Am coborât înțepenit de la volan și-am remarcat că, spre deosebire de alte dăți, soarele lucea diferit în dimineața aia. Fără să reflectez prea mult la lucrul ăsta, am închis portiera, am încuiat mașina cu un gest absent și m-am îndepărtat. După câțiva pași, m-am oprit, uituc, oare o încuiasem, cu siguranță că da, totuși, m-am răsucit, gata să mă întorc, când, dintr-odată, m-a distras un amestec de noțiuni la care de cele mai multe ori sunt indiferent: pala de vânt, frunzișul fremătător al castanului de la capătul aleii, ciorchinele grele de flori, mirosul lor dulceag, adus înspre mine odată cu câteva raze filtrate printre ramuri. Ce mod aiuritor să fie anunțat în modul ăsta iureșul primăverii bucureștene, cu strada Polonă care începea să capete sensuri noi sub lumina crudă, așa cum era ea, pustie, la acea oră. Am stat și-am privit încă o dată decorul care a încremenit brusc și, chiar atunci, am surprins cu coada ochiului silueta lui jovială, care se apropia de mine cu un aer iscoditor. Ajuns în dreptul meu, bătrânul m-a cercetat îndeaproape, cu sclipiri vii în ochi, ceea ce m-a făcut să tresar, cu o vădită intrigare în priviri. Capul a început să-mi vâjâie și senzația de familiaritate nu-mi dădea pace.
***
Mulți ani m-am simțit influențat de apariție. Tot ce-am dus la bună îndeplinire până de curând a fost sub imperiul întâlnirii ăleia. Trăisem cu impresia că aveam o datorie față de bătrân, doar prevăzuse lucruri mărețe pentru mine. N-aveam cum să fiu mai prejos decât vorbele lui criptice. Așadar, am crezut că merg la sigur pecetluindu-mi relația cu Sașa, fie vorba între noi, aș fi făcut-o oricum, ea fiind ancora mea dintotdeauna, după care a venit specializarea mea pe chirurgie generală la spitalul Universitar de Urgență și, șase ani mai târziu, ne-am regăsit la Paris, după ce m-au curtat cei de la Urgențele spitalului Saint-Joseph. Vreun an făcusem du-te-vino între București și Paris, mai întâi conferințe, apoi intervenții chirurgicale care mi-au adus un succes deosebit printre medicii parizieni. Decizia să nu avem copii mi-a dat un pic de furcă, căci Sașa n-a stăruit și lucrul ăsta m-a debusolat. Mă așteptam ca sentimentele ei primare să reverbereze, în schimb, ea a tăcut și-a acceptat situația ca pe-o sterilitate impusă. Nu mi-am dat seama de la început. Mai întâi am imputat lipsa de timp, amânarea, mai încolo, încă nu e vremea, stai să ne stabilim, stai să fiu mai mult prezent acasă și tot așa, până când am admis: un copil, în clipa de față, ar fi un pas bătut pe loc și-am argumentat destul de bine, credeam eu. Aici speram să zică ceva, că nu, că ne-ar lega mai mult, să insiste, să-mi imputeze egoismul, să se lupte. Dar ea, pe măsură ce mă asculta, se resemna. Să ne limităm la micul nostru menaj, i s-a părut atunci o soluție optimă. Aveam amândoi mai mult timp să ne dedicăm unor chestiuni cu adevărat importante și mărunțișurile vieții n-aveau să ne împiedice să le întreprindem. Cel mai aiurea e că nu băgasem de seamă că soția mea se micșora de la o zi la alta, nu la trup, ci la spiritul înfrânt de ambiția mea motivată de niște vorbe aruncate în vânt de-un bătrân ciudat din trecut.
Cu toate astea, mult mai târziu am început să pun realmente existența bătrânului la îndoială: dacă nu cumva fusese o fantasmă, o farsă, o proiecție stupidă, mă frământam și dezbăteam cu fiecare ocazie. Chiar și așa, oricât aș fi disecat în minte amintirea, nu eram apt să mă agăț de ceva concret. Mă uitam uneori îndelung la Sașa, sperând să găsesc o confirmare în gesturile ei, care căpătaseră o siguranță de sine deosebită, în ciuda lipsurilor sufletești, dar ea se îndepărta cu fiecare zi care se scurgea, pierdută în îndeletnicirile ei. Iar eu nu aveam stare. Mă simțeam prizonier în alegerile mele. Nu în relație. O iubeam. Poate mai mult decât în urmă cu douăzeci de ani, dar altceva mă sâcâia de la o vreme: mi se inoculase ideea să plec în Uganda, să mă alătur echipei Médicins sans Frontières, Jean-Philippe, medicul primar de la cardio, îmi menționase într-o noapte, când am fost împreună de gardă, că era un post disponibil și, să schimb registrul, să înfăptuiesc ceva extraordinar, devenise deodată imperios. Una peste alta, decizia fusese luată și prezentată drept opțiune unică, mă gâtuia ruptura iminentă, dar mai mult mă sufoca să rămân acasă.
Firește, în toată povestea noastră nescrisă, Sașa a suferit cel mai mult, pe ea am neglijat-o în numele binelui suprem, reducând-o la o utilitate de care nu mai aveam nevoie la momentul respectiv. Era mai complicat de atât, însă sunt convins că așa se vedea dinafară. Ea fusese mereu victima colaterală în planul încâlcit al vieții noastre comune, din cauza nevoii mele să nu stau pe loc. Ne apropiam de jumătatea vieții, eu mai mult decât ea și poate de aia mă grăbeam să fac ceva cu viața mea până nu se alegea praful de tot, nu conta ce preț ar fi fost de plătit, chit că m-ar fi costat bunăstarea mea afectivă alături de Sașa. N-aveam răgaz, nu. Numai din când în când, de nicăieri, mai dădea câteodată buzna peste mine, cât să mă pună pe gânduri și să mă facă să-mi debitez alegerile, mirosul dulceag al unei zile vechi de mai, închegată cu zeci de ani în urmă pe strada Polonă, în fața vechiului nostru apartament din București. Aici, la Paris, florile de castan nu te amețesc cu parfumul lor, sunt neutre, arbitrând de pe margine toate deciziile noastre.
***
Bătrânul se înclinase, cu aerul că era pe cale să-mi comunice ceva important. Ceea ce-a și făcut, de altfel, două clipe mai târziu, ai soarele în ochi, tinere, după care a tăcut, hotărât să mă mai studieze o dată. Descumpănit, m-am concentrat pe vocea lui răgușită, mesajul părându-mi-se, însă, străin. Mă temeam puțin de tendința mea să mistific orice situație greu de încadrat în parametrii ficși, așa că m-am chinuit să alung izul de mister. Totodată, aveam sentimentul că iluzia închegată se va disipa curând, ca un abur, și m-am panicat, nici asta nu voiam să se întâmple. Am clipit repede, cât să nu-l pierd din vedere, gândindu-mă în același timp că n-am de ce să mă las impresionat de remarca bine camuflată într-un truism: cine n-avea soarele în ochi la ora aia, mi-am spus cu un soi de emfază. Și-apoi, am conchis alungând echivocul: aerul vag ezoteric al bătrânului care tocmai își trecea degetele prin barba scurtă, bine îngrijită, nu era doar închipuire, nu, trebuia să mai fie ceva, vreo ocazie să întrevăd un adevăr ascuns, omulețul ăsta ciudat voia neapărat să-mi zică un lucru esențial, nu ne știam, eram sigur că nu-l mai întâlnisem, era limpede ca cerul că tot ce se întâmpla conta. În mod cert, era tot ce aveam nevoie ca să-mi reorganizez crezurile. N-am mai avut răgaz să discern, fiindcă am resimțit numaidecât presiunea momentului. Am apucat numai să mă întreb dacă nu cumva existența searbădă, nestrăbătută de nicio poezie, în care se pierd majoritatea oamenilor, era sau nu direcția potrivită pentru mine.
În răstimpul ăsta, el a așteptat senin să-mi elucidez gândurile. Și-a aprins răbdător trabucul, a pufăit din el cu ochii îngustați și mi-a examinat figura încruntată. Am stat așa, tăcuți, un timp indecis, cu rotocoale mari de fum interpunându-se între noi. Când a găsit de cuviință să rupă vraja, omul l-a împrăștiat cu un gest al mâinii. Mișcarea neașteptată m-a făcut să mă reconectez cu prezentul. M-am simțit năpădit de o euforie inexplicabilă. Îmi venea să-i strâng mâna, să-i mulțumesc, să-l felicit de disponibilitatea nemeritată. Cu toate astea, n-am izbutit să îngaim nimic. Am zâmbit năuc. Omul a dat să se îndepărteze, apoi s-a răzgândit, cum ziceam, nu te îngrijora, o să fie bine, a surâs și a pornit din loc, fără a mai aștepta vreo reacție.
Am cântărit îndelung peripeția, dar înainte să cad pe gânduri, am încercat să-l petrec cu privirea pe măsură ce se îndepărta și bătrânul a devenit rapid un punct în zare. Să-i spun și Sașei, mi-a trecut prin cap și m-am repezit în holul blocului. Cele șase etaje le-am urcat în viteză, cu răsuflarea tăiată. Am întors cheia în yală și-am intrat tiptil, însă volubilitatea mi s-a știrbit toată odată intrat în casă: s-o trezesc numai pentru atât lucru, pentru un fleac, ce naiba, m-am ambalat degeaba, și-am bătut în retragere. M-am învârtit prin salon, am lăsat cheile pe masă și-am privit în gol înspre fereastra năpădită de soare. Și așa, pe nepusă masă, mi s-a făcut dor de ea și-am început să rememorez momentele noastre, cum mă întâmpina ea în diminețile în care soseam frânt acasă, trupul ei cald, moale încolăcit în jurul meu, ajutându-mă să mă scufund într-un somn profund, râsul ei, uneori sarcastic, accesele de gelozie, care ne îmbufnau pe amândoi și ne țineau departe câteva zile, împăcările, ah, împăcările și m-am întrebat ce naiba fac eu acolo, în sufragerie, când ea e la o aruncătură de băț, chiar așa, de ce mai șovăiam, doar arareori puteam să-mi înăbuș nevoia de ea, îmi lipsea mereu când eram de gardă la spital, în toată nebunia, pe de o parte, doctorii cu asistentele, pipăieli prin saloane, când credeau că nu se uită nimeni la ei, paturi neatribuite răvășite, birouri încuiate când nu trebuia și, pe de altă parte, dincolo de toată mizeria din spital, imaginea Sașei, busola mea, persoana care mă ținea întreg la minte.
Am deschis ușa de la dormitor și m-am pironit în prag, să-mi reglez senzațiile care mă năpădiseră. În clarobscur, pleoapele i se zbăteau aritmic, anunțând deșteptarea. Catapultată în realitate cu prea multă forță, a deschis ochii, a murmurat, ai venit, vino, ce faci, de ce stai în prag, hai, apoi brațul leneș întins înspre mine. M-am apropiat, i-am cuprins mâna în căușul palmei și am zăbovit așa, căzut pe gânduri. S-a desprins și s-a înălțat între perne, ce-i, mi-a făcut loc, s-a tras deoparte, hai în pat, și m-am băgat lângă ea, luptându-mă cu tentația de a închide ochii, aș fi adormit buștean și n-aș mai fi apucat să-i spun ce se petrecuse acolo jos, în stradă. Mi-a ieșit în cale un bătrân, am zis până la urmă, ce zici, a întrebat și s-a foit, apoi, așa, și, iar eu am tăcut ursuz și ea s-a rugat de mine să continui, numai că mie-mi fugise somnul și luciditatea mă făcea să găsesc toată istoria neverosimilă, nimic, o prostie, culcă-te la loc, dar ea simțise că ceva nu-mi dădea pace și a insistat. Îți zic, dar nu râzi, bine, am cedat și i-am povestit ce mi-a spus bătrânul. Sașa s-a ghemuit la pieptul meu și s-a arătat curioasă, cum arăta, apoi s-a grăbit să zică cu o voce serioasă, dar tu ai soarele în ochi, Tudor, și a râs, dar nu a fost clar dacă o amuzau vorbele astea goale sau de faptul că ea chiar le credea. Ce contează cum arăta bătrânul, am ripostat și mi-am tras brațul de sub ea. Câteva raze de soare pătrundeau printre ochiurile jaluzelelor și creau impresia de baie de lumină pe partea mea de pat și pe o bucată din pardoseală și, privind jocul de umbre și lumini, nu știu de ce, am avut un moment de claritate și mi-am dat seama că ziua începea să prevestească tot soiul de modificări din calea cărora nu aveam cum să ne sustragem.
***
În liniștea depusă între ei, Sașa se străduia să-și reconstituie visul nelămurit. Frânturi din ce în ce mai clare veneau peste ea, se făcea că venise grădinarul și-i preparase o cafea neagră, așa o prefera. Stăteau în picioare, la marginea terasei, contemplând grădina. O dureau ochii de la soare. Se simțea diferit, captivă într-un trup de femeie matur, dar erau doar impresii vagi, insesizabile chiar, era bine în pielea ei, nimic n-o tulbura, doar persistența unui salt nemaipomenit în timp. Parcă și gesturile căpătaseră un soi de cumpătare, trupul ferm era conștient de mișcări, doar și le cultivase o viață întreagă, și iar o copleșea sentimentul acut de dedublare, navigând printre rămășițele visului. Cumva, era limpede, curtea vastă le dădea bătăi de cap, niciunul din ei nu era priceput la grădinărit, trăiseră o bună parte din viață la bloc. O bună parte din viață, carevasăzică erau ei și nu erau ei, sau cum, și se crampona de amănuntul ăsta ca apoi să sară mai încolo, unde cel mai important lucru era ce voia să-i spună grădinarul cu cizme verzi de cauciuc în picioare și combinezon în același ton. Și nu s-a mai cramponat de clișee. Traiul burghez n-o mai mira, era oarecum firesc ca ea și Tudor să-și fi clădit o viață comună. El s-a mișcat lângă ea și l-a simțit îmbufnat, și-a mutat gândul înspre realitate, dar a fost reabsorbită repede înapoi, în mrejele visului, nici n-a mai băgat de seamă că, de fapt, Tudor deja adormise. Profilul bonom, barba ciufulită și căruntă, oprită deasupra mărului lui Adam care se mișca în sus și-n jos în vreme ce grădinarul vorbea, au prins iarăși contur și ea s-a lăsat legănată de senzația amăgitoare a rememorării. Prezența bătrânului care-i explica ceva legat de câtă apă să-i toarne la rădăcină cireșului plantat de soțul ei, o liniștea. Dintr-una în alta, grădinarul își exprimase regretul că Tudor neglijase prea mult timp cireșul și lucrul ăsta părea de o importanță extraordinară. Voise să-l întrebe care-i era semnificația neglijenței, însă, întorcând capul înspre el, realizase că structura componentelor se modificase și acum avea în față un cu totul alt om, unul cu înfățișare rafinată și un aer neglijent în vestimentație, cămașa de in descheiată la gât și mânecile suflecate până la cot, pantalonii de safari tociți și ghetele murdare de noroi, în contrast cu barba îngrijită, tunsă scurt, care-i încadra chipul adumbrit. Se aflau în pridvorul unei barăci instalate într-o zonă aridă, prăfuit și amurgul roșiatic constituia singurul decor, el și pulberea înecăcioasă ridicată de câte un Jeep care trecea din când în când prin fața șandramalei. Bătrânul scriitor – un amănunt incontestabil, dar greu de explicat cum și-l însușise –, adâncit într-un fotoliu de răchită, sorbea dintr-un pahar cu fund gros, spălăcit, iar trabucul aprins scotea rotocoale de fum pe marginea scrumierei aflate pe o măsuță improvizată dintr-o ladă de fructe întoarsă cu gura în jos și scrijelită pe lateral cu litere portocalii, L’Arancia, și ele răsucite cu susul în jos, tocmai de aia îi luase ceva timp să le descifreze. În aerul încins persista o stare densă, greu de identificat, și ea bătea pasul pe loc, ca un leu în cușcă. Când și când, câte o pală de vânt răscolea colbul și-o învăluia, particulele agasante lipindu-i-se de pielea transpirată. Aerul fierbinte, uscat, îi zgâria traheea și-n liniștea depusă, vocea răgușită a bătrânului răsunase straniu, cu accente străine în glas, și ce auzea părea o sentință, deși tot ce făcea bărbatul era să-și exprime un regret amarnic, îmi pare rău, dragă Sașa, îmi pare tare rău și ofta, și mai sorbea din pahar și ea nu-și dădea seama dacă o îneca praful sau fumul răspândit de trabuc până înspre ea.
***
Am întins mâna s-o mângâi și am renunțat în ultima clipă, nu știam dacă avea s-o stârnească iar gestul meu, mai devreme se încordase toată și se scuturase scârbită, deși sunt sigur că, mai degrabă, era doar un contact ne-binevenit cu o realitate rece. Avea pielea umedă, câteva broboane de sudoare se formaseră de-a lungul dorsalilor tensionați, încadrați de două linii fine ale cămășii de noapte, și câteva șuvițe care evadaseră din părul prins la ceafă într-un coc mă invitau parcă să le răsucesc pe deget, era cât pe ce s-o fac, dar mi-am înfrânat și pornirea asta. Ești supărată, am întrebat, stând în capul oaselor, rezemat de pernă, dar ea nu s-a clintit, rumega ceva în minte, rumega vestea, mai mult ca sigur îi picase rău și oricât m-aș fi justificat, până și eu știam cât fusesem de imbecil, și ingrat, și nepăsător, tot n-aveam nicio scuză validă care s-o facă pe ea să privească într-un mod neutru toată isprava asta. Stătea pe marginea patului cu umerii aduși în față și tălpile adâncite în papucii de casă și eu, cum ziceam, doar tânjeam s-o cuprind, numai că a țâșnit din pat înainte să apuc să fac eu ceva. Eram pregătit să accept că ăsta-i mersul vieții, mereu anevoios, nici nu băgasem de seamă când panta ascendentă a vieții se transformase într-una gata să se prăbușească, voiam să-i admit și ei lucrul ăsta, să-i pretind să mă înțeleagă măcar un pic, nu vedeam altă cale, de altfel, îi spusesem și în alte rânduri și, chiar atunci, și-a tras halatul de mătase pe umeri, împrăștiind în jur un parfum dulceag, care mi-a invadat plămânii. Izul ăsta-mi amintea de o zi veche, atât de veche, încât era o neclaritate și am realizat dintr-odată că peste Sașa nu trecuseră anii, deși înfățișarea i se maturizase și mișcările ei dobândiseră o siguranță pe care nu i-o remarcasem în tinerețe, era la fel de zveltă și frumoasă, ba nu, era mai frumoasă decât în trecut, avea o suplețe rafinată a gesturilor, nu mai făcea lucrurile la repezeală, ca pe vremuri, își lua răgaz între ele, era meditativă și compusă și, în timp ce-o studiam, așteptând încă răspunsul la întrebarea mea de dinainte, am simțit o dedublare nelalocul ei, care m-a dezarmat mai mult decât ar fi făcut-o o dispută în toată regula.
Am insistat într-o doară, Sașa, după care am tăcut, nesigur de urmări, din cauza asta am fost mirat când s-a învrednicit să răspundă, ce-i, și-a zăbovit în mijlocul încăperii, înțelegi că nu pot altcum, am glăsuit, iar ea n-a catadicsit să răspundă imediat, apoi, știi ceva, Tudor, și-am tresărit, căci îmi spunea pe nume doar în situații serioase, tu cum vezi lucrurile, m-a chestionat, așa, noi doi, separați, tu în Uganda și eu la Paris, închisoarea mea de toate zilele, zi, cum vezi tu lucrurile, Tudor, și m-a făcut să dau înapoi condescendența ei. Din tot ce spusese eu auzisem doar că se simțea prizonieră la Paris, acest acasă al nostru de mai bine de cinșpe ani, și-a urmat o înșiruire de argumentări, ea susținea absurdul, eu contrariul, ea-mi imputa că-i pretind prea mult, eu mă arătam rănit că nu-nțelege nimic și mi-a aruncat cu furie mocnită că ea, una, a obosit să tot orbiteze în jurul meu, că mi-am luat-o în cap crezând prostește că aveam soarele în ochi și a durut când m-a împuns cu privirea rece. S-a soldat cu un zumzet în urechile noastre surde și-a ieșit din dormitor trântind ușa după ea. Am găsit-o fumând în bucătărie, lângă espressor și mi-am amintit cum îmi plăcea s-o surprind dimineața pe balcon, în vreme ce fuma și bea câte o gură din cafeaua rece, cu un șal aruncat peste umeri și fumul emanat către cupola de la Sacré Coeur. Zâmbea și se întorcea să mă privească când îmi simțea într-un târziu prezența. Acum nici nu se uita spre mine și de pe geam vedeam doar porțiuni din acoperișurile din Montmartre prinzând viață sub un soare ostenit. În fond, a spart ea liniștea, n-are niciun sens discuția asta, știm prea bine amândoi răspunsurile la toate întrebările care ne frământă și, habar n-am de ce, m-am enervat și i-am reproșat că refuză dialogul, iar ea, în loc să se supere, m-a instigat, dumirește-mă, te rog, ce rol am eu în tărășenia asta, eu năuc, tăceam și o studiam și ea insista, ce rol am eu, care mi-e rolul, zi, de ce m-ai luat de nevastă. Am plecat, aș fi zis ceva regretabil. Am plecat prin ploaie, se iscase de nicăieri și am intrat ud până la piele în prima cafenea care mi-a ieșit în cale. Chelnerița zâmbea și se comporta a și cum mă cunoaște și așa mi-am dat seama că intrasem în cafeneaua noastră. În alte dăți nici nu i-aș fi observat disponibilitatea, acum am rugat-o să-mi țină companie la masă.
***
Am dormit un somn de nezdruncinat timp de vreo douăzeci de minute. Rezidențiatul era o probă de foc și mă extenua, atmosfera de la spital mă dezgusta, debandada la care asistam aproape zi de zi începuse să mă înhațe și pe mine, escaladându-mi până și sufletul, cât să mă determine să mă comport câteodată ca orice medic din preajmă, lipsit de omenie, și lucrurile astea păleau doar în prezența Sașei, aveam nevoie de ea ca de aer, să-mi atenueze comportamentele obscure. Cu gândul ăsta adormisem, asta și persistența discuției ezoterice de dimineață. Acum, treaz, mă gândeam că, mânat de aceleași motivații, să nu cadă și ea în derizoriu la fel ca mine, reușisem, într-un final, s-o îndepărtez de ceea ce iubea ea mai mult – jurnalismul de investigație – și, deși aveam uneori păreri de rău, per că fusesem abrupt și dictatorial pe alocuri, per ansamblu mi se părea c-o salvasem.
Sașa mai zăbovise în pat și acum, crezând că încă dorm, am simțit-o cum se pregătea să coboare, ceea ce m-a determinat s-o observ pe furiș, îmi plăcea s-o surprind, când nu se știa privită avea un fel al ei de a fi, care, de altfel, mă sedusese cu trei ani în urmă când rămăsesem blocat în fața vitrinei în care îmbrăca minuțios un manechin, lucra part-time într-un butic haute couture din piața Amzei, să se întrețină ca studentă în anul doi de facultate. Neatentă la forfota din jur, absorbită în lumea ei cuprinzătoare, am început necontrolat să tânjesc să fac parte din ea și așa a început istoria noastră. Râdeam apoi, o să avem ce povesti copiilor, pe noi nu ne-a adus anturajul la un loc, pe noi ne-a adus destinul. Hm, destinul, cu nume ciudat de bătrân, destinul își are propriile interese și acum își râdea amarnic de noi, lăsându-mă cu un gust de acru, căci îmi revenea misiunea grea să-i comunic Sașei că în ecuația noastră copiii n-o să aibă ce căuta, am fi eșuat lamentabil în privința asta, chiar dacă ne făcuserăm o groază de proiecții și mi-am înghițit vorbele, ce rost avea, nu era încă timpul să afle, o să-i spun mai târziu.
Cu un gest suplu, s-a răsucit pe marginea saltelei și-a rămas așa, cu picioarele atârnate în aer, pierdută pesemne în gânduri, după care s-a arcuit și s-a întins după elasticul de pe noptieră ca să-și prindă părul în coadă, iar în secunda următoare era deja în picioare pe parchetul rece – mi-am dat seama de lucrul ăsta fiindcă a tresărit involuntar la atingere. Tricoul meu vechi, care de abia o acoperea atârna lălâu într-o parte, făcându-i picioarele mai lungi decât erau în realitate, mai ales din unghiul oblic din care-o priveam. Zgribulită, a schițat câțiva pași pe vârfuri până a ajuns în dreptul unui hanorac aruncat pe jos și de abia atunci a devenit conștientă de ochii care o urmăreau din obscuritate. S-a interpus între geam și pat și, învăluită în baia de lumină săgetată printre ochiurile de la jaluzea, m-a întrebat fără să-mi dea răgaz să răspund, sărea de la o întrebare la alta, ca în transă, știi vreun scriitor de origini străine, noi ce facem dacă vreodată o să avem copii, nu de alta, dar asta implică să ne mutăm, de pildă, la casă, n-avem loc aici, e prea înghesuit, doar vezi, iar apoi m-a întrebat ce părere am despre oamenii care angajează grădinari și a râs, noi nu suntem burghezi, Tudor, uite, mă apropii de treizeci de ani și tu n-ai niciun gând să ne așezăm la casa noastră, cum vine vorba, vai, m-am transformat în maică-mea, iartă-mă, nu știu ce m-a apucat, uită ce-am spus, nu-ți face griji, glumeam, iar eu mă uitam mut la ea, cu figura congestionată, cum, doar nu-mi citise gândurile, ce-o apucase, și m-a durut că aveam să-i spulber la un moment dat multe din așteptările pe care le avea. A dat să iasă din dormitor, și-a scuturat capul și, cu un gest atotcuprinzător, a închis ușa în urma ei ca și cum sigila o porțiune din viață pe care încă n-avea idee cum să o digere.
Monica Tonea este absolventă a facultății de Jurnalism și Științele Comunicării. În 2021 a publicat romanul Pasagerii, apărut la editura Casa de Pariuri Literare. Este redactor la Itaca (revistă culturală din Dublin), a publicat în Revista de povestiri și Literomania și scrie pe blogurile Adevărul și TIMPUL. A debutat în 2019 cu volumul de povestiri Piatră de hotar (editura Creator). Din 2001 trăiește la Bruxelles.
Lasă un răspuns