Înainte să ajungă la Tudor, Radu se opri la biserica Mântuleasa să aprindă o lumânare pentru fratele lui care murise visând la libertate. Își sprijini bicicleta de zidul solid al gardului. Când venea aici, zăbovea cu aceeași plăcere de fiecare dată în pridvorul bisericii să admire superba horă a domnițelor cu frumoase împletituri în păr, acompaniate de muzicanți în caftane stacojii, pictate minuțios de Iane zugravul în veșminte din mătase vărgată, cu nasturi aurii, șiraguri de perle și cingători brodate. O imagine unică pe care nu o mai văzuse în alte biserici și care în ciuda restaurărilor, cu trecerea timpului, pălea tot mai mult. Tudor îi spusese că hora domnițelor mai este reprezentată la biserica Kretzulescu și la mănăstirea Hurezi. Tot el îi povestise că această iconografie ilustrează Psalmii în care se spune despre slăvirea lui Dumnezeu în hore cu tobe, harfe, chimvale răsunătoare și sunete de alăute. Alăutele acelea în formă de migdală care seamănă cu cobza, cu mult mai elegante, a căror origine s-a pierdut în timp, deși se spune că ar fi venit din orientul îndepărtat. Se gândi la vechiul oraș dispărut, plin de grădini întinse, de vii și de livezi, unde negustorii și conducătorii breslelor puteau să își permită să ridice biserici. Reconstruia deseori în minte peisajul trecutului, străzile umbroase, misterul din spatele ferestrelor cu ogive, intrigile, răutățile, bârfele mahalalei cea care fusese cândva periferie, iar acum era chiar inima centrului vechi. Privind pictura din pridvor cu Judecata de Apoi îi plăcea să și-o imagineze pe tânăra văduvă a cupețului Manta, supravegheată de ochiul ager al cumnatei și supărată foc pe toți clevetitorii care aveau ce inventa pe seama unei femei tinere și frumoase rămasă singură. Poate chiar ea comandase această imagine unică a păcătoșilor pedepsiți, necăjită tare că îi prinsese în repetate rânduri ascultând pe sub ferestrele ei. Datorită tinerei Mântulese avem această imagine a păcatului clevetirii, unică în iconografia românească.
Părăsi curtea bisericii și împingându-și ușor bicicleta, traversă îndreptându-se spre strada Plantelor, la umbra răcoroasă a copacilor seculari care își întindeau crengile aproape îmbrățișând aleile. În Bucureștiul prezentului respiră mai ales în nopțile cu lună plină tăinuitul oraș palimpsest. Orașul palimpsest poate fi oricare oraș Atena, Cairo, Istanbul, Veneția, Florența, Roma. Dar numai la noi nu există niciun pic de respect față de istorie și de monumente, numai aici dispar plăcile memoriale de pe case ștergând cu brutalitate istoria locului. Oamenii intervin mai brutal și mai rapid decât trecerea timpului în schimbările orașelor. Peste tot noile generații au de fapt aceleași probleme de când lumea, dar parcă oamenii sunt tot mai triști, mai săraci, mai lipsiți de speranță. Radu se gândi că nici el, nici Tudor nu idealizau trecutul. Deși erau din generații diferite simțeau amândoi aceeași reticență față de brutalitatea schimbărilor, de cinismul prezentului, de robotizare și alienarea relațiilor dintre oameni. Acum, când el se apropia de patruzeci de ani și Tudor de șaptezeci, amândoi percepeau la fel toate aceste transformări. În București, sub structura unor clădiri moderne hidoase se ascund poveștile unor trecute vieți trăite în casele dispărute cu grădini ale boierilor și negustorilor vechiului oraș, uneori răsună ca prin vis un colind abia șoptit purtat de vântul de august ca un abur ridicat din inima unor biserici dărâmate, răzbate aroma de glicină și de caprifoi din cartierele căzute pradă demolărilor lui Ceaușescu, pe care poate doar tehnologia modernă le-ar mai putea reconstitui virtual folosind fotografiile și planurile rămase. Au trecut atâția ani și acum continuă să se construiască haotic, apar ca din pământ monștrii de sticlă și beton în plin centru, lângă clădiri de patrimoniu, sau sunt mutilate edificii vechi cu adăugiri grotești. Toate casele care avuseseră norocul să rămână în picioare aveau povestea lor neștiută, în fiecare colț dormita un tezaur cu amintirile altor oameni, cu secretele atâtor vieți care deși își sfârșiseră călătoria pământească prin aceste locuri, lăsaseră o fantomatică amprentă pe care doar visătorii și artiștii o mai pot percepe. De gardul îmbrăcat în trompeta turcului se sprijinise o mână fragilă și albă de femeie, care alergase prea tare să-și întâlnească iubitul, poarta aceasta grea și coșcovită de lemn o împinsese când era nouă și frumoasă, întorcându-se de la joacă o fetiță veselă cu o fundă mare în păr și o minge în mână, de pe fereastra în ogivă de la casa aceea de pe colț privise fumând pipă un tânăr melancolic care compunea în gând o sonată, în curticica asta acum năpădită de buruieni fuseseră cândva mixandre și o familie fericită lua prânzul de duminică frumos așezat pe o față de masă albă brodată cu maci roșii din lada de zestre. Se simte cuprins de tristețe pe măsură ce se apropie de casa veche și solidă pe care Tudor și Aldia o numeau acum căminul lor. Un cămin pe care el nu îl avusese niciodată.
Tudor se număra printre puținii norocoși cărora Ceaușescu nu mai apucase să le demoleze casele. Străbunicii lui o cumpăraseră de la un negustor grec stabilit la București. Familia o îngrijise, o renovase, iar el ca fiu unic o moștenise. Înconjurată de o grădină de mărime potrivită și îmbrăcată romantic cu iederă pe o parte, era o casă mare construită sănătos pe două nivele, cu grijă pentru durabilitate și o estetică burgheză. Aici în jurul bisericii Mântuleasa ctitorită de familia celui mai înstărit negustor din partea locului fusese în trecut o puternică arteră negustorească din care acum a rămas doar numele străzii „Negustori”. În beciul mare și răcoros al casei, Tudor păstra la temperatura ideală vinul acela special al lor de la Argintoasa, auriu cu reflexii verzui și arome pătrunzătoare de bergamotă, dar parcă și de smochine, care după prima sorbitură răspândea un vag parfum de mentă. Ei locuiau doar la câteva case distanță de clădirea aflată pe locul unde fusese înfiorătorul sanatoriu „Caritatea” al doctorului Șuțu, unde a murit Eminescu, așa că Radu trebuia să treacă pe lângă placa memorială pe care o citea mereu cu atenție de parcă ar fi fost acolo o informație ascunsă care continua să îi scape, iar când pleca mai departe încerca să alunge înnegurarea aceea care îl cuprindea de fiecare dată revenind cu precizie, ca și cum s-ar fi aflat într-o buclă temporală și lumea de pe strada Plantelor ar fi fost cu totul altă parte a unui univers în care secundele și minutele își încetineau tot mai mult mersul, iar el încremenea într-un perpetuu déjà vu. Poate acesta era motivul pentru care ajungea la ei întotdeauna posomorât.
Prin poarta din lemn vechi, întrezărește curtea interioară. Sună la sonerie. După un timp se aude scrâșnetul zăvorului și Tudor îi deschide cu zâmbetul lui cald. Nu simțise necodată tandrețea asta din partea lui Octav. Tudor îl tratase mereu ca pe fiul lui. Își sprijini bicicleta pe peretele din dreapta sub pervazul plin de mușcate de la fereastra salonului. Străbătând curtea plină de trandafiri ușor trecuți și crini de august simți aroma lor discretă împrospătând aerul. Și casa asta cu fațada ei impunătoare păstra închise în energia ei tăcută poveștile celor ce își trăiseră viețile aici. Istoria ei asemeni cursului unu râu pornise odată cu negustorul grec care o cumpărase și străbătuse neștiute meandre până să atingă limanul acestui prezent mereu incert devenind ceea ce era acum.
– Bine ai venit, Radu! exclamă Aldia, apărând din casă, îmbrățișându-l și sărutându-l pe frunte cu un surâs abia schițat, umbrit de tristețe.
Radu o sărută protocolar pe obraz zâmbindu-i ușor forțat, cu obișnuita lui doză de reticență în prezența ei. Deși de fiecare dată ar fi dorit să se ferească de acest sărut, rămase ca de obicei în vestibul cu aerul că așteaptă ca efuziunea ei sâcâitoare să se încheie cât mai repede. De data aceasta Tudor nu îl primi în birou, cum crezuse, ci îl pofti în salon. Pe măsuță era o plăcintă cu brânză pregătită de Aldia și într-un răcitor de vin din ceramică roșiatică, o sticlă cu vin auriu verzui de Argintoasa. Venea de atâția ani în casa lor. Cunoștea prea bine povestea acestui răcitor de vin pe care ea îl cumpărase de la un târg din Stratford-upon-Avon. Obiectul îi devenise antipatic fiindcă era o relicvă din perioada turneului cu teatrul la Stratford, pe când mama lui nebună după Petre interpreta cu patos rolul Rosalindei din „Cum vă place”. Se mai învioră un pic, deși ar fi preferat să discute doar ei doi. Ca întotdeauna prezența Aldiei îl incomoda.
– O să mergem mai târziu și la mine în birou, dar să gustăm întâi din plăcinta asta care încă mai e caldă, spuse Tudor parcă ghicindu-i gândurile,
Se auzeau în surdină Anotimpurile lui Vivaldi. Aveau un pick-up Premier pe care ascultau viniluri, iar pe cele la care ținea cel mai mult Tudor le copiase prin USB în fișiere digitale. Radu admirase dintotdeauna stilul lor de viață. Le plăcea amândurora să se înconjoare de frumos. În casa lor nu exista niciun obiect kitsch. Fără a fi snobi, erau genul de oameni care niciodată nu ar fi băut cafeaua în pahar de plastic sau vinul în pahar fără picior, care nu ar fi putut mânca un fursec pe un simplu șervețel, fără farfurioară. Aveau tabieturi înrădăcinate de zeci de ani. Dragostea lor îi aureola ștergând urmele bătrâneții de pe chipurile senine, mereu zâmbitoare. Doar că în ochii verzi cenușii ai Aldiei asemeni vinului de la Argintoasa, rămânea subtil decantată o tristețe blândă și delicată, aproape imperceptibilă pentru ochii profani, dar și ceva nedescifrat la fel ca misterul ascuns în cuvintele seci de pe placa memorială pe lângă care tocmai trecuse. Cu toată reticența față de ea, ori de câte ori se vedeau, Radu fără să pară nu se putea opri să nu o studieze în profunzime observându-i toate mișcările și toate gesturile, mimica, vorbele, inflexiunile vocii. În subconștientul lui se declanșa acel torent înăbușit al dorului pentru mama care plecase și de care fusese lipsit atâta timp. Dar rațiunea înăbușea glasul inimii și în ruptul capului nu ar fi fost în stare să recunoască față de el însuși această slăbiciune. Nu îi va putea spune niciodată că o iubește.
După ce termină de savurat împreună plăcintele și vinul, Tudor îl chemă în biroul lui, un adevărat sanctuar care continuă să îl fascineze ori de câte ori vine aici. Tablouri și icoane vechi. Un perete întreg cu ceramică de Horezu dar și din Bucovina și Corund. Agățat din două părți la baza lor un frumos bucium din lemn de paltin, iar în părți câteva linguri, adevărate dantelării de lemn cioplit unele cu cap de vultur din nordul Olteniei, altele cu sori, rozete, romburi și cruci de la Gura Humorului. Tudor stă așezat în scaunul lui vechi superb cu brațe din lemn curbat de fag, pe care din când în când îl lustruiește cu ceară de albine de la mânăstirea unde a cunoscut-o pe Aldia. În spatele lui o hartă de mărime medie a Daciei preromane cu cele mai cunoscute cetăți din ultimele secole înainte de cucerire. Îi spusese de multe ori că numărul așezărilor, cimitirelor antice și al fortificațiilor este în realitate mai mare și că acesta crește mereu, dar ar putea deveni cu mult mai mare dacă cercetările ar fi serios organizate și finanțate și la noi, măcar ca în Bulgaria vecină.
Pasiunea lui Tudor pentru trecut se întrevede și în mobilierul vechi de o eleganță discretă. Calmul și blândețea lui accentuate odată cu trecerea anilor au ajuns să facă un fel de corp comun cu această capsulă a timpului. Radu se așeză ca de obicei în fotoliul confortabil din fața biroului. Privirea îi alunecă asupra rafturilor pline de cărți rare și documente vechi. Lumina blândă a veiozelor aruncă umbre și reflexii portocalii pe pereții plini de amintiri reînviind râsetele, contrazicerile, glumele și duelurile filozofice de altădată. De o parte și de alta a dulapului cu două uși din lemn de nuc în care Tudor păstrează tot cărți pe trei rânduri sunt două lucrări extraordinare ale lui Pucă. El și prietenul lui poetul Pâcă sunt demult plecați din lumea asta.
– Ce tineri și nebuni eram pe atunci !, oftă Tudor. Ne întâlneam fie aici, fie în mansarda lui Nicolae din Ana Ipătescu. Ce tâmpenie că acum au schimbat numele bulevardului neaveniții care or fi crezut o fi fost și ea vreo comunistă ca Ana Pauker, o cu totul altă Ană acea femeie extraordinară care a fost în fruntea revoluționarilor de la 1848. Ei, și cum spuneam devoram cărți care se găseau din ce în ce mai greu, eram pasionați de artă, filozofie și literatură. Încercam să găsim sens într-o lume absurdă supusă restricțiilor de tot felul. Singura oază de libertate în acel deșert al opresiunii era gașca noastră. Un timp ne-a frecventat și poetul Leonid Dimov. Păcat că a plecat dintre noi cu doi ani înainte de ’89, dar nici nu vreau să mă gândesc ce ar fi crezut despre vremurile de acum. În poemele lui explorează visul ca realitate absolută. Este considerat principalul reprezentat al onirismului in poezia românească. Dar eu văd și multă revoltă în versurile lui și le înțeleg prin prisma acelor ani, chiar și în cele mai greu de descifrat dintre ele, cele care își trag seva din poezia lui Ion Barbu. Ce poate fi un refugiu mai sigur și mai bun dintr-o lume distorsionată decât visul, traiul în imaginar ?. „Destin cu Baobab” e una dintre preferatele mele. Uite am chiar aici pe birou primul lui volum „Versuri” din 1966. Mie mi l-a dăruit cu dedicație mult mai târziu de la apariție, după ce ne-am împrietenit și a început să vină aici și la Nicolae în mansardă. Dedicația nu ți-o citesc, fiindcă e prea personală. Mi-a scris-o în dreptul poemului:
Destin cu baobab
„Oraşul în cadril de mucava
Trăia, înfricoşat, la cinema,
Iar străzile duceau poveri de şoapte
Doar între pauze. La cinci şi şapte.
În piaţa cu celebru nume şvab
Creştea, până la cer, un baobab
Cu fructe cât o casă, cu bodegi
Şi trenuri de sidef iuţind prin crengi,
Cu gări albastre-n care stam zâmbind
La străvezii pahare cu absint
Şi povesteam din viaţă, şi râdeam
De peştii care ne priveau din geam,
În seara-aceea-n care nori duioşi
Au oglindit lătraturi şi cocoşi
Şi medici de zăpezi cu nume şvab
Zăcând lângă bolnavi, în baobab.”
Leonid Dimov
Mă îndoiesc că studenții mei ar fi capabili să înțeleagă poezia lui, chiar dacă a fost și pusă pe muzică de Alifantis. Și nu pentru că îi cred proști sau involuați, ci fiindcă nu sunt capabili – cum nici tu nu ești de fapt- să înțeleagă ce am trăit noi. Citind acest poem mereu îmi vine în minte tripticul lui Bosch cu raiul , grădina plăcerilor înfățișând păcatul voluptății și iadul. Mai nou, acum i se spune Grădina deliciilor. M-a impresionat profund când am vizitat muzeul Prado. Poemul lui Dimov îmi evocă imaginile din grădina plăcerilor dar transplantate în contextul vremurilor absurde pe care le trăiam pe atunci. Mă gândesc mai mult la libertate decât la voluptate. Despre partea cu infernul imaginat de Bosch s-a spus că ar conține cele mai înfricoșătoare reprezentări din toată opera lui cu oameni chinuiți de monstruoase mașini de tortură, dar acest univers realizat într-un spirit surprinzător de modern, cu atât de mult timp înainte de a se vorbi despre suprarealism, pe mine m-a dus mereu cu gândul la crimele și ororile din vremea dictaturii comuniste.
Din când în când veneau Pucă și poetul Pâcă, Tudor George zis și Ahoe fiindcă așa ne saluta el și mulți alți aspiranți sau discipoli ai lor. Oamenii ăștia făceau totul cu pasiune și de aceea au fost și multe excese în băutură, în dragoste, în toată viața pe care au dus-o din spirit de frondă și de rezistență. Mulți și-au distrus sănătatea. Se bea alcool prost și se fuma nopți la rând, se dezbătea până dimineața despre orice, cu cât se bea mai mult cu atât se divaga de la subiectul de la care pornise discuția. A doua zi pe la 10, 11 când unii își mai aduceau aminte se mai duceau și pe la redacțiile pe unde lucrau. Eu și Șerban eram singurii care nu puteam ține pasul cu ei la băutură.
– Știu că mi-ai mai spus despre Pâcă, dar nu am găsit pe nicăieri scrierile lui.
– Unde pe internet ? ha ha. Păi a murit foarte tânăr. Știai că a fost și actor ? Pâcă a scris un singur volum de poezii. Are o strofă care nu încetează să mă bântuie umplându-mă de tristețe și de dragoste pentru el. E prima din poemul „Scurtă despărțire”.
„Vă las în valea acestei stinse plângeri
Orice sfârșit vestește-un început,-
Mă duc eu primul sunt mai priceput,
Să pun din vreme șeile pe îngeri.” (Teodor Pâcă „Scurtă despărțire”)
Și chiar așa a fost. El s-a dus primul. A murit în 1978, într-o vară frumoasă, dar atât de tristă pentru noi toți.
– Și ei credeau că prin arta lor vor schimba ceva?
– Nu, nu cred asta Radu, pur și simplu fiecare își parcurgea propria călătorie prin această lume. Erau ca niște îngeri triști goniți din paradis. Nu cunoscuseră niciodată libertatea, așa că și -au făurit-o singuri prin arta lor. De altfel și modul lor de viață atât aproape de autodistrugere era o formă de protest.
Tudor își șterge mașinal din nou ochelarii privind în gol.
– Discuțiile noastre în mansarda lui Nicolae Săndulescu erau ca un ritual. Se pornea invariabil de la întrebarea „ce înseamnă să fii artist într-o dictatură ?” Ideile curgeau liber, iar conflictele se aprindeau și uneori deveneau exacerbate cu urlete și jigniri alimentate de aburii băuturii și de personalitățile atât de diferite ale fiecăruia, dar asta ne făcea să ne simțim în viață. A doua zi râdeam cu toții și nu ne purtam pică, numai că cei mai mulți nu realizau că se jucau cu sănătatea lor. Cum spuneam, eu și Șerban eram cei ponderați. Pe el îl porecliseră „șarpele cu clopoței”, era cel mai influent și mai discret personaj, traducător renumit și angajat la ministerul culturii de multe ori își riscase poziția sprijinind publicarea unor cărți pe care el și câțiva colegi cumsecade le catalogau drept inofensive recomandându-le apariția, dar ulterior stârneau nemulțumirile sistemului. Știa să găsească argumente și a reușit ca prin minune să rămână mulți ani acolo. I-a ajutat pe mulți. Dar toți ziceau că e securist sau că raportează Securității. Și totuși nimeni din grup nu a pățit niciodată nimic. Ascultam discurile de vinil pe pick-upul vechi al lui Nicolae și sunetele erau mult mai clare și mai pure. Citeam fragmente din cărți interzise. Se citea pe furiș Eliade, Noica. Puteai să o pățești dacă cineva te turna că deții astfel de cărți în casă. Dimov prin ’50 și ceva a fost condamnat la două luni de închisoare la Jilava pentru că beat fiind a făcut pipi pe statuia lui Stalin.
– Și unde e statuia asta ?
– După ’89 a fost dată jos de pe soclu și depozitată împreună cu cea a lui Lenin în spatele unui zid din curtea palatului Mogoșoaia. Poți să mergi să le vezi, acum sunt culcate la pământ și multă lume se pozează cățărându-se pe ele. Gașca noastră de visători a fost lumina care ne-a călăuzit să nu ne pierdem mințile în întunericul acelor vremi.
Aici la Tudor fusese ani buni locul de întâlnire al artiștilor și intelectualilor boemi în timpul comunismului. Acum mai veneau puțini dintre prietenii rămași. Și pentru că erau de vârste diferite, unii muriseră, iar alții fie erau țintuiți în casă de boală și de vârstă, fie se stabiliseră în străinătate. Se uniseră pe vremea aceea mai multe generații care împărtășeau un țel comun, ura și revolta lor față de urâțenia și absurditatea dictaturii, de cenzură, de înăbușirea spiritului și a libertății de exprimare. Fusese o vreme când se putea muri și dacă țineai într-un sertar un jurnal personal în care aveai curajul să scrii adevărul. Așa pățise inginerul Gheorghe Ursu despre care Tudor îi povestise. Nu îl cunoscuse personal și nu făcuse parte din cercul lor. Ursu fusese un inginer chimist ucis de Securitate din cauză că prin anii ’80 a început să țină un jurnal în care scria despre abuzurile regimului Ceaușescu – ilegalități, persecuții politice și încălcări flagrante ale drepturilor omului. Prin ’85 Ursu a fost arestat și acuzat de „activități ostile regimului comunist”. După nici două săptămâni de detenție a fost găsit mort în închisoare și toată lumea șușotea despre această moarte dubioasă. Regimul comunist a încercat să ascundă circumstanțele reale ale morții sale, susținând că Ursu s-ar fi sinucis. Soția lui, Doina Cornea prin scrisorile ei deschise și alți disidenți români au început să denunțe public abuzurile regimului. Mult mai târziu, conform anchetelor din perioada post comunistă s-a confirmat că Ursu a fost ucis în bătaie de agenții Securității.
– Mi se pare fantastică grafica lui Pucă, mai povestește-mi despre el.
– Era un extraordinar portretist îi desena pe toți din gașcă, iar prin autoportretele sale transmitea starea de spirit în care se afla la un anumit moment.
– Simt ceva complex și vibrant dar inexplicabil în desenele lui.
– A ilustrat și multe cărți de poezii ale prietenilor. Pe mine mă impresiona cel mai mult viziunea lui cosmică și crearea de personaje fantastice, se juca cu simbolurile într-un mod neașteptat și plin de umor, desenele lui erau metafore și alegorii ale unei realități distorsionate, ale absurdului existenței, o lume fantastică în alb și negru bântuită de căutarea sinelui și de dorința de libertate. Descria un peisaj lăuntric în care sufletul lui se zbătea căutând mereu o cale spre lumină, era și multă autoironie, umor hâtru, țărănesc și multă, foarte multă amărăciune. Persista undeva suspendată de multe ori doar într-un detaliu aparent insignifiant și întrebarea despre ce ne așteaptă dincolo, ferigi uriașe, tălpi monstruoase, imagini antropomorfe de copaci desfrunziți cutremurați de vânt, pânze de păianjen, fire subțiri de lumină și speranță. Cineva l-a numit parcă „iconograful cu inima în palmă”. Prin arta lui Pucă se mărturisea și se împărtășea complet. Eu îl vedeam mereu în dialog cu un Demiurg absent pe care îl căuta febril. Începuse să creadă că în tăcerea divinității există o comoară ascunsă de pilde și de înțelepciune, pe care le inventa chiar el. A și ilustrat un volum de poeme al lui Sică Popescu (un poet atipic aproape necunoscut), era acolo un poem care spunea că „toți ne credem Dumnezei și uite așa s-a umplut lumea de Dumnezei care nu se mai înțeleg între ei”. I-a plăcut și ăsta a fost motivul pentru care a acceptat să ilustreze cartea. El și Pâcă veneau mai rar pe aici dar ne întâlneam cu ei la „Singapore” cârciuma din Piața Rosetti care mai târziu s-a numit „Peștera”, acum nu mai există, e un spațiu gol, poate că e bântuit de cei ce au plecat prea devreme dintre noi, încă nu a devenit o legendă urbană, dar cine știe ? E posibil să scrii tu cândva și despre asta.
Tăcură mult timp amândoi, Radu știa că urma să vină Aldia cu o felie de tort pentru fiecare și o cafea turcească făcută la ibric. Nu avea chef, ar fi plecat, dar aici obiceiurile casei erau sfinte și dacă fugea iar de ea, l-ar fi amărât inutil pe Tudor, așa că foindu-se în fotoliu se hotărî să rămână.
(fragment din romanul în lucru „Fiul senatorului”)
Poetă şi prozatoare. 2002 – „Părintele Ioan”, nuvele, editura Dacia, 2007- „Petru şi Pavel-între lumi”, roman, 2009 – Premiul pentru proză al Festivalului Lucian Blaga, reeditarea romanului „Petru şi Pavel – între lumi, cu o copertă de Dalia Bialcovski, 2014 -„The Orange Dress”, short stories, FeedARread, UK . Poezie: 1993 – „Catrene din deşert”, ed. Steady Promotion, 2011- „Miniaturi pariziene/Miniatures parisiennes, ediţie bilingvă, traducere în limba franceză Claude Dignoire, grafică Dalia Bialcovkski, editura Eikon, 2011 (volum prezent la Salon du livre, Paris, 2013), 2014 – Premiul pentru poezie al editurii Insiprescu şi al grupului cultural Cervantes/Inspirescu , 2014 – „The Soul’s Unseen Orchids”, poems, FeedARread, UK, 2015 – „Citadini şi levantini”, volumul premiat de editura Inspirescu;
Co-autoare antologiile de eseuri 2010 – „Cele patru dimensiuni ale feminităţii româneşti”, ed. Pro Universitaria, Neverland, 2011- „Forţa politică a femeii”, ed. Polirom: poeme în antologiile editurii ArtCreativ 2015- „Preludii pentru fluturi”, „Femeile cu flori roşii în păr”, 2016 – „Timpul pietrelor preţioase”şi în antologia „Aripi de zăpadă” a editurii LifeArt. Membră a societăţii române de Haiku, 2016 Romanian American Anthology Haibun „Travelers through Seasons”(co-author).
2017 „Cearcănele verii” volum de poeme colecţia Miraje, editura Art Creativ
Lasă un răspuns