O zi de luni obişnuită

Ştiu că de obicei îşi face veacul în zona dintre Iancului şi Morarilor, aşa că aproape toată ziua urc şi cobor din autobuze, cu ochii în patru, pentru a nu fi luat chiar eu prin surprindere. Dau de el abia pe la ora cinci jumate. Îi zăresc de departe hanoracul vernil, cu gluga trasă peste şapca roşie cu cozoroc imens ce-i umbreşte obrajii supţi. De după chioşcul de ziare lângă care m-am oprit, foarte aproape de staţia Bd. Chişinău, îl pot observa în voie. Îl privesc printre publicaţiile atârnate pe geamuri, cu un ochi atent înspre stânga de unde trebuie să apară autobuzul. Probabil este ultima “tură” pe ziua de azi, înainte de a pleca spre casă. Soarele e undeva în spatele clădirilor de pe partea cealaltă, aşa că tot bulevardul e în umbră.
Ca de obicei, îşi ia locul undeva în spatele mulţimii strânse în staţie, mimând indiferenţa, molfăind gumă de mestecat, dar extrem de atent la cei din jur. Telefonul mobil pe care îl scoate când şi când din buzunar este doar un pretext pentru a masca privirea cu care îi scanează de sus până jos pe cei din faţa sa. Are din nou jeanşii aceia strânşi pe picior şi cu turul atârnat, ca şi cum s-ar fi căcat pe el. Nu am suportat niciodată acest gen de pantaloni, dar se pare că este preferat de cei din generaţia lui. Se plimbă de colo-colo, oprindu-se din loc în loc pentru a studia fiecare persoană care aşteaptă ca şi el. La cei 14 ani, nu ştie încă să se ascundă. Chiar dacă nu l-aş cunoaşte, aş ghici imediat cu ce se ocupă.
Prima dată când l-am zărit în acţiune, acum un an şi jumătate, eram în 335. Pe atunci umbla cu Ramona, care ştia deja “meserie” destul de bine. Stăteam în spatele autobuzului şi i-am zărit urcând pe uşa de la mijloc: ea relaxată, vorbind la telefon, el cu o sacoşă mare, neagră, care îi masca mişcările mâinii drepte, în urma unei femei între două vârste, a cărei geantă stătea rânjită ca o tăietură adâncă. Cosmin avea faţa crispată, ca şi cum îl lovise careva şi, de unde stăteam, îi puteam vedea tremurul mâinilor şi picioarelor. La staţia următoare, am coborât după ei. Nu avuseseră noroc. Băiatul nu reuşea deloc să-şi controleze emoţiile. Când am strigat după ei, Ramona a rupt-o la goană printre blocuri, iar el a rămas paralizat în mijlocul trotuarului, privindu-mă speriat. Atunci am avut prima discuţie serioasă cu privire la “ocupaţia” lui.
E ora la care oamenii se îndreaptă spre casă, aşa că este aglomerat deja. Zăresc de departe autobuzul sosind, îmi pun ochelarii de soare, îndesându-mi pe cap, la rândul meu, şapca şi gluga hanoracului şi mă îndrept spre staţie. Cosmin e prea concentrat ca să mă observe, deci nu-mi fac griji prea mari. Încerc să-mi dau seama la timp dacă se va urca sau nu, pentru a mă pune la adăpost la timp, în cazul în care renunţă. Când îl văd apropiindu-se odată cu ceilalţi oameni de marginea trotuarului, măresc pasul şi mă amestec în mulţime, fără a-l scăpa din ochi. Privirea lui este mai liniştită decât atunci când l-am urmărit prima dată, dar tot îl poate trăda. Pentru un ochi format ca al meu, intenţiile sale sunt clare. Nu priveşte ca toţi ceilalţi spre uşa autobuzului, căutând eventualele locuri libere, ci undeva în jos, la nivelul buzunarelor şi genţilor.
Urc ca de fiecare dată în spatele autobuzului. Băiatul stă pe scara de la mijloc, în spatele unei grase, cu o geantă imensă pe umăr, în care şi-a pus la loc portofelul. Îşi priveşte din nou telefonul, aparent distrat, dar privirea sa alunecă pe suprafaţa poşetei. Până la următoarea staţie nu sunt decât 2 minute cel mult. Trebuie să se mişte rapid şi eficient. În momentul în care şoferul frânează la primul semafor, băiatul se împinge în femeia din faţa lui, punând protector mâna pe spatele şi geanta ei, scuzându-se.
– Ai grijă! Lasă telefonul şi ţin’-te de bară! îi zâmbeşte grasa peste umăr. Cosmin nu îi răspunde şi se întoarce cu spatele.
Nu îi mai pot vedea faţa. “A reuşit”, zâmbesc uşor cu gândul la ceea ce va urma. Ne apropiem de staţie, dar nu mă grăbesc să cobor. Îi las pe ceilalţi s-o ia înainte şi privesc în stânga, spre mijlocul autobuzului, unde Cosmin stă cu faţa spre stradă, cu mâinile vârâte adânc în buzunare. Graba cu care se strecoară printre uşile deschise în staţie, mă face să zâmbesc din nou.
Nu am cum să-l pierd din ochi. Vernilul hanoracului se vede de la o poştă printre zecile de trupuri care se grăbesc să urce sau să coboare. Îl urmez la câţiva metri în spate, iar când ajungem pe Aleea Copiilor, măresc pasul. În dreptul Lacului Morarilor îl prind din urmă şi îi pun mâna pe umăr. Tresare şi încearcă să fugă, dar se opreşte când mă recunoaste şi apoi îmi zâmbeşte jenat.
– Ei, cum e? îl întreb în timp ce continuăm să mergem unul lângă celalalt.
Mă priveşte nedumerit, ca şi cum nu ar pricepe, fără să-mi răspundă. Încă nu ştie că l-am urmărit de ceva vreme, că în tot acest timp am fost undeva în spatele lui, studiindu-i fiecare mişcare. Palma de pe umărul lui îl strânge uşor, obligându-l să se oprească.
– Hai, varsă tot ce-ai în buzunare. Da’ tot.
Nu are curaj să mă privească în ochi şi nici să mă mintă. Ştie că nu are încotro şi îmi întinde pe rând două telefoane, o pereche de căşti, câteva bancnote de 10 lei, ceva mărunt şi portofelul pe care tocmai l-a şutit din geanta grasei.
– N-am cheltuit mult. Mi-am luat doar o shaorma şi un suc.
– Hai, şi îl iau din nou pe după umăr, după ce îndes telefoanele, banii şi portofelul în buzunarul hanoracului.
Traversăm Parcul Morarilor, pe lângă lac şi o luăm spre strada Bodeşti. Merge încet alături de mine, în tăcere, privind spăşit în fata paşilor, cu capul plecat. Nu ştiu ce să-i spun, aşa că îmi caut în buzunare pachetul de ţigări. Nu mai am decât una singură pe care o aprind şi o înfig în colţul gurii. Mototolesc pachetul şi îl arunc într-unul dintre boscheţi, în timp ce continuăm să mergem în tăcere o bucată de vreme.
– Ia zi, îl ştii pe Piticu’?
Mă priveşte din nou nedumerit, fără să scoată o vorbă.
– Ăla micu’, brunet, cu bretonu’ vopsit blond, cu nasu’ strâmb. Ăla, de-i soră-sa plecată în Franţa la produs. Îl ştii?
– Da.
– Pe ce traseu lucrează ăsta?
– 182.
Mergem mai departe, în tăcere, unul lângă altul. Îi e frică de mine. În faţa blocului, ne oprim din nou. Scot din buzunar măruntul şi bancnotele de 10 lei pe care mi le-a dat mai devreme.
– Ia 60. Două pachete de Pall Mall albastru 3, o sticlă de Bucegi la doi jumate şi zece ouă. Ia-ţi şi tu ceva.
Continuă să privească în jos şi dă să plece. Îl apuc de hanorac şi îl trag înapoi.
– E mai bine. Dar cu culorile astea fistichii, ai să atragi întotdeauna atenţia asupra ta, coiţă, ţi-am mai zis, şi-i trag o scatoalcă uşoară peste cap. Hai, du-te, ia ce ţi-am zis şi mai stai vreo juma de oră p-afară că am nişte treabă cu Ramona. Apoi vii să mâncăm.
Mă uit după el o vreme, jucând în mână telefoanele din buzunar. “Ies ceva bani din astea” îmi spun în timp ce urc scara blocului în care miroase a tocană de cartofi. De la etajul trei, prin uşa deschisă a apartamentului lui Pelicanu’ răsună piesa lui Florin Cercel, “Ar vrea lumea să fiu supărat de lunea”.

Gabriel Florin Macsim

Născut în orasul Buzau, jud.Buzău, la data de 30 aprilie 1977. Absolvent al Fac. de Matematică și Informatică din cadrul Universității București în anul 1999, titlul de doctor în matematică obținut la Facultatea de Matematică și Informatică, Universitatea București.
Lucrez ca profesor de matematică la Școala Gimnazială Măgura, din anul 2007.
Printre preferințele mele literare se numără Gabriel Garcia Marquez, Jose Saramago, Mario Vargas Llosa, Julio Cortazar, J.M.Coetzee, Richard Ford, Jonathan Franzen, Jonathan Safran Foer, James Joyce, Orhan Pamuk, Mircea Cărtărescu, Ștefan Bănulescu.