Dacă cruzimea intolerabilă a bogăţiei afişată în mod scandalos ar putea vorbi şi altă limbă decât cea a dispreţului, am putea auzi gâlgâitul eficace al unui nanounivers, acolo unde particulele nu staţionează niciodată şi mişcările sunt avorturi de sarcină electrică sau, dimpotrivă… am putea privi înspăimântaţi în miezul materiei şi ne-am dori numai să scăpăm de blestemul eternităţii, să obţinem destinderea supremă a morţii. Micul Seymour nu era un om bogat, pentru că era bogat, ci din contra. Era avut doar pentru că era precum un mort, rece, ceremonios şi prietenos doar prin aceea rigiditate mentală care conferea propriei averi un aspect onorabil. Probabil, de aceea, Moira l-a înşelat foarte uşor, din cauza confluenţei spirituale nefaste, dintre repulsia către tradiţie şi patriarhatul monastic care i-a fost implementat după căsătorie. Seymour nu a fost o jucărie tolerantă ci doar un cordon ombilical, o mama adoptivă, un simulacru de uter şi un prieten necredincios. Nu se ştie dacă intermezzo-ul de 5 ani a acţionat ca o barieră a dorinţei sau nu, dar mariajul expeditiv şi conflictual, a făcut ca cei doi să funcţioneze ca un anti-trust. Moira era o adolescentă rebelă, care nu dorea bani şi poziţie socială, ci un fel de prezent turbulent, al cărui climax să se constituie în sentimente tampon şi buffere sociale rezonante. O scandalagioaică cu instinctele aprige, dar lipsită de empatie. Un copil al proletariatului, divin şi contradictoriu. Seyomur a crescut repede în preajma ei, ca o buruiană, fără fructe comestibile şi flori plăcut parfumate, iar când s-a îndepărtat de miezul dorinţei a descoperit dezastrul incipient al singurătăţii. La 16 ani, privind în urmă spre începuturile lui precoce, a descoperit scârba universală ca ultima mantră care îţi mai poate prezerva demnitatea.
Nici un plan iniţial nu a fost dus la bun sfârşit, sfâşiat între doi poli antinomici, între rutină şi visare, a decăzut într-un joc barbar de-a şoarecele şi pisica, în care pisica este încolţită de şoarece şi, până la urmă, sacrificată. A renunţat să mai iasă din casă, s-a izolat într-un balans perpetuu între nebunie şi inerţie şi a renunţat la entuziasm pentru haina cernită a disperării. Apoi, când Moira şi-a luat catrafusele şi a plecat din casă, a alergat după ea şi, când a ajuns la semafor, s-a oprit brusc, ca şi când o barieră invizibilă i s-ar fi pus în faţă, a întins un braţ să o apuce de talie, apoi a rămas tăcut, cu toate poverile tinereţii în braţe, ca un sfânt epileptic prăbuşit într-o revelaţie subită. Rina, Tina, Boo-Boo, alte câteva neveste care i-au vizitat hogeacul, alte femei duplicitare şi morbide, cu hormonii certaţi pe veci cu legile oamenilor, femei duplex, cu inimile date în chirie numai cu plata în avans şi trupurile absente, divorţuri celebre şi marotte jalnice, fără poveşti frumoase, doar cu pretenţii. Seyomur şi-a zis „Nefericitul” când ar fi trebuit să i se spună ” Preafericitul”, iar ceilalţi îl porecliseră „Martirul”, dar după câteva sticle de gin şi încăierări între pulpele unor profesioniste îi ziseseră, pur şi simplu, ” Draco”.
De ce oamenii bogaţi sunt nefericiţi? De ce ne punem pitici de grădină, în grădină? Şi de ce câinele vecinului îşi face întotdeauna nevoile în tufişul nostru? Multe întrebări, per capita, iar răspunsurile variază, de la cele indiferent-complezente la cele acut-psihologizante. Micul Seymour nu mai era chiar atât de mic, dar rămăsese un fel de Homunculus agăţat de sânul cu lapte otrăvit al oraşului, un fel de trapezist fără plasă de siguranţă, zburând în colivia sa aurită, lovindu-se de muchiile dure ale propriei percepţii dilatate. Bestiarul uman nu mai avea umor, banii erau doar nişte molecule neascultătoare, dispersate în supa primordială, iar toată faima şi prerogativele păreau mai nimic pe lângă o singură clipă de fericire, un singur moment autentic. Domnul Seymour s-a născut prematur, cam pe la 25 de ani, şi a fost singurul copil al timpului sau care nu a prins niciodată roşu. Despre asta s-a vorbit mult, apoi mai deloc, până când timpul necruţător a îngropat acest destin exemplar într-o uitare absolută.
„Scriu si in urma mea apare sensul”.Nu stiu cine a spus-o, dar imi place. Finalist in 2016 ale concursurilor Adenium Start (proza) si Traian T. Cosovei ( poezie). Fara pretentii de genialitate, fan Lautreamont si Elena Passima. Citind de toate.
Eu aș simplifica unele exprimări ca „patriarhatul monastic care i-a fost implementat”, dar asta nu m-a împiedicat să apreciez restul (am citit și capitolul anterior). Dar de-a lungul a câtorva zeci de pagini probabil că m-ar deranja. Spor și inspirație!
Sigur că îndrederea în sine este foarte importantă atunci când scrii. Mă refer la ce ai spus la partea I. Dar și conștiința faptului că, deocamdată, nu scrii ca acei autori pe care i-ai menționat. Știu că nu mi-o iei în nume de rău; nu aș vrea să suferi o decepție, adică să ai o părere prea bună despre tine și să încapi pe mâinile unui redactor de editură care, țac-țac, să îți taie aripile.
În rest, nimic de zis. Ce am spus la prima parte rămâne valabil :)
Multam, PAVEL. Chestia e ca eu intru in panica daca mi se zice ca e prea bun un text….atunci ma apuca „blocajul’. Cat timp mai e loc de implinire, zburd ca un fluture din floare in floare ;). Normal ca nu scriu ca acei scriitori, da’ un pic de megalomanie nu strica, adicatelea ;) Treaba cu periatul textelor imi vine,asa, peste mana, e un fel de second job, pe care un editor ar trebui sa o faca ( nu stiu daca ai vazut filmul ” Genius”). Textele mele sunt cateodata lipsite de tact, intr-un mod voit, acum sa le caut o alta masura….e greu. Sper sa scriu mai bine decat atat si sigur citesc ce se intampla pe aici, da acum scriu despre….America ( asa cum o percep eu + ceva istorie reala). Cred ca asta e cam ultimul an la care o sa incerc sa particip ca debutant la vreun concurs, apoi ma lansez, deja sunt prea mare ca sa mai astept premiile de debut, m-am maturizat si nu mai simt nevoia. Sa vedem, daca ai vreo idee incotro sa indrept textile, te astept si pe mail si aici cu sugestii.