O vizită în România – partea a II-a

Eram într-o stare de dependență care mă sîcîia enorm, născută și trăită în București și totuși incapabilă să mă descurc, mă bătea gîndul că senilitatea începuse să-și arate colții.
De data aceasta nu am mai alergat ca năucii, ne-am dus pe îndelete dar asta nu schimba nimic la situația în care mă aflam, tot pe altă planetă mă simțeam.
Între timp telefonasem cu Christian și aranjasem să ne întîlnim la piața Moghioroș.
Știu că scriind aici sună ca și cum știam unde se afla această piață, dar realitatea era că nici nu auzisem de ea vreodată. Cînd am plecat din țară eram prea tînără și nu cunoșteam decît împrejurimile cartierului unde locuisem. Bineînțeles că și centrul orașului îmi era foarte cunoscut, dar nu marginile. Auzisem de Drumul Taberei dar nici pe atunci nu știam unde este.
La fel și această piață Moghioroș spre care trebuia să mergem acum.
În drum spre ea cred că am schimbat un metrou și vreo două autobuze.
Dar vorbind tot timpul, pînă și Laura s-a încurcat, coborînd o stație sau două mai dvreme decît trebuia.
În Drumul Taberei se construia o linie de metrou așa că era imposibil să mergi pe jos într-o direcție dreaptă.
Christian mă sunase deja pentru a treia oară și ne puneam de fiecare dată puncte de reper unde să ne întîlnim.
Pe undeva nu reușeam să ajungem în același loc.
Mergeam de pe o parte la alta a străzii năuci și căutînd, din cînd în cînd suna Christian și întreba; unde ești Magda?
Eram la capătul puterilor și total dezorientată, mă simțeam prost față de el că-l puneam pe drum și mă întrebam ce impresie îi făceam văzînd că nu sunt în stare să-i dau un răspuns concret.
Ne aflam în fața unui părculeț pentru copii, era plin de lume, copii se jucau veseli în timp ce părinți și bunici stăteau la taifas la o oră cînd la noi nu mai este picior de om pe stradă.
Felul oamenilor de a trăi clipa, era cu totul nouă pentru mine, aveau o nepăsare liniștită ca și cum ar fi fost ultima zi.
Senzația asta am avut-o de fiecare dată cînd ieșeam seara la plimbare, peste tot era plin de lume, toți sărbătoreau ceva ce nouă nu ne era cunoscut.
După ce am mai vorbit cu Christian de vreo două ori ne-am hotărît să ne împărțim și fiecare să caute în direcția opusă.
Problema era că nimeni nu știa cum arăta Christian și nici eu nu-l puteam descrie, îl văzusem o singură dată cu trei ani în urmă.
Aproape disperată țineam celularul la ureche în speranța ca cel puțin în felul acela să nu-l pierd. În fața mea venea un bărbat tot cu celularul la ureche și dintr-o dată mi-am amintit de Christian căzîndu-i în brațe de bucurie. În sfîrșit mă liniștisem.
Spunea că parcase o stradă mai înainte după colț și se duce să aducă mașina.
Între timp Laura dispăruse fără o vorbă.
Iar mă învîrteam în cerc neputînd să-mi explic unde dispăruse, parcă o înghițise pămîntul.
Am mai amintit că Laura are o viteză la mers care face de rușine orice autobuz.
Soțul meu care la fel nu prinsese nimic din ce se întîmplase ridica numai din umeri și nu eram deloc curioasă ce gîndește. El profitase de situație căscînd gura și ochii la fetele frumoase pe care le întîlneam la orice pas. Sinceră să fiu, într-adevăr România se poate mîndri cu fete frumoase. Nu numai că erau frumoase, dar emanau o grație naturală, chipurile lor erau foarte feminine și calde, pot spune, se vedea soiul pur.
Deci de el nu aveam grijă și eram mulțumită că mă pot concentra în liniște fără să trebuiască la orice pas să traduc.
În momentul cînd Christian a ajuns cu mașina lîngă noi, apăruse și Laura cu zîmbetul ei veșnic pe buze. Căra un pepenaș roșu pe care-l cumpărase la repezeală la piața pe lîngă care trecusem.
Eram din nou de vină, nu îmi ținusem gura și trecînd pe lîngă piață mi-am exprimat plăcerea văzînd un munte de pepeni care mai de care mai frumoși.
Laura cu felul ei inegalabil de a fi, a remarcat și profitînd de învălmășeala la întîlnirea cu Christian a dispărut repede să-mi cumpere mie un pepene.
Repet, cu tot gestul apreciabil nu m-am putut bucura de acest sacrificiu mai ales ca era de prisos să încerc să-i dau bani pentru tot ce cheltuise.
Astfel ne-am urcat toți în mașina lui Christian, eu pentru prima oară dirijîndu-l mîndră în ce direcție să o ia. Doar nu mersesem cu cîteva ore înainte degeaba ca bezmeticii prin cartierul acela.
I-am spus să parcheze în spatele blocului, cunoscusem de dimineață deja foarte bine tot ce era în jur de două sute de metri cînd ne făcusem turul cu cafeaua.
Nu că în spatele blocului ar fi fost o parcare reglementară, era un fel de maidan plin de gunoaie și lucruri aruncate, aragaze, cărămizi, tot ce nu mai încăpuse la gunoiul din față, dar în unele locuri erau prinse de pomi cartoane vopsite pe care scria: nu parca!! iar dedesubt un număr de mașină care probabil se afla undeva în oraș. Aceste cartonașe m-au făcut de fiecare dată să zîmbesc, parcă eram la grădiniță unde fiecare copil și-a desenat stîngaci pe un cartonaș locul unde el stă. Dar aici era miezul și farmecul acestor oameni.
Sotul meu și Christian s-au dus sus să aducă geamantanele iar eu cu Laura am rămas la mașină pentru orice eventualitate.
Observasem cum Christian oscila între a parca în altă parte sau a rămîne acolo.
L-am liniștit spunîndu-i că dacă vine cineva pot muta eu mașina în alt loc. Din fericire nu a venit nimeni dar nici prea bine nu ne simțeam pe întuneric în acel loc dubios.
Simțindu-mă încă vinovată față de bătrînica căreia îi aparținea apartamentul, aveam nevoie de o aprobare din partea unei persoane neutre, vroiam să aflu dacă eram noi exagerați și dacă reacționasem prea sensibili.
După ce soțul meu și Christian au coborît, le-am spus să facă o pauză iar eu am tras o fugă cu Laura pînă sus vrînd să aud și părerea ei. Cu ocazia asta vroiam să și controlez dacă soțul meu nu a uitat să scoată frigiderul din priză și dacă pusese pătura pe pat.
Frigiderul era în priză, pătura nu era pe pat.
Laura m-a ajutat imediat să facem ordine, ea spălînd la baie și cele două cești de la cafeaua de dimineață.
Nu spunea nimic iar eu cu inteligența mea tîrzie mi-am dat seama că de fapt pentru ea nu arăta totul așa de rău dacă făceam excepție de mizerie.
Adică apartamentul ei aproape gol, ar fi putut suporta cel puțin două trei obiecte care acolo erau în surplus.
Cum o dădeam mereu greșeam și mi-am promis să nu mai discut despre ceva ce nu cunoaștem.
Am coborît aruncînd o ultimă privire acelui apartament care-mi producea o stare de vinovăție și în același timp o stare de libertate.
Pe drum făceam planuri cum să-i spun bătrînelei mele de ce nu mai stăm acolo. Avea un fel a ei de a te privi încît te simțeai de fiecare dată cu musca pe căciulă. De cîte ori am mințit-o nu eram sigură dcă m-a crezut, eu nefiind în stare să mă uit drept în ochii ei.
Știam că va trebui să mint din nou, era inevitabil și cu cît mai repede cu atît mai bine. Aflîndu-mă în compania Laurei și a lui Christian mă simțeam totuși mai sigură.
Mergeam în tăcere, fiecare cu gîndurile lui, întîmplarea sau soarta ne adusese să locuim foarte aproape de Christian, el conducînd spre Rondoul nostru devenit atît de familiar.
Mai puțin după piața Unirii, Laura l-a rugat pe Christian să oprească ca să coboare.
Mă luase din nou pe neașteptate și nu știam cum să reacționez.
La încercările mele de a o convinge să rămînă cu noi s-a opus, coborînd la primul stop.
Așa era Laura, întotdeauna m-a surprins prin retragerile ei subite, nu știam ce mă așteaptă în următorul moment, ori dispărea ori pleca dintr-o dată lăsîndu-mă cu gura căscată.
O apreciez foarte mult, are mult bun simț și mai știu pe deasupra cît de greu o duce, dar m-a deranjat de fiecare dată modestia ei exagerată. Pentru mine era o prietenă, ce eram eu pentru ea nu știu, nu am reușit să aflu, nu știu cum mă vedea, aș fi dorit foarte mult să o ajut într-un fel dar îmi era teamă că voi strica prietenia noastră.
Acum încerc pe toate fronturile să o conving să-mi facă o vizită la Berlin, bineînțeles că-i plătesc avionul, ea trebuie numai să vrea, dar pînă la ora actuală nu am primit un răspuns concret.
Dar asta va rămîne de văzut în viitor.
Christian ne-a dus cu mașina pînă la blocul unde aveam noi apartamentul.
Nu știam cum să-i mulțumesc mai ales că fără el nu am fi locuit atît de repede într-un loc incomparabil cu primul.
L-am convins să urce cu noi pentru cîteva minute, vroiam să-i arăt concret pentru ce mă simțeam atît de îndatorată lui.
La plecare ne-a invitat pentru Duminică la ei acasă, spunînd că suntem invitați la masă. Nu-l cunoșteam pe Christian aproape deloc, mă simțeam ca și cum aș fi avut un frate care are grijă de mine, nu pot explica exact ce simțeam, nu mă mai simțeam atît de singură.
Am coborît cu el în seara caldă și plăcută, aș fi mers toată noaptea, căutam în aerul călduț amintiri din timpul cînd trăiam acolo, undeva am avut o casă, un cămin unde ne aștepta mama și tata, unde mă simțeam în siguranță.
Tristețea se amesteca într-un fel pervers cu bucuria de a fi acolo, îmi lipseau frații mei care erau foarte departe, aș fi dorit atît de mult să pot sta de vorbă cu ei.
Christian ne-a spus că în apropiere se află un Mall foarte mare și speranța mea era să găsesc un Starbucks de unde prin Wi-Fi puteam vorbi cu frații mei din California.
La Mac Donald era legătura cu Wi-Fi foarte slabă și nu reușisem decît să le trimit cîteva texte, o convorbire a fost imposibilă.
După ce l-am condus pe Christian o bucată de drum, ne-am întors gînditori dar liniștiți în apartamentul nostru.
Am stat la baie sub apa fierbinte pînă mi se făcuse pielea roșie, nu mă mai simțisem atît de bine de multe zile. În patul mare și curat ne-am uitat la televizor încercînd să înțeleg despre ce discutau toți atît de înflăcărat. Nu știam cine era acel Băsescu care era în toate gurile și toate programele, se pare că era o persoană care făcuse multe pozne și care nu se părea a fi foarte agreat. Într-adevăr politica în sine nu m-a interesat niciodată prea mult, mai ales ce auzeam sporadic despre România. În Germania nu-mi amintesc să fi auzit concret ceva despre România. Singura dată cînd am stat captivată în fața televizorului a fost cînd Ceaușescu a fost prins și executat. Știu că am fost atunci foarte impresionată de soarta lui, eu personal avînd o părere destul de bună despre el. Părerea s-a întărit cînd am văzut ce fel de politică se practica la ora aceea în țară. Pe de o parte era bine că oamenii erau mai liberi decît înainte, că puteau pleca peste hotarele țării, dar făceau impresia unor copii pierduți, le lipsea mîna care să-i conducă. Era o învălmășală de influențe occidentale amestecate cu datinile pur românești încît nu mai înțelegeai nimic. Chiar și limba noastră atît de frumoasă era stîlcită cu expresii străine care nu-și aveau locul și sunau fals. Tineretul vroia neapărat să țină pasul cu tot ce vedeau și auzeau prin medii iar bătrînii se uitau lung cu ochi de copii care nu înțelegeau ce se întîmplă.
Mă uitam la fetele atît de frumoase și mi se strîngea inima la gîndul că în cîțiva ani își vor pierde farmecul vopsindu-se și mîncînd zilnic la Mac Donald.
De aceea nu înțelegeam prea bine ce se spunea la televizor despre acest Băsescu. Înțelesesem că era o marionetă a țărilor din vest, el făcînd decizii comandate de alții.
Auzeam tot timpul acuzații și reproșuri iar pînă la urmă am înțeles că era un parazit care încă încerca să-și mențină poziția de buruiană pe spatele altora. Nu m-a mirat însă prea mult și-mi puneam întrebarea de ce se agită toți așa, cazuri asemănătoare sunt în toată lumea și el nu ar fi primul. Bineînțeles că mai erau și alții care îi luau partea, tot felul de pupincuriști, care probabil profitau de pe urma lui.
Reclamele erau mai relaxante și pînă la urmă am renunțat să încerc a înțelege politica acelei țări care se bătea cu morile de vînt.
Și astfel într-un tîrziu am căzut în somn, prea obosită ca să-mi fac gînduri despre un Băsescu a cărui megatîmpenie era atît de vizibilă încît nu merita să stai treaz.
Dimineața cînd am deschis ochii soarele se juca pe covorul din fața patului și buna dispoziție a apărut ca și cum apăsasem pe buton.
Baia a fost o plăcere la fel ca și cafeaua pe care am savurat-o pe balcon observînd cu admirație cum gunoierii măturau strada cu o conștiinciozitate de necrezut.
De obicei eram obișnuită cu mașini infernale care mai mult zgomot fac decît curățenie, așa cel puțin văd asta zilnic la Berlin. Gunoierii aceștia, curățau totul, chiar și pe sub mașinile parcate, și nu mă mai miram că în ciuda atîtor cîini fără stăpîn, nu vedeai nicăieri mizerie de la ei. De altfel, scrisesem mai sus despre acești cîini care se adaptaseră total vieții de pe stradă.
Și în această dimineață am fost martoră la o comportare uluitoare a acestor animale inteligente.
Apartamentul în care locuiam se afla într-un bloc pe o stradă principală care se ramifica din Rondoul Alba Iulia.
Strada era foarte mare și largă, avea patru benzi și nu era deloc ușor să o traversezi dacă nu te aflai la stop.
Noi locuind la primul etaj și aveam o priveliște ca din lojă.
Astfel am putut vedea în dimineața aceea sau mai bine spus am putut admira, inteligența acestor cîini care niciodată nu deranjau și niciodată nu dădeau impresia că sunt periculoși.
Un dulău mare, probabil că toți sunt corcituri, se afla pe partea noastră de stradă și intenționa să traverseze.
După ce și-a ițit atent capul printre mașinile parcate, s-a asigurat din stînga, a așteptat pînă a trecut și ultima mașină calculînd probabil cît i-ar trebui pînă dincolo și a luat-o ușor la picior în timp ce mie aproape că-mi rămăsese cafeaua în gît.
A ajuns fără probleme pe partea cealaltă unde-l aștepta prietenul lui și umăr lîngă umăr au dispărut în spatele unui bloc.
Eu am respirat ușurată gîndindu-mă că javra noastră de acasă care este foarte răsfățată, nu ar fi supraviețuit acestei vieți pe stradă nici un sfert de oră.
Ne-am aranjat în liniște ascultînd la televizor reclamele și muzica care suna foarte bine.
Soțul meu era deja îndrăgostit de București, de muzica ușoară și de felul prietenos al oamenilor.
De abia aștepta să ieșim din nou în stradă.
Telefonasem între timp cu Laura, pregătindu-ne să ne întîlnim și să intreprindem ceva împreună.
Am hotărît să ne întîlnim în față la Mac Donald la Piața Unirii.
Am mers ca de obicei pe jos, drumul îl îndrăgisem, strada era foarte largă, o alee cu bănci și insulițe verzi, clădirile mari,vechi, dar frumos construite se aliniau de-a lungul străzii curate. Pe partea stîngă curgea Dîmbovița iar în spatele ei se înălțau blocuri moderne cu fațade din sticlă albastră. De fiecare dată treceam pe lîngă o piață mică improvizată de cîțiva țărani care vindeau fructe, brînză și vin. Mai tîrziu îmi cumpăram de la ei prune și struguri pe care le savuram seara la televizor.
Ajunși la Piața Unirii, fiind mai devreme acolo decît aranjasem cu Laura, am profitat de timp cumpărîndu-ne repede covrigi calzi. Cumpărasem și pentru Laura și tocmai ne pregăteam să ne rezemăm de bara stației de metrou și să savuram un covrig, cînd in fața noastră apăruse o bunicuță atît de încovoiată încît nu pricepeam cum de nu cădea în nas.
Totuși, a văzut covrigii noștrii și a întins mîna să-i dăm și ei. I-am dat tot covrigul lui Laura urîndu-i poftă bună. Mi-a răspuns – e bun mamă că e moale și cald! Mi s-a înmuiat inima auzind-o.
În sfîrșit, după o vreme a apărut și Laura, la fel de grăbită și cu același zîmbet pe față ca de obicei.
M-am scuzat că nu mai am covrig, propunîndu-i să mai cumpărăm și pentru ea. Dar ți-ai găsit!!
Laura nu mai era Laura dacă ar fi acceptat ceva.
Ne-a propus să o luăm ușor pe jos înspre Piața Romană ( nu știu ce înțelegea ea ușor pe jos ) am luat-o pur și simplu la fugă.
Am întrebat-o gîfîind dacă ăsta este pasul ei normal. Mi-a răspuns cu veșnicul zîmbet, sigur, de multe ori merge pe jos la birou. Mi-am dat seama că nu avea importanță să aflu cîți kilometri sunt, pentru Laura, Bucureștiul era oriunde de cutreierat pe jos.
De abia atunci am realizat de ce ea, cînd ne scriam pe Internet, mi-a scris că în căutare de lucru și-a consumat două sau trei perechi de pantofi. Era clar! Eu mi-aș fi consumat două trei perechi de tălpi!
Dar și de data aceasta mi-am dat dureros seama că ea o face ca să economisească bani de autobuz sau metrou.
Nu am mai spus nimic, și am urmat-o promițîndu-mi să nu mai fac pe obosita sau mironosita.
Totuși, ajunși la Piața Romană am răsuflat ușurată văzînd o librărie mare unde mi-am exprimat dorința să intru.
Poate la început am vrut doar să mai reducem din viteză, dar în librărie am uitat de oboseală.
Spre surprinderea și bucuria mea, am găsit o carte pe care o citisem și răsfoisem în copilărie de sute de ori. Era vorba de Aventurile lui Habarnam și a prietenilor săi. Cartea mă întovărășise toată copilăria, mai aveam și acum la Berlin rămășițe din ea, din păcate fără coperte și fără început și sfîrșit iar foile erau atît de zdernțuite încît nu mai umblam cu ea. O țineam în raft într-o folie de plastic sudată de frică să nu se topească de tot.
Bineînțeles că am cumpărat imediat cartea nou nouță și am mai cumpărat și La Medeleni. Pe vremea cînd plecasem eu din țară, nu era voie să scoți nimic în afara graniței, și totuși reușisem să scot Cireșarii și vreo alte cîteva cărți de Jules Verne și Balzac.
Acum eram puțin mai împovărați pentru continuarea drumului, noroc ca soțul meu și-a asumat sarcina de cămilă.
Coborînd din libtărie, am luat-o la dreapta pe șoseaua care ducea la parcul Herăstrău. Bineînțeles că eram încă ani în urmă pînă am fi ajuns acolo.
Toruși, drumul era interesant, casele sau mai bine zis vilele pe dreapta și stînga stăzii erau foarte frumose, vechi și bine menținute.
Precis că au fost acolo și pe vremea cînd eu trăiam în România, dar pe vremea aceea vedeam totul cu alți ochi. Știu sigur că nu mă interesau, făceau parte din orașul în care trăiam, orice altceva era mai interesant decît niște clădiri aliniate de-a lungul șoselei.
Meditînd asupra acestor lucruri, și asupra omului în sine, nu mai priveam ce se afla în jurul meu, mergeam și mergeam ca un robot, oboseala îmi tocise simțurile și nu îndrăzneam să mă opresc, știind ca acolo voi rămîne.
Laura mai spunea din cînd în cînd ceva dar nu mai eram în stare să-i răspund. Dar nici bătută nu vroiam să mă dau.
Mi-am revenit cînd am ajuns la muzeul Antipa.
O mie de amintiri apăruseră subit în mintea mea, era locul unde ne plăcea cel mai mult în copilărie să ne petrecem timpul.
Muzeul Antipa mă fascinase pe timpul acela, cred că eram în fiecare săptămînă cel puțin de două ori înăuntru.
Chiar părculețul de visavi era tot acolo.
Primăvara furam cu frații mei flori de liliac din parc pentru mama. Chiar bazinul mai exista, iar tot uitîndu-mă pe sus, am descoperit mierea ursului.
Nu știu dacă așa se numeau, cel puțin așa le spuneam noi pe atunci.
Erau niște bobițe maronii, cu o pieliță dulce și un sîmbure foarte tare. Nu prea aveai ce să mănînci la ele dar nouă ne plăcea. Le cunoscusem datorită fratelui meu mai mare, pe timpul cînd mergeam la Palatul Pionierilor.
Acolo era mierea ursului la orice pas. Am cules cîteva boabe și le-am fotografiat în palma întinsă, trimițind imediat poza fratelui meu în California.
Dar nu știu de ce, poate din cauză că nici Laura și nicicum soțul meu nu le cunoștea, nu a mai avut același farmec cum avusese în copilărie. De fapt nu aveam cu cine să împărășesc amintirile care se îmbulzeau în mintea mea.
După ce m-am mai liniștit, am plecat mai departe renunțînd la mierea ursului a căror coji mi se lipiseră de dinți.
Am luat-o mai departe la fugă, recuperînd timpul pierdut din cauza unor amintiri pe care nimeni nu le înțelegea.
Am ajuns la Muzeul Satului unde am intrat mai mult ca soțul meu să vadă. Pe mine personal nu mă interesa prea mult, amintirile mele de la țară erau de alt fel, îmi erau străine căsuțele prea frumos amenajate cu tot ce se folosea pe timpul strămoșilor. Doar un singur lucru m-a interesat, erau și lucrători în ceramică care vindeau oale și farfurii frumos desenate. Pe mine mă interesa mai mult tehnica lor și am stat de vorbă cu ei întrebînd cum și cu ce desenază motive atît de fine. Și eu îmi facusem din asta un fel de hobby, un lucru foarte liniștitor și creativ.
Laura bineînțeles că dispăruse din nou, apărînd puțin mai tîrziu cu un fluieraș din ceramică pentru nepoțica noastră.
Nu era chip să o păzești mai ales că ea era așa de bună la picior.
După ce ne-am mai învîrtit puțin prin Muzeul Satului, am pornit mai departe, mai ales că ne era și foame.
Problema ca de obicei era Laura care nu accepta nimic, dar am reușit pînă la urmă să ne așezăm pe terasa unui restaurant la o masă la soare, întinzîndu-ne picioarele cît erau de lungi.
Am comandat bineînțeles mititei, cartofi prăjiți, salate și bere.
Aș fi rămas acolo pînă a doua zi.
Chelnerița care ne servea, făcea zîmbre prin jurul soțului meu de parcă el era singur la masă.
Mă amuzam în sinea mea, mai ales că el nefiind obișnuit cu așa ceva se umflase ca un păun, zîmbind nătîng, chelnerița stînd aproape tot timpul în spatele lui.
Laura ciugulea din cînd în cînd cîte ceva, de parcă mîncase cu zece minute înainte.
Cum te porți cu cineva care este atît de încăpățînat și nu acceptă nimic?
Mi-aș fi dorit ca ea să se poarte mai degajată cu noi, cu mine, doar ne cunoșteam de ani de zile chiar dacă numai pe internet. Dar mă consolam la gîndul că într-o zi se va da pe brazdă.
Venise timpul să mai și plecăm spre dezamăgirea chelneriței care făcuse o pasiune pentru soțul meu.
Ne-am plimbat prin parc de-a lungul apei, refăcuți cît de cît de la maratonul pe care-l lăsasem în urma noastră. Parcul Herăstrău nu-mi era străin, în copilărie mergeam des acolo cu părinții mei să ne plimbăm cu barca. Dar nu-mi amintesc să fi observat pe vremea aceea cît de curat și îngrijit era. Copil fiind mă intresa mai mult înghețata pe băț pe care speram să o primesc cît mai des, decît priveliștea parcului și a lacului care emana atîta liniște. Salciile atîrnînd deasupra apei, cărările curate și boschetele îngrijite te făcea să gîndești- viața este frumoasă!
La întoarcere, cam la jumătate de drum, Laura ne-a surprins spunînd că putem lua autobuzul. Atît ne-a trebuit!
Am sărit în autobuz de parcă ne urmărea cineva din spate. Am stat pe scaun și mă uitam pe furiș la picioarele mele, tălpile contopindu-se cu sandalele care parcă făceau parte din mine.
Într-un tîrziu, ajunși la Piața Unirii ne-am luat la revedere de la Laura, ea urmînd a doua zi să lucreze. Cum a ajuns la birou nu știu, știu numai că eu aș fi dat telefon spunînd că sunt bolnavă și că nu pot veni la serviciu.
Dacă stau și mă gîndesc mai bine, cred că iar am încurcat zilele, în orice caz Laura nu trebuia să fie a doua zi la birou că era Duminică.
De atîtea aventuri și mai ales fiind în concediu, nu mai țineam seamă de zile.
La despărțire am avut totuși curajul să mergem de la Piața Unirii pînă acasă pe jos, trebuia să-mi cumpăr prune la piața mică în drum spre casă. Cu Laura stabilisem să rămînem în legătură cînd va avea ea timp.
Noi urmam după cinci zile de București să mergem puțin și la țară. Acolo îmi petrecusem în copilărie vacanțele de vară la bunica noastră.
După escapadele din plimbarea cu Laura, nu am mai făcut nimic ajungînd acasă, în afară de un duș fierbinte și masaje la picioare.
A doua zi eram invitați la Christian la grătar și mă bucuram la gîndul că vom sta tot timpul jos.
Dar oboseala, spre mirarea mea a trcut repede, uitasem de drumul ce-l făcusem, deși cînd recapitulam toată distanța nu-mi venea a crede.
Seara am stat la televizor, privind din cînd în cînd afară, străzile erau pline de oameni care se duceau voioși, toți nu știu unde.
Erau clipele cele mai grele pentru mine, un dor trist mă apuca la gîndul că o dată trăisem și eu în acest oraș, că undeva pe timpuri mergeam acasă unde părinții mă așteptau. Îmi era foarte greu în acele momente să despart realitatea de trecut.
În ziua următoare a venit Christian să ne ia cu mașina, cu toate că nu locuia prea departe.
Ajunsesem pe niște stăduțe mici și liniștite cu trotuare late pentru cel mult două persoane. Casa lor, era ca toate casele tipic bucureștene, cu o curte lungă, în față cu o grădiniță ravășită din cauza unui dulău negru care își făcea mizeriile peste tot. Era atît de urît cîinele că arăta deja frumos.
Am intrat în casa lor urcînd trei trepte și am ajuns într-o sufragerie ca la mama acasă.
Soția lui Christian pe care o cunoscusem la fel cu trei ani în urmă în California, ne-a ieșit veselă și zîmbitoare înainte. Mi-a plăcut imediat de ea, era o femeie foarte drăguță și deschisă,
deloc complicată și mereu cu zîmbetul pe buze. Cel mai mult mi-a plăcut că nu m-a luat cu :Doamnă: cum spre regretul meu chiar Laura vorbea așa.
Laura nu îmi spunea mie : Doamnă : dar așa vorbea despre mine cînd maică-sa o suna pe celular. Asta ca o paranteză.
La Christian era totul normal, se purtau ca și cum ne cunoșteam de o viață, lucru care mă ușura nespus.
Din bucătărie apăruse și Mamaie pe care cînd am văzut-o m-a apucat jalea.
Îmi aducea atît de dureros aminte de mama, mică și zîmbind șugubașă, m-a strîns în brațe de parcă nu ne văzusem de mult timp. Mie nu-mi mai venea să o las din mînă și nu m-am putut abține, începînd să plîng. Ea m-a mîngîiat exact cum făcea mama și asta mi-a făcut și mai rău.
După un timp m-am mai liniștit dar stăteam numai lîngă ea. Era îmbrăcată cu un capot înflorat, la fel cum umbla mama mereu și era foarte ocupată cu pregătitul mesei.
Am încercat să o ajut într-un fel dar s-a burzuluit la mine că suntem musafiri.
Sufrageria era foarte plăcută, mobilată cu gust, iar masa era acoperită cu farfurii de toate felurile, castronașe cu aperitive de tot soiul, încît mă întrebam, cînd vom fi gata cu aperitivele unde mai încape restul.
Dar experiența asta aveam să o facem și în alte părți, ospitalitatea română meritîndu-și reputația.
Am reușit spre surprindera noastră să facem față la toate bunătățile pe care Mamaie le căra din bucătărie.
Între timp Christian făcuse și mici la grătar și oricît eram de sătui, la mici nu puteam spune nu.
Cît am stat în România, am profitat de fiecare dată de ocazie să mîncăm mici care la noi nu sunt cunoscuți.
Bineînțeles că la sfîrșit nu am avut voie să ajutăm la strînsul mesei, lucru care pe mine personal mă punea într-o situație penibilă. Niciodată nu strînsese cineva masa după mine, și nu mă simțeam deloc bine cu atîtea atenții. După aceea am stat afară la o țigară iar deasupra băncii pe care ne odihneam, atîrnau struguri tămîioși care umpleau toată grădina cu parfumul lor.
Seara era foarte călduță și plăcută, la plecare i-am spus lui Chrisitan că nu este nevoie să ne ducă cu mașin acasă, vroiam să mergem pe jos. Făcusem destule exerciții în privința asta iar drumul pînă la noi era floare la ureche.
Într-un tîrziu ne-am despărțit, rămînînd să stăm la ei cînd ne vom întoarce de la țară.
Plănuisem să mergem la țară, în satul în care trăise bunica noastră și pe care nu-l mai văzusem de mai bine de cincizeci de ani. Vorbisem deja cu un verișor de-al meu care locuia în Stîlpeni să mergem la el. De acolo pînă la Mihăești, satul bunicii noastre nu mai era mult, poate cinci minute cu mașina.
De dimineață, ne-am strîns lucrurile, am făcut ordine în apartament și am coborît la scară așteptînd-o pe femeia de serviciu să-i dăm în primire cheile. După ce femeia a venit, am pornit încet pe jos spre piața Alba Iulia unde trebuia să ne întîlnim cu verișorul meu.
Bulevardul era foarte frecventat iar mașinile zburau pe lîngă noi în ambele direcții lăsînd mult praf pe stradă și pe noi.
Ca să nu-l pierdem pe verișorul meu, stăteam pe trotuar iar praful îmi scîrțîia deja printre dinți, verișorul meu nevrînd să apară.
Într-un tîrziu, nu am văzut dar am auzit mașina lui care șuiera și scîrțîia din toate încheieturile apropiindu-se.
Bineînțeles că nu a căutat un loc ceva unde să oprească, s-a oprit brusc în fața noastră și în mijlocul bulevardului. Nu am știut cum să sărim mai repede în mașină ca să nu ia cumva amendă. Dar așa ceva nu neliniștește pe nimeni în România, după cum am mai spus, fiecare oprește unde vrea. După ce mi-a explicat că s-a rătăcit, spunîndu-mi niște nume de stăzi care pentru mine nu făcea oricum sens, am pornit-o la drum înspre Stîlpeni.
Din nou îmi făceam reproșuri văzînd în ce hal era mașina lui, mă simțeam vinovată că făcuse așa un drum pentru noi, cînd de fapt ne-am fi putut duce cu autobuzul.
Sigur că nu-i puteam spune asta, ar fi însemnat să afle părerea mea despre Jeepul lui de care era așa de mîndru.
Scîtțîind și bălăbănind în toate direcțiile am pornit la drum. Verișorul meu povestea și gesticula la volan, vădit nervos de traficul cu care nu era obișnuit.
Eu ascultam numai cu o ureche la ce spunea, profitam de un drum atît de lung, sorbind în mine priveliștile Bucureștiului care îmi plăcea din ce în ce mai mult.
Este greu de explicat senzația pe care o aveam aflîndu-mă în orașul natal.
Totul mi se părea atît de familiar, în jurul meu auzeam limba atît de frumoasă și de nenumărate ori mă surprindea cînd o auzeam.
Trăind de zeci de ani în Germania, obișnuiam să și gîndesc în limba germană, iar cînd auzeam limba romînă, mă trezeam plăcut surprinsă, îmi dădeam seama că sunt iar acasă.
Chiar dacă trăiesc de atîția ani în Germania, nu am avut niciodată senzația că sunt acasă.
Era un fenomen pe care nu mai încercam să-l înțeleg, mă lăsam condusă numai de momentul plăcut pe care-l simțeam și care mă lua de fiecare dată prin surprindere.
Nu după mult timp ieșisem din București aflîndu-ne pe o autostradă foarte frecventată.
În dreapta și în stînga apăreau tot mai des case și clădiri noi.
Drept să spun, ce vedeam de data aceasta nu era neapărat pe placul meu.
Nu își aveau locul acolo acele clădiri mult prea moderne, mult prea de prost gust pot spune.
Influența occidentului era vădită, dar într-o manieră exagerată, țara asta avea o altfel de exprimare, pitorescul dispăruse, clădirile în general vopsite într-un roz strident, se potriveau în mijlocul peisajului ca nuca-n perete.
Nu mai spun că mentalitatea tipic română, ieșea extrem în evidență, adică, după ce reușiseră de bine de rău să ridice o casă cu tot felul de ornamente ridicole, împrejmuimile erau lăsate în plata Domnului.
Trîntite fără nici un fel de ordine, se vedea că fiecare era numai pentru bucata lui de pămînt interesat, restul arătînd ca pe maidan.
Ne-am mai înviorat cînd în sfîrșit am ieșit din împrejurimile acelea, peisajul schimbîndu-se.
Am oprit la o benzinărie care nu se deosebea în nici un fel de benzinăriile cunoscute acasă.
Foarte mare, foarte modernă, cu un restaurant care avea o terasă, unde ne-am așszat să bem ceva. Totuși, ceva nu era cum ar fi trebuit să fie, clienții nu se potriveau în decorul mult prea modern care țipa oferind articole de care nimeni nu avea nevoie. Nimic nu era tipic românesc, puteai la fel de bine să-ți spui ca erai undeva pe autostrăzile din afara țării.
Disrcepanța mă deranja enorm și aș fi vrut să știu ce gîndeau sau simțeau românii care erau forțați să accepte noutăți scumpe pe care sunt sigură că nu oricine le-ar fi putut plăti.
Îmi aduceam aminte ce spuneau acasă cei din fosta Germanie Democrată, : cînd trăiam dincolo, nu se găsea nimic cu toate ca aveam bani- acum găsim de toate dar nu avem bani:
Cam așa era situația și în România, te izbeai la orice pas de luxul occidentului dar sărmanii oameni, bătrînii în special, se uitau lung, se mirau și tare aș fi vrut să știu ce gîndeau.
Bineînțeles că dintr-un anumit punct de vedere era bine că România reușise să iasă din cătușele regimului lui Ceaușescu, dar nu exista o balanță, totul era un amestec de bunuri exagerate și sărăcie vădită.
Din această cauză cred, înflorea corupția la un nivel dezastruos.
Era imposibil să realizezi ceva fără șmecherii, furturi mușamalizate, mituri și tot felul de găinării, auzeam peste tot.
Nimic nu avea o linie, o formă clară, iar cei care încercau să trăiască cinstit se abandonaseră singuri, trăind în umbra celor care dădeau din coate.
Gînduri de felul acesta îmi treceau prin cap și încercam să mă bucur totuși de frumusețea acestei țări mutilate dar care totuși își păstrase nevinovăția pitorească pe care o găseai ascunsă sub povara influenței occidentale.

Magdalena Chirilov

Sunt născută în România la București și trăiesc de 48 de ani în Germania la Berlin. Faptul că nu aveam și nu am ocazia să vorbesc limba română, m-a determinat să scriu și în felul acesta să-mi țin trează legăturile cu limba noastră atît de frumoasă. Am început cu proză, trecînd la poezii și întorcîndu-mă la proză. Lucrez pe lîngă altele și în ceramică iar cînd această ocupație mă obosește, pictez. Încerc pe cît posibil să întrețin relații virtuale cu persoane din țară, nu întotdeauna din păcate cu succes. În rest, nimic deosebit despre persoana mea. Da, am o nepoțică dulce care este sufletul meu.