Paterson

sau

O reţetă pentru cum să îţi petreci timpul în următorii patru ani

Nu e uşor să faci un film în care nu se întîmplă nimic care să nu fie, în acelaşi timp, plictisitor. Şi totuşi acesta este Paterson, ultimul film al lui Jim Jarmusch. Este un film despre un şofer de autobuz (Adam Driver) într-un orăşel mic din New Jersey (Paterson) şi pe care îl cheama chiar Paterson. Individul are însă darul de a vedea neobişnuitul în viaţa mundană. De cîte ori aveţi şansa să vedeţi o pereche de gemeni pe strada? Copii, tineri, bătrîni? Ei bine, Paterson vede în fiecare zi aşa ceva. Cel puţin în săptămîna în care ne este dat să fim alături de el (filmul începe luni dimineaţa la ora 6:10 şi se termină o săptămînă mai tîrziu). Viaţa sa e formată din ritualuri care nu par a se schimba. Iar dacă ceva neprevazut reuşeşte să se strecoare în această rutină, Paterson e în stare, fără multă bătaie de cap, să treacă peste incidenţe şi să continue. Casa în care locuieşte e mereu în schimbare: soţia lui (Golshifteh Farahani) e cea care are grijă de acest lucru, prin afinitatea sa pentru ornamente şi decor, prin ceea ce găteşte, prin ideile pe care le are cu privire la oportunităţile de afaceri, la planuri de viitor şi aşa mai departe. În barul în care îşi bea berea în fiecare seară cînd iese la plimbare cu Marvin (cîinele lor) se derulează tot felul de poveşti la care ia parte în linişte, deşi nu ezită să intervină atunci cînd e nevoie.
Singurul lucru care rămîne constant în viaţa lui e pasiunea timidă pentru poezie. În biroul său improvizat de la subsoul casei are vreo două rafturi cu cărţi de poezie din care citeşte cu plăcere. De asemeni, în fiecare zi încearcă să scrie poeme proprii. Poeme ce par simple dar care capătă des semnificaţii mai adînci decît s-ar fi putut întrevedea şi care au o frumuseţe aparte.
După cum era de aşteptat din partea lui Jarmusch, imaginile ce se perindă prin faţa ochilor de-a lungul filmului sînt impecabile. Actorii îşi joacă bine rolurile, dialogurile sînt uneori pe cît de necrezut pe atît de naturale. Aşa după cum scriam mai sus Paterson e un film care nu vrea să facă valuri, care nu are nici un element de acţiune sau de suspense (deşi, într-o scenă din barul Shades apare la un moment dat un pistol) şi care reuşeşte totuşi să ne ţină în faţa ecranului.

Şi acum cred că a venit vremea să explic şi subtitul acestei recenzii. Cei patru ani la care mă refer ar fi cei în care americanii vor avea de trăit sub preşedintele ales, Trump. Pe zi ce trece, urmărind alegerile pe care le face pentru cabinetul său, ştiind de protestele ce au loc în continuare, rîzînd cu grijă la gafele pe care noul şef de stat le face, mă gîndesc că Jarmusch, prin eroul său pasiv din orăşelul Paterson a reuşit, din întîmplare, să dea voce unui fel inedit de subzistenţă culturală. Desigur, protestele vor pierde din fermitate şi treptat se vor diminua, lumea va trebui să înveţe să coopereze cu eminenţa portocalie (că vrea, că nu vrea). Şi atunci? Ce se va alege de cei care vor să creeze, care vor să schimbe ceva? Tocmai aceasta e reţeta oferită de film. Probabil că vor intra şi ei într-un soi de hibernare şi vor ajunge să se mulţumească cu puţinul pe care rutina zilnică le va oferi. Îşi vor face slujbele în linişte, aproape blazaţi dar nu vor înceta să caute excepţionalul în lumea din jur şi îl vor cînta în sinea lor, îi vor da viaţă poate mai mult pentru sine decît pentru faimă. Filosoful Gilles Deleuze fusese odată întrebat care este legătura dintre artă şi comunicare? „Nu este nici o legătură”, a fost răspunsul acestuia. „Dar, pe de altă parte, există o afinitate fundamentală între opera de artă şi actul de a fi în opoziţie, în rezistenţă”.
Patru ani, totuşi… Sper doar ca lumea să nu se amarască atît de mult încît să spulbere orice urmă de frumuseţe din ea. Sper doar ca Paterson să nu renunţe la îndeletnicirea sa deosebită.

Regia: Jim Jarmusch
Cu: Adam Driver şi Golshifteh Farahani
118 minute

Gabriel Furmuzachi

Kundera spunea undeva că o biografie este o logică artificială impusă unei succesiuni incoerente de imagini. „Logica artificială” e mereu treaba celorlalţi. Iar imaginile sînt variate: de la filosofie şi teoria identităţii narative la Rothko sau Miro, de la literatura contemporană la blog-uri despre tehnologie, de la traduceri la povestiri mărunte.
Altfel spus: „I am a sample size of one, not statistically significant, nor representative.”

cento.red