Ograda cu troscot a Liviei

De fiecare dată când străbătea ograda cu troscot, Livia ciupea cu vârful unghiilor din mâncarea pe care o ducea străbunicii. I se părea mult mai bună decât toate mâncărurile din lume. Azi erau „ochiuri” cu mămăligă şi brânză, exact ce mâncase şi ea mai devreme, dar nu se abţinu să nu facă două bulgăraşe mici de brânză amestecată cu mămăligă fierbinte pe care le înghiţi rapid încât o năpădiră lacrimile. Respiră dogoarea ce-i ustura limba şi gâtul. Şi, în timp ce ţopăia pe lângă teiul falnic de la mijlocul curţii, răsfiră brânza din farfurie să pară mai multă. Dacă te-ai uita la ea din depărtare, ai jura că un peşte-zburător săgetează valurile de troscot după insecte imaginare.
Ajunsă la casa străbunicii, un fel de colibă misterioasă cu acoperiş roşu, Livia mai rupse colţul albuşului unui ou şi-l înghiţi mulţumită, apoi intră.
Străbunica, mereu şezând pe pat, nu-i răspunse la salut, dar îi arătă veselă plita încinsă pe care sfârâiau bucăţi de mere sau gutui. Livia se aşeză pe băncuţa din faţa sobei şi ronţăi desertul cu care era aşteptată de fiecare dată, iar străbunica molfăi tacticoasă, la rându-i, bunătăţile aduse de fetiţă. Nu discutau niciodată nimic. Nici nu se priveau prea mult. Fiecare îşi devoră porţia, apoi Livia luă farfuria şi, salutând-o pe străbunică, deja aţipită din cauza efortului, porni înapoi prin ograda cu troscot.
Şi, ca de fiecare dată, Livia, cu picioarele goale, dansă, pe muzici inventate, în ringul de verdeaţă, simţind sub tălpi gâdilelile frunzelor şi florilor, şi se îmbrăţişă cu teiul, crezând că-i vreun partener priceput pe care-l sărută furişat pe scoarţa aspră.
Toată noaptea ce urmase plouă straşnic. Livia chiar se trezi de vreo două ori când fulgerele îi luminară camera şi nu adormi decât după ce părinţii veniră să-i spună o poveste despre îngeri. Se pare că povestea avu un efect ciudat asupra Liviei căci visul cu care îşi împleti somnul agitat o puse pe gânduri.
În vis, Livia traversa, ca de obicei, ograda cu troscot ducând un sac greu în spinare. Troscotul parcă ruginise, se făcuse roşu şi aspru, iar Livia, de teamă să nu se rănească la picioare, încălţase nişte cizme de cauciuc.
Apăsată de sacul voluminos, Livia a început să-l târâie. Dar troscotul roşiatic şi viclean îşi agăţa frunzele în pânza sacului, făcându-i misiunea şi mai grea. Iar teiul, prinzând deodată viaţă, şi-a înfăşurat sacul în crengile sale, luptându-se cu Livia pentru el. Cu o zmucitură zdravănă, Livia a reuşit să desprindă crengile şi a pornit cu sacul în braţe, alergând.
Când mai avea doar câţiva paşi, Livia a scăpat încărcătura şi din sacul destrămat, spart ca un balon, s-au ivit tot felul de mâncăruri ciupite sau muşcate pe margini. Toate acele bunătăţi care îi făcuseră cu ochiul din farfuria străbunicii săreau şi se îngrămădeau spre gura Liviei, forţându-o pe fată să le înghită.
Trezită, Livia nu îndrăzni să-i spună mamei nimic. Încerca de una singură să desluşească misterul.
După ce terminară prânzul, veni vremea ca Livia să traverseze ograda cu troscot. Încărcată cu o farfurie de ciorbă plină ochi şi o alta cu orez şi carne, de abia le putea ţine, Livia descoperi că troscotul mustea de apă, de la ploaie. Se întoarse şi îşi puse cizmele de cauciuc. Tresări când îşi aminti de vis, dar la rugăminţile mamei să se grăbească ca să nu se răcească mâncarea, Livia porni curajoasă.
Degeaba se echilibra ca un saltimbanc, Livia aluneca şi risca să verse toată ciorba. Troscotul fâşâia pe lângă cizmele ei ca nişte şerpi ameninţători şi de câteva ori era cât pe ce să se împiedice şi să cadă. Fata începu să târâie picioarele ca să fie sigură că nu mai alunecă, dar mersul deveni mai lent şi palmele se înroşiseră de la farfuriile fierbinţi.
Ajunsă în dreptul teiului, zâmbi văzându-l ceva mai golaş, dar deloc ameninţător ca în coşmarul de peste noapte. Tocmai atunci picioarele i se agăţară în nişte crengi căzute din cauza furtunii, crengi ce se încolătăceau pe cizmele de cauciuc, încât Livia, scuturându-şi zdravăn picioarele, o rupse la fugă spre casa străbunicii.
Se bucura că pentru prima dată de când tot traversase ograda cu troscot, nu se atinsese deloc de mâncare. Era mândră de reuşita ei.
Intră cu grijă, lăsând farfuriile preţ de câteva secunde pe prispă, ca să deschidă uşile. În casă era puţin frig, deşi focul ardea nebuneşte în sobă. Mirosul de fructe coapte o linişti pe Livia şi aceasta intră, aşezând farfuriile pe măsuţa de lângă pat.
Străbunica dormea dusă. Se mai întâmplase asta de câteva ori şi Livia nu o trezise niciodată. Aşteptă şi acum, privind pofticioasă la bucăţile de măr care începeau să sfârâie şi să-şi scurgă zeama pe plita ruginită. Privi prin casa străbunicii şi se miră de covoraşele multicolore care împodobeau pereţii şi podeaua. Dinăuntru, casa ar fi putut foarte bine să fie un cort. Iar bunica ei, un indian cunoscător al gândurilor. Cel mai mult iubea băncuţa pe care stătea, roasă la margini şi cu crestături diverse a căror înţelesuri nu le dibuia.
Străbunica dormea dusă în continuare. Livia se temu că mâncarea se va răci şi n-o să-i mai placă. Decise să mai aştepte puţin şi începu să ronţăie mulţumită merele coapte. Unele se cam arseseră, dar tot erau bune. Iar străbunica tot nu se trezise. Se apropie timid de faţa străbunicii, asemănătoare cu băncuţa, şi o privi îndelung: ochii închişi şi buzele strânse, de parcă nu ar fi vrut să mănânce nimic, iar mâinile încleştate pe un şirag de mărgele pe care tot îl rotea când era trează. Nu îndrăzni să o atingă, doar îi şopti să se trezească, că se răceşte mâncarea. Străbunica părea să doarmă.
Îngrijorată, Livia luă o lingură de lemn dintr-un stativ încrustat cu cruciuliţe roşii şi gustă din ciorbă. Aproape rece. Duse lingura spre nările străbunicii, sperând că mirosul acru o s-o aducă de pe tărâmurile visătoare. Niciun rezultat. Livia sorbi zgomotos şi încurajator din lingură ca să o convingă pe bătrână că merită măcar să guste. Văzând însă că nimic din ce încercă nu are succes, Livia se aşeză pe pat, căutând o soluţie.
„Străbunica e supărată că-i mânânc din farfurie. A aflat şi refuză să mănânce.” Gândurile năvăliră între sprâncenele fetiţei şi o lăsară pradă unei furtuni fără scăpare.
Nu se putea întoarce cu farfuriile pline. Mama ei ar fi certat-o. Nici nu putea să mănânce ea atâta mâncare. Era sătulă. Trebuia să o forţeze pe străbunică să mănânce tot. Luă lingura şi o îndesă între buzele vineţii ale străbunicii. Ciorba se prelinse pe bărbia ascuţită şi pe gâtul albicios.
„Poate nu-i place”, îşi zise Livia, şi încercă cu o lingură plină de orez. Boabele albe, refuzate de străbunică, se lipiră de buzele acesteia şi păreau acum o salbă de dinţi strălucitori într-o gură căscată ca să râdă. Livia privi dezamăgită spre farfuriile de mâncare şi spre străbunica ei, încă nemişcată. Începu să plângă, neajutorată, zgâlţâind¬-o pe femeia încremenită pe pat.
Apoi, deschise ochii mari: străbunica voia să o pedepsească ca să mănânce ea toată mâncarea şi să se înveţe minte. Nu stătu mult pe gânduri. Se aşeză pe băncuţă şi începu să bage lingură după lingură din ciorba rece şi acră. Apoi şi orezul, în găluşte mari alături de bucăţile de carne, îl înghiţi fără suflare. Linse farfuriile şi aşteptă cu nerăbdare ca străbunica să deschidă ochii şi să-i spună un cuvânt. Măcar unul, că o iertase. Dar străbunica nu se mişcă.
Enervată de comportamentul ciudat, Livia luă farfuriile şi vru să plece pe uşă. Se opri şi, cu lacrimi în ochi, sărută obrazul smead al străbunicii ei dragi, apoi fugi cât putu de tare.
Ograda cu troscot părea nesfârşită. Cizmele îi săriră din picioare şi Livia simţi câlţii reci şi alunecoşi ai troscotului, ca nişte viermi leneşi de sub scânduri şi frunze putrezite. Teiul însuşi părea o femeie cu părul despletit şi braţe plângătoare. Iar Livia alerga şi cădea, se ridica, alergând şi mai tare, căzând şi lovindu-şi palmele de udeala care îi intra în hainele înverzite şi în părul ciufulit.
Ajunsă aproape de casă, scăpă farfuriile pe cimentul prispei şi acestea se înmulţiră în cioburi la fel de numeroase ca şi lacrimile care i se scurgeau din ochi.
Se întoarse şi mai privi încă o dată ograda cu troscot, răvăşită de alergătura ei, şi casa mică, roşiatică ce se pierdea într-un abur fin, înviat de soarele care se iţise printre nori.
Din ziua aceea, Livia nu mai traversă niciodată ograda cu troscot.
Dar, printre îngerii din poveştile pe care i le spuneau părinţii la culcare, apăru unul nou, cu obraji rumeni de mere coapte, păr auriu de gutui, cruciuliţe roşii în loc de urechi şi salbă de mărgele albastre în loc de dinţi. Îngerul zbura prin cer, călărind curcubeul, şi aduna în palatul lui în formă de farfurie pe toţi copiii care nu ciupiseră niciodată din farfuriile altora.

Ioan Antoci

Fiecare are o poveste. Fiecare e o poveste. Eu sunt doar un povestitor.

Am scris, printre altele, Câinele japonez și Paradisul lui Mimi și Tibi.