Paul Petrescu (din opisul primarilor veleșteni)

PETRESCU PAUL, activist. A făcut facultatea de mecanică, dar n-a practicat meseria de inginer mecanic sau vreo altă meserie. A fost mereu activist de partid încă din adolescență: în UTC, în UASCR, în PCR. Era fiu de activiști, așa că socotea că toate i se cuvin. Dar era un tip nou de activist: mai liberal, mai deschis, ceva gen Corneliu Mănescu, cine mai știe despre el. A ajuns primar la Velești doar ca un fel de haltă între alte două stații mai mari (a se citi funcții). Deși era un profitor al regimului, disprețuia comunismul și pe Ceaușescu. Nu pregeta să o spună în gura mare, să debiteze bancuri cu Ceaușescu, să susțină ideea unei economii de piață. Nu pățea nimic, fiindcă avea susținere sus-sus. În rest avea comportamentul unei hahalere simpatice. Era iubit de oameni, în special de profesorime, pentru surâsurile lui superioare, pentru eleganța cu care se îmbrăca (părea un lord pe lângă ceilalți activiști cu gulerul cămășii boțit și cu mătreață pe umerii hainelor parcă cumpărate de la solduri) și pentru admonestările lui îngăduitoare, plictisite, debitate cu o voce moale, sleită, ca a unuia care tocmai a ieșit dintr-o convalescență îndelungată. Părea întotdeauna cufundat în gânduri până-n prăsele, dădea impresia că purta ascunse în el cine știe ce cugetări grozave. Zâmbea mereu, avea ceas de aur extraplat, stilou aerodinamic și fuma țigări superlong. Toate acestea erau socotite în Velești un apanaj al oamenilor subțiri; nu stârneau dezaprobare, ba chiar erau privite cu oarecare admirație. Mai cu seamă profesoarele se aflau într-un permanent extaz în fața primarului stilat. Impresiona când semna orice adeverință cu acest stilou bengos pentru vremurile acelea. Nu era genul de lătrău cu lecția învățată dinainte. Vorbea clar, scurt și rațional. La ședințe se uita, mereu plictisit, la ceasul de aur, îl punea pe masă, dând de înțeles că trebuie ca ședința să se încheie cât mai devreme. Nu bea, nu umbla după femei. Când președintele CAP-ului și alți câțiva șefuleți au voit să-l cupleze cu „tovarășa Victorița”, curva oficială, ca să zicem așa, a comunei, la care adăstau mai toți activiștii și inspectorii trecători prin comună (Victorița era fiica Melaniei, care practicase aceeași meserie prin anii ’50; de unde se vede că meseria se fură), a ironizat-o atât de cumplit, încât aceasta, cu mândria ei de curvă, a pus piciorul în prag: „ Să fie clar. Nu mă culc cu Bulea de la miliție, că-i țigan, și cu primarul, că-i prea domn”. Paul Petrescu trecea prin primărie ca gâsca prin apă. Când nu era pe la simpozioane, congrese și vizite „dă lucru”, se dădea bolnav. Era, de fapt, un mare leneș. Primăria o conducea secretarul, unul Popescu, care toată viața a visat să ajungă primar. N-a mai ajuns, sărmanul, fiindcă a murit de cancer! După stagiul la primărie, un fel de penitență pentru Petrescu, a primit prin diligențele unei mătuși sus-puse o funcție mare în FUS (Frontul Unității Socialiste), organizație pe care lumea o numea Frontul Unității Tovărășești, adică FUT. Prin Decembrie ’89, Petrescu umbla cu cocardă tricoloră la rever. A intrat în activul FSN, pe urmă a fost activist PDAR și prieten cu Victor Surdu, președintele partidului, persoană cam de același calibru ca și el. Într-o vreme s-a vorbit că va fi numit ministru al industriei, dar nu a ajuns. Până la urmă a fost doar atașat cultural la ambasada din Elveția sau Austria, nu mai știu exact. El, care spunea că după facultate nu a mai citit nici o carte. La ce-i trebuia? El era activist.

Radu Părpăuță

Radu Părpăuță (1955-2024) a absolvit Facultatea de Rusă-Română a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi; a beneficiat de o bursă a Fundaţiei Soros. A fost, pe rînd, profesor de ţară, bibliotecar, documentarist, ghid turistic, traducător, ziarist. Din 1990, a scris la mai multe ziare şi reviste; a fost redactor, redactor-şef adjunct şi redactor-şef al revistei Timpul. A tradus din limba rusă peste 50 de volume de istorie, filosofie, religie şi literatură, publicate la edituri de prestigiu, dintre care amintim: Antihrist (studii), Povestire despre Antihrist de Vladimir Soloviov, Iisus Necunoscut de Dmitri Merejkovski, Spărgătorul de gheaţă (volum urmat de alte şapte de acelaşi autor) de Victor Suvorov, Filosofia lui Dostoievski şi Sensul istoriei de Nikolai Berdiaev, Drumul de Vasili Grossman. Este antologat în volumul oZone friendly (2002), precum şi în alte culegeri şi antologii. A publicat volumele de proză Învierea muţilor (2005; carte triplu premiată), Giardinieri. Povestiri vechi şi nouă (2012), Rămas-bun (2018), volumul de eseuri Creanga prin Creangă (2015) şi romanele Povestea Rădăcineştilor (2015) şi Moartea vine pe Bahlui (2018).