Omul cu aripi

fragment din romanul Ciuma neagră. Negustorii de cuvinte, publicat la Editura Junimea, Iași, în 2020

Abia apucaseră cei doi peregrini să se așeze în gazdă la casa unor gospodari, undeva prin partea de miazănoapte a Câmpulungului, printre bugheni („oare ce-o fi-nsemnând acest nume?” se-ntrebase Ioan), că iată, într-o zi de joi, sosise și praznicul Nașterii Domnului. Aveau să fie slujbe în toate bisericile așezării, atât în cele două lăcașuri catolice ale negustorilor sași așezați în locul numit Bărăție, cât și în cele ale creștinilor ce țineau ritul răsăritean. Iar, după spusele gazdelor, la liturghia de la biserica domnească purtând hramul Sfântului Nicolae avea să vină și vodă.
Auzind acestea, Bărbat hotărâse degrabă că aveau să meargă și ei acolo, răspunzând scurt la întrebarea nerostită a lui Ioan:
– Trebuie să-l văd pe voievod!
Acestea fiind zise, joi dimineață se primeniră cu haine curate – încă purtau îmbrăcămintea franțuzească pe care-o aveau de la drum – și zoriră către biserica aflată spre capătul celălalt al târgului, cel de miazăzi, unde se afla și curtea domnească. Asemenea lor, mulțime de alți oameni se aduna de pe ulițele ce dădeau în drumul principal, cel ce urma firul râului din vale. Cu veșmintele lor în care se-ntretăiau mai ales culoarea neagră cu cea albă și care lăsau să se zărească ici-colo broderii colorate de neînțeles pentru tânărul scutier, bărbații și femeile și copiii umblau dându-și binețe cu un ton solemn, ca de sărbătoare, foșnind cu încălțările prin zăpada alb-albăstrie. Apoi unii se-ndreptau către biserica catolică a Sfântului Iacob cel Mare, alții rămâneau la Cloașterul dominican, iar ceilalți, cei mai mulți dintre ei, urcau pe platoul ce închidea intrarea sudică a așezării și unde se aflau curtea voievodului și biserica domnească.
Aici se adunase deja o mare mulțime de oameni așteptând sosirea domnului și a celor din curtea sa. Printre ei, Bărbat și Ioan, în straiele lor apusene, se simțeau oarecum stingheri. Și nu erau singurii care observaseră acea nepotrivire, deoarece o femeie din preajmă întrebase cu jumătate de glas:
– Da’ ce caută papistașii la biserica noastră? Ei n-au bisericile lor ceva mai încolo?
Bărbat se prefăcuse că n-aude, așa cum făcuseră și ceilalți, văzându-și liniștiți de propriile lor treburi.
Alaiul domnesc sosi pe jos, deoarece curtea era destul de aproape de biserică. În frunte pășea domnul Țării, Basarab, cu pletele și barba încărunțite de vârstă, albul lor îmbinându-se într-o anumită armonie cu nuanța tuciurie a chipului. Potrivit de statură, nici prea gras și nici prea slab, cu căciulă de jder și cu mantie tivită cu zibelină, domnul se mișca în pas viu, deși se vedea cu limpezime că zilele tinereții îi trecuseră de mult.
Alături de el pășea, tot cu dârzenie, Nicolae Alexandru, fiul voievodului, împreună cu care acesta împărțea de vreo șase-șapte ani domnia. Ceva mai înalt, ceva mai slăbuț, dar cu toate acestea bine clădit, cu părul încă negru și nerărit de vreme ca al tatălui, Nicolae arăta, prin umbletul său, că era pe deplin pregătit să ia oricând în mâinile sale frâiele puterii.
Urmau apoi doamna Margareta a voievodului, doamna lui Nicolae Alexandru cu copiii lor, boierii de curte, dregători și dieci, gătiți cu toții ca pentru o mare sărbătoare.
Domnul și fiul său intrară în mulțimea ce se despicase în două pentru a lăsa drum celor de la curte, iar oamenii, cu plecăciune, urau dintr-o parte și din cealaltă:
– Să ne trăiești, Măria-Ta!
Domnul Basarab și Nicolae Alexandru treceau înainte, făcând semne către mulțime când în stânga, când în dreapta, lăsând din când în când celor din apropiere privilegiul de-a le săruta dreapta voievodală, în timp ce grosul curții le pășea pe urme către intrarea în pronaos.
Ioan simțise că unchiul tot încerca să prindă cumva privirea domnului celui bătrân, numai că se vede că acest lucru nu-i reușise. Din această pricină nici nu se mai arătase prea dornic să se înghesuie în biserică, după cei care urmaseră curții domnești, ci rămăseseră amândoi printre oamenii de-afară, care nu mai încăpuseră în lăcașul Domnului, deși acesta se vădea a fi nu doar frumos, ci și mare și încăpător și înalt.
Același lucru îl încercase Bărbat și la sfârșitul slujbei, când norodul ieșea din biserică, dar nici de data asta n-avusese noroc, așa că porniseră agale spre gazda lor. Se aflau cam ultimii printre cei care, ieșiți de la biserică, refăceau acum în sens invers drumul de azi-dimineață. Umblau domol, fără grabă, cavalerul nesăturându-se să privească-n jur, privind cu ochi lacomi toate amănuntele care le ieșeau în cale și despre care se vede că avea puzderie de amintiri dragi. Când, deodată, Ioan tresări, rostind înfiorat, doar cu jumătate de gură:
– Omul cu aripi! Doamne, unchiule, omul cu aripi!
Era o ceată de băiețandri care se apucaseră să umble cu irozii, iar printre ei se afla, într-adevăr, omul înaripat din începuturile copilăriei sale: băietanul care întruchipa îngerul și ale cărui aripi din șindrilă, împănate din belșug, copilărește, cu pene mari și albe de gâscă, se clătinau cam hazliu pe spatele celui care le purta, după cum acesta pășea sau aluneca prin omăt. Numai că Ioan, fermecat, redevenit dintr-o dată, fără să știe, copil, vedea doar un singur lucru:
– Omul cu aripi…

George David

Debut în literatură: octombrie 1985, în revista literară constănțeană Tomis, unde apar 7 poeme.

Debut în volum: în 1990, cu Muntele de sunete.

Nominalizat în 1992 ca semifinalist al North American Open Poetry Contest. Poemul trimis la concurs este publicat în culegerea A Question of Balance. În 1995 este nominalizat pentru titlul de Poet of the Year de către International Society of Poets.

Volume de autor: Muntele de sunete – poeme (Editura Militară, București, 1990); Deliricatese și spleendori  – poeme (Editura Ardealul, Târgu Mureș, 2015); La Străini – proză (Editura Ardealul, Târgu Mureș, 2017); Songbook – poeme și Fotografie cu înger lipsă – poeme (Fundația Culturală Antares, Galați, ambele în 2018); La Străini: viețile secrete – proză (ediție ne varietur, Tritonic, București, 2020); Ciuma neagră. Negustorii de cuvinte – roman (Junimea, Iași, 2020). Prezent și în câteva volume colective.

Membru al Uniunii Scriitorilor din România din 2018. Conferențiar universitar pe discipline din domeniul relațiilor publice.

geodavid.wordpress.com/