Încep cu începutul: citesc pe copertă ce au spus cei de la The New York Times despre roman: „plin de dialoguri fruste” și cred că „frust” este chiar unul dintre cuvintele potrivite. Cartea a fost nominalizată la Man Booker Prize în 2018 și a câștigat Costa Book Awards în 2019, premiu pe care l-au luat de-a lungul anilor și Ali Smith, Sebastian Barry, Colm Tóibín, Zadie Smith și Ian McEwan, printre alții, deci am pornit cu mari așteptări și cu scepticism în același timp, cum s-ar zice: cu o spânceană ridicată în semn de „ia să vedem”. Mai aflu că Rooney a fost numită „Salinger al generației Snapshot” și am fost curioasă, pentru că totuși Salinger e printre favoriții mei.
Cartea se ecranizează deja pentru BBC, în regia lui Lenny Abrahamson și da, după ce-am citit-o, îmi dau seama că e ușor de transformat în film/mini-serie, pentru că are în ea mult dintr-un scenariu, nu că asta ar spune mare lucru.
Sunt mai multe puncte forte: în primul rând autoarea știe să atragă cititorul chiar prin titlul capitolelor: „Trei săptămâni mai târziu”, „Cinci minute mai târziu” etc.: denumirile reprezintă o evoluție a ceva și asta ține treaz interesul. În al doilea rând are un stil foarte simplu și e folosit mai mereu prezentul. În al treilea rând încearcă mult ca personajele să fie cât mai naturale și să folosească limbajul actual al tinerilor, și totuși eu simt o exagerare a încercării.
Este o poveste de dragoste, de dependență și de evoluție (deși unii critici insistă că este doar o carte a maturizării) a celor două personaje principale: Marianne și Connell, care trăiesc într-un mic orășel irlandez, Carricklea, și ajung în Dublin, la facultate.
Ce are într-adevăr asemănător cu Salinger este revolta tinerilor (a Mariannei în special) și nevoia lor de a se delimita de comportamentele și concepțiile părinților (și de toți acei phony people, cum îi numea Salinger).
Marianne și Connell sunt amândoi foarte, prea buni la învățătură – asta mie îmi amintește de eroinele din cărțile Elenei Ferrante – și când cineva insistă prea mult pe cât de sclipitor este un personaj, pare puțin forțat.
E o carte foarte proaspătă, dar și cu ceva stângăcii în exprimare (poate multe sunt și din cauza traducerii) și cu enorm de multe detalii care vor să dea aerul de firesc al gesturilor, atitudinilor și acțiunilor. Acum, sincer, povestea atrage: este un cuplu de tineri și știi că o să se întâmple lucruri între ei, așa că rămâi agățat. Dacă în liceu Marianne e rățușca cea urâtă, fata ciudată – empatizăm mai repede cu personajele astea ciudate, nu? – nepopulară, dar foarte puternică, căreia nu-i pasă de ce zice lumea și care e îndrăgostită lulea de Connell, în facultate totul se inversează. Connell este la început băiatul cool, care ține cu tot dinadinsul să se înțeleagă bine cu cei din liceu, dar ajunge să se apropie de ea și s-o cunoască (mama lui fiind menajeră în casa fetei).
Există elemente de carte comercială: ni se explică trecutul fetei – are o familie dezorganizată deși bogată, în care a existat multă violență din partea tatălului, iar apoi din partea fratelui ei și de aici, logic, s-ar spune, nevoia ei de a atrage pe cineva care să continue să o pedepsească.
Cum am zis, la facultate Marianne s-a transformat deja în lebădă, e în centrul atenției (nu se înțelege foarte bine cum, știm doar că are o relație cu un student foarte apreciat). Iar Connell trăiește acum ce-a trăit ea în liceu: e singur, stingher și nu se adaptează la marele oraș, ceea ce pentru mine nu e ușor de priceput, având în vedere natura lui. Ea îl introduce în cercul ei de prieteni și imediat el redevine popular, de unde reiese obsesia popularității între tineri, care încă există.
Pentru mine Marianne, deși e de admirat pentru forța și inteligența ei, este un personaj care nu se susține foarte bine: toți trecem prin faze și faze, toți vrem să experimentăm, dar ea e o fată foarte-foarte îndrăgostită, chiar dependentă de Connell, și totuși brusc începe relații cu alți băieți, pleacă în alte țări, iar toate astea sunt mai mult alegeri ale autoarei care nu prea au legătură cu Marianne. În cazul lui mi-e mai ușor să înțeleg că are o legătură cu altcineva, pentru că nu a arătat niciodată același nivel de dependență față de Marianne, ba chiar a încercat mai tot timpul să-și nege sentimentele și ce e între ei: nici față de mama lui nu poate recunoaște:
Așadar Marianne e prietena ta?
Nu.
Cum adică? Faci sex cu ea, dar nu e prietena ta?
De multe ori se apropie mult de un scenariu (cum am zis): are mult dialog dar mai ales multe detalii ale gesturilor. Sunt și destule expresii (la modă acum) repetate în exces: „ceva gen” sau „bineînțeles că la mișto”. Dar din când în când apar niște rânduri care te fac să simți că merită citită cartea:
Se teme să fie în preajma ei din pricina felului curios în care se trezește că se comportă el, a lucrurilor pe care le spune atunci și pe care, în mod obișnuit, nu le-ar spune niciodată. […]
Nu puteau să se privească în ochi când râdeau, erau nevoiți să se uite spre colțurile încăperii sau la propriile picioare. […]
Câteva secunde au rămas așa, nemișcați, el înconjurând-o cu brațele, respirându-i în ureche. Cei mai mulți oameni trec prin viață fără să se simtă, măcar o dată, într-atât de apropiați de cineva, a gândit Marianne. […]
Cu tine era altfel. Eram noi, știi. Lucrurile erau altfel.
Relația lor se definește foarte bine încă de la început: în timp ce ea are curaj să-i spună: „Ei bine, eu te plac”, el răspunde (după câteva zile) cu: „Eu nu prea știu ce simt, cred că li s-ar părea ciudat celor de la școală dacă s-ar întâmpla ceva între noi”. Uneori par că aparțin unul altuia iar alteori par să vorbească fiecare o limbă necunoscută celuilalt.
Încă ceva: cartea nu are umor, nu spun că orice carte trebuie să aibă, nici pomeneală, dar e o carte despre tineri – foarte deștepți – și toate dialogurile lor sunt pline de ironie, de scepticism, de remarci defensive, dar nu e nici urmă de umor, da, mi-ar fi plăcut să găsesc puțin umor, dacă tot se spune că seamănă cu Salinger. Să închei cu o încheiere frumoasă și sinceră: e un roman curajos și reușește să te facă să-l citești în întregime, iar asta e ceva pentru mine, care abandonez o groază de cărți.
No, thank you – editura Herg Benet, 2014
Kyparissia – editura Litera, 2020
Analiza la obiect in care (imi dau eu seama dupa cum e scrisa) pot sa ma incred.
„…dar ea e o fată foarte-foarte îndrăgostită, chiar dependentă de Connell, și totuși brusc începe relații cu alți băieți, pleacă în alte țări, iar toate astea sunt mai mult alegeri ale autoarei care nu prea au legătură cu Marianne.” – Fină observatie. Bine ar fi daca toti scriitorii ar face alegerile personajelor, ca si cum ele ar fi vii, si nu din dorinta de a oferi un twist pe care el, scriitorul (sau scriitoarea) l-a avut mai demult in cap si voia neaparat sa-l foloseasca. „Si de ce nu acum?”
Si Elena Ferrante cum scrie, excelent sau doar bine?
Am incercat sa ma uit la un serial „Prietena mea geniala”, scenariul dupa un roman de-al ei. Dau nu m-a prins. Am abandonat dupa un episod jumate..
Nimeresc si eu uneori la serial si e foarte fidel cartii, din ce-am vazut (chiar daca eu mi-i imaginam altfel). N-am citit toate volumele, deci dupa un punct m-a plictisit, e foarte buna mai mult ca sa descoperi viata din Napoli din perioada respectiva. Cred ca toata lumea a fost curioasa mai mult datorita misterului creat in jurul identitatii scriitoarei. Am citit in schimb Frantumaglia asta-vara, tot de ea (sunt mai mult scrisori si explicatii) si mi s-a parut mai interesanta :-)
De ce oare o fi ales sa ramina anonima daca 1. scrie fictiune si 2. subiectul din cite inteleg e mai mult sau mai putin „clasic”? Am terminat de curind o carte autobiografica, Sunshine State de Sarah Gerard, diverse intimplari scrise in stil jurnal, dar cu mult talent si multe faze soc, tipa fiind in adolescenta consumatoare de droguri si dupa cum spune, are la activ si o „vizita” intr-un centru de reabilitare pt ca avea aceasta bizara adictie/impuls de a se taia singura. Ei, in cazul asta inteleg sa scrii din anonimitate. Oricum, o sa traduc jumatate de poveste pentru numarul viitor ca sa iti faci o impresie.
Din ce-am aflat eu, era dorinta ei sa-si pastreze viata privata doar pentru ea, stia ca o sa aiba mult succes si oamenii sunt foarte curiosi despre persoana scriitorului si cand devii asa o celebritate e greu sa ramai tu insuti/insati, poate. Sa vedem traducerea din nr. urmator, n-am citit nimic de ea :-)
În primul rând, accesând la este recenzii mai învăț și cuvinte noi, cum ar fi „frust”, care văd că există în Dex. Îmi place cum ai surprins nevoia continuării violenței cu orice preț din partea protagonistei, în urma violențelor la care a fost supusă în familie. În afara faptului că acest roman este de dragoste, mie mi se pare a fi și unul psihologic, din tumultul descrierilor. Prea puține șanse ca această carte să îmi cadă vreodată în mână, dar mă bucur că sunt pus la curent cu ea prin intermediul recenziilor. Parcă ar fi subiectele serialelor coreene, japoneze sau chineze cu adolescenți la care se tot uită soția mea cu ocazia carantinării. M-a bucurat popasul…
Mersi, Adrian, adevarul e ca nu am urmarit serialele despre care spui, deci nu ma pot pronunta. Daca nu tie, poate macar sotiei ii va cadea in mana, cine stie :-)
Chiar voiam să protestez atunci când ai spus că limbajul tinerilor ți se pare forțat. Voiam să îți sugerezi să te gândești și la traducere, și la cât de superficiale par traducerile cărților (mai ales din engleză) în română.
Dar ai menționat asta singură, așa că nu am mai avut ce să-ți reproșez.
Nu știu dacă o voi citi. Din recenzie îmi dau seama că nu e tipul meu de carte, deși mă intrigă faptul că a fost nominalizată la Booker Prize.
Frust – habar n-aveam că există cuvântul ăsta. În italiană mă duce cu gândul la frusta, care înseamnă bici. Acum am văzut că la figurat înseamnă natural, și la propriu tocit.
După tine, ce au vrut să spună cei de la New York Times?
Ei l-au folosit într-un sens laudativ -ca să nu spun encomiastic :-)- de natural, simplu, brut.