Oameni mari – Maria Orban

Oameni mari este despre oameni care nu cresc niciodată. Despre anxietatea acelor persoane aflate între 30 și 40 de ani care refuză inconștient să își trăiască viața în mod matur.

Rucsandra Radu, protagonista romanului, este o femeie apatică, fără curaj, cu multă imaginație, ce trăiește în trecut, în filmele și în muzica ascultată în adolescență, ca într-un refugiu ce o protejează de viața sa reală, nemulțumitoare.

În viața reală Rucsandra abia a fost părăsită de soțul ei: faptul declanșator al noii ei condiții, și al poveștii din roman. Când Seba(stian) o părăsește, subit, în doar „câteva fracțiuni de secundă”, protagonistei romanului i se schimbă viața complet. Perioada următoare despărțirii este dominată de apatie. „Stau pur și simplu” (p. 7) este una dintre frazele de început ale poveștii, „stau tolănită în fotoliul Ikea și nu mă grăbesc nicăieri” (p. 16), completate de reiterata lipsă de chef, de a vizita, spre exemplu, Praga alături de o prietenă (p. 15), sau de a se ridica să oprească muzica din casă (p. 111) și, în general, de a face orice (p. 140).

Dacă însă această apatie e unul dintre simptomele depresiei de care suferă Rucsandra în urma despărțirii (accentuată de termenul proxim al semnării actelor de divorț), celelalte trăsături care îi formează caracterul imatur provin din trecutul său dificil, marcat de relația defectuoasă cu părinții: un tată alcoolic și o mamă acaparatoare (p. 11). Indiciul acestei influențe a familiei disfuncționale asupra caracterului său este oferit chiar de psihologul Rucsandrei, care încearcă să o convingă să-și ierte părinții pentru a putea deveni „un adult funcțional” (p. 64).

Tatăl Rucsandrei, decedat în urma unui atac cerebral, o bântuie încă în vise: un tată care nu i-a oferit afecțiune sau protecție în copilărie, un tată cu care nu putea vorbi, în lipsa căruia tensiunea din casă creștea până la cote insuportabile. Mama sa, în schimb, o altă victimă a manipulării psihologice a tatălui, își proiectează asupra fiicei toate dorințele și frustrările. În copilărie îi impune să renunțe la baschet. Mai târziu, după ce încearcă să o convingă să nu divorțeze, îi propune o nouă partidă, un băiat din blocul ei.

Comunicarea cu ambii părinți nu funcționează, cu mama Rucsandra vorbește despre vreme și mâncare, iar cu tatăl nu vorbește deloc, nici după ce se căsătorește. De altfel, ambii sunt purtătorii și educatorii structurii patriarhale a societății: când în copilărie Rucsandrei îi este scris, în glumă, pe un gard lângă școală, numele, alături de cel al unui coleg, tatăl, furios, urlă: „Numai curvele au numele scrise pe pereți!” (p. 126). Când o vizitează, mama are grijă să observe că s-a îngrășat (gata cu ciocolata după 35 de ani!) după ce încearcă, inutil, să o convingă să renunțe la divorț: „Sebastian e un om bun, Rucsandra, așa cum e el, și dacă ai impresia că vei găsi altul mai răsărit, te înșeli, să știi” (p. 60-61).

Multe dintre gândurile și comportamentele Rucsandrei arată că încă mai trăiește în adolescență, că nu a reușit să evolueze spre o maturitate completă. În general, această lipsă a maturității se traduce în nesiguranță, nevoia de a se simți protejată, în lipsa curajului de a spune lucurilor pe nume, de a începe și întreține conflicte. Orice femeie este privită de Rucsandra cu invidie, și comparată cu ea însăși: „mă uit cu atenție la oamenii care arată bine” (p. 70). Complexul său de inferioritate generează o continuă frustrare. Încă din liceu ține în cameră un afiș cu o fată tânără care se cațără pe o stâncă. „Fata aia, care nu avea mai mult de 20 de ani, părea să știe ce e cu ea, părea fericită acolo, nu ca mine […]” (p. 111). O femeie întâlnită în parc i se pare frumoasă, „înaltă, suplă, blondă, trecută clar de 40, dar cu o anume eleganță”. Se compară cu actrița Uma Karuna, ideal de frumusețe al lui Sebastian, „și îmi venea să plâng de ciudă, că toate trăsăturile mele erau atât de banale […]” (p. 125). De asemenea, în relația sa cu directoarea școlii unde lucrează ca profesoară de română, Rucsandra îi observă întâi frumusețea, apoi pedantismul și etica ambiguă.

De altfel, autoarea romanului introduce în drama Rucsandrei și pasaje de critică socială a sistemului de învățământ: corupt, dezinteresat față de educația propriu-zisă, tratând elevii ca pe niște numere. Și totuși, în alte pagini ce descriu relația Rucsandrei cu elevii săi, aceștia demonstrează nu doar un caracter și o identitate deja pronunțate, ci și o maturitate peste cea a profesoarei lor. De la una dintre elevele sale Rucsandra află că Sebastian ieșea cu o femeie cu mult înainte să îi ceară divorțul, deși respinge, imatur, ideea: „– L-ai văzut vreodată pe soțul meu sărutându-se cu o altă femeie?”, încearcă ea să se agațe de o interpretare diferită a faptelor. Însă eleva decretează realist: „Nu. Dar să știți că nu era nevoie să se sărute, era clar că…” (p. 48).

O calitate indubitabilă a Mariei Orban este aceea de a selecționa, în descrierea personajului său, doar acele detalii relevante, funcționale. Rar această calitate este întâlnită la debutanți. Dacă nu ar apărea în descriere, probabil că nici nu ne-am da seama că acesta este primul ei roman. Un roman având în jur de 150 de pagini, unii l-ar numi „micro-”, o definiție pe care o detest, în orice caz, o operă care reușește să includă într-un spațiu restrâns o multitudine de cutume sociale românești și să creeze un personaj credibil și empatetic. Numai prin confuntarea dureroasă și uneori violentă cu trecutul, cu sine însăși, cu persoanele care îi împiedică evoluția, cu realitatea, care bate filmul (fac aluzie la scena finală), Rucsandra va reuși (oare? cititorului îi rămâne acest dubiu) să-și (re)ia viața în propriile mâini și să devină ceea ce nu a reușit până la 36 de ani: un om mare, un adult funcțional.

Pavel Nedelcu

Scriitor. Traducător.
Critic literar.
Redactor LiterИautica.

Cărți publicate:

Încotro ne îndreptăm (Litera, 2022) – roman
Treisprezece. Proză fantastică (Litera, 2021) – povestiri

Este de găsit pe pagina sa de autor.

pavelnedelcusite.wordpress.com/