Peruca

Penitenciarul din Arad funcționa cu regim închis și deținuții depindeau în mare măsură de plantoane. În teorie erau repartizați cu rândul, dar în realitate făceau planton numai cei închiși cu pedepse scurte sau pentru infracțiuni considerate mai puțin periculoase. Asta, fie să se evite tentații printre deținuții mai vulcanici, fie pentru că majoritatea pedepselor puțin grave le aveau homosexualii închisorii pe care gardienii îi vedeau mai mult ca pe niște femei – liniștiți, la locul lor, fără chef de scandal sau de glume, de combinații proaste sau încercări naive de fugă. Gardienii nu gândeau atât de departe încât să accepte ideea că o femeie ar fi capabilă de riscuri nemăsurate dacă situația i-ar cere-o, că modul lor simplist de-a deosebi între niște gesturi ca ale lor și unele puțin mai feminine, niște peruci lungi alături de haine mai strâmte, nu era cel mai potrivit când venea vorba de a lăsa câte o secție în paza unui deținut. Oricum, spre bunăstarea tuturor, deținuți și personal, indiferent de motivele superficiale din spate, legea tacită din închisoare funcționa optim, plantoanele își făceau treaba, iar cei din celule nu puteau decât să-și aștepte rândul dacă aveau norocul să facă și ei de gardă.
Și Vlad era eligibil, traficul de stupefiante nu constituia cine știe ce pericol într-o închisoare precum cea din Arad, iar atitudinea deținuților contribuia în mare măsură la decizia gardienilor de a-i trimite planton. Dar pentru că nu prea vorbea și părea mai mereu dus pe altă lume, neinteresat de ce se întâmpla în jurul lui câtă vreme nu era vorba despre a elimina homosexualii din imediata proximitate, gardienii au considerat că nu le-ar spune nimic și nu l-au pus niciodată să facă de pază pe secție. Plantoanele trebuiau să raporteze orice suspiciune, dacă vedeau la cineva vreun telefon, somnifere, arme și orice încălca regulamentul închisorii, or Vlad, după perioada de la început în care abia mai știa pe ce lume se află, în care confuzia, durerea sevrajului și ura puternică îl trăgeau în direcții diferite dezintegrându-i luciditatea, voia doar să stea cât mai retras, să nu aibă treabă cu nimeni.
Travestiții, în schimb, erau buni și din punctul ăsta de vedere, turnau tot pentru a se pune bine cu gardienii, li se spunea sifoane, cum avea să afle Vlad de la amicii care-l instruiau cum să se poarte în preajma lor.
— Nu-mi pasă că-s turnători, tot ce vreau e să nu-i văd. Sau să le sparg capul.
— Băi Vlad, tu nu-nțelegi că n-ai cum să te iei de ei? l-a bătut pe umăr unul dintre ei, amicul mai prostănac pe care și-l făcuse, unul poreclit Hiho, dar care se înțelegea bine și cu Marius – toți trei formau o bisericuță liniștită și în general agreată de gardieni și de restul deținuților. Gaborii îi protejează, tramvaiele ne ajută când fac planton, depindem de ei să ne aducă una-alta, las-o-n pula mea, tu nu te plictisești să ai stresul ăsta pe cap? Că pe noi ne-ai plictisit, frate, numai la asta te gândești. Dar nu te lăsăm la greu, hai!
— N-am zis că mă iau de ei, am zis ce le-aș face.
— Nu, Vlade. Te bați cu unul cu părul lung și îmbrăcat în femeie… nu poți… chiar dacă-l caftești, tot ai pierdut bătaia.
— Mda.
— De câte ori nu m-au salvat pe mine când n-aveam ce fuma, aici vezi cum suntem, ei când fac planton ne deschid vizetele, ne-ntreabă, ne fac, ne dreg. Frate, vinde-mi și mie tricoul ăsta, adu-mi și mie o țigară, du-te la camera 115, zi-i să-mi dea trei țigări, ține-ți tu una, ei ne fac combinațiile, pricepi? Treci peste alea ce ai tu, că nu e… nu e cum crezi! Aici nu e cazul, aici ne ajută, dacă nimereai la regim semi închis, la Popa Șapcă-n Timișoara sau mai știu eu, mai ziceam, te puteai duce tu dintr-o cameră-n alta, dar pe Arad n-ai ce să faci.
— Eu oricum n-am nevoie de nimic de la nimeni, dacă e s-o luăm așa. N-am combinațiile voastre.
— Dar nici de belele n-ai nevoie. Depindem de tramvaie, asta e, trebuie să nu-i mai vezi așa. Și de lăchiți.
— Futincuriști.
— Las-o baltă, omule.
A scăpat de colegul nedorit abia când au mai fost închiși, la distanță de câteva luni, încă doi, unul dintre ei tot travestit, completând astfel două camere numai cu homosexuali – acum, cu toții, erau opt. Cel mai nou venit, Dinu, era destul de înalt și îndesat, cu față și conformație de bătăuș, dar cu o voce și niște gesturi care contraziceau cu totul aspectul fizic, îl făceau efeminat și strident, și, spre amuzamentul întregului penitenciar, purta o perucă blondă cu breton, lungă până la nivelul bărbiei. O apariție care ar fi stârnit și zâmbetele celor mai înverșunați gardieni ai închisorii. Mai puțin pe ale lui Vlad, care nu l-a suportat din prima secundă din cauza vocii și a mersului.
Ori pentru că Dinu era nou și-l considera mai vulnerabil din cauza asta, ori pentru că avusese o zi proastă, cu toată instrucția primită de la băieți și-n ciuda faptului că știa deja cum stăteau lucrurile acolo, Vlad s-a luat de el cu prima ocazie, la plimbarea din curte, singurul moment când toți deținuții se aflau la un loc într-un spațiu deschis. Ceva anume îl supărase în ziua aia de-a cedat, sau doar pentru că știa că vor fi toți – deci inclusiv noul homalău – premeditase pur și simplu totul. A comunicat mai puțin cu ai lui, ferindu-se de ei la plimbător și căutând să stea mai retras, fără să se apropie prea mult de vreunul dintre deținuți. Mergea concentrat și încruntat și pândea cu privirea apariția deținutului cel nou.
— Ce-i cu tine, ești bine? l-a întrebat Marius când a văzut că Vlad încearcă să mențină o distanță mai mare decât de obicei.
— Lasă-mă puțin, da.

De când venise, Dinu pusese ochii pe un băiat de douăzeci de ani, Alex, dar care arăta de cel mult optsprezece, firav și fără pic de barbă, cu ochii mari, sprâncenele negre arcuite și buzele pline, un ten alb, pur, și fizionomie androgină, de îl puteai confunda cu ușurință cu al unei fete gingașe. Băiatul nu fuma, nu se ocupa de micile lor tranzacții cu cei din alte camere, nu avea nevoie de plantoane, era liniștit și retras, voia doar să i se termine mandatul și să fie liber. Faptul că-l ignora, îl întărâta și mai tare pe Dinu, care încerca să se bage în seamă în toate modurile posibile, excesiv de săritor și dornic să-i vorbească, devenind sâcâitor și enervant. De când sosise în penitenciar făcuse și el o dată planton și în ziua aia îl terorizase pe Alex cu tot felul de amabilități, spre amuzamentul și gumele celorlalți.
— Aleex, Aleeex, saluuut, am veniiit, ce faaaci, ai nevoie de cevaaa? Ți-aduc cevaaa? îi striga prin ușă cu glasul nazal și subțiat, prelungind cuvintele și făcându-i pe toți din cameră să râdă, mai puțin pe Alex, căruia îi venea să intre în pământ de rușine, cu atât mai mult cu cât el nu era homosexual și atenția lui Dinu îl deranja.
— Nu, mă, du-te de-aici, lasă-mă, închide vizeta! Nu vreau nimic!
— Stai, lasă-l că vrem noi, nu-nchide, mă, vizeta, stai așa! ziceau ceilalți din cameră, care aveau nevoie de Dinu pentru tot felul de mărunțușuri. Stai că m-a strigat la 305 să-i trimit o cafea când vii, imediat, stai să-ți dau.
— Bine, făceți-vă combinațiile repede și-nchideți vizeta că mă disperă ăsta, îmi fac raport pentru el și trebuie să mă și eliberez, să intru-n comisia de eliberare, îi repezea Alex cu gândul la ziua când o să iasă.
Nu primise un mandat lung și părea să facă parte dintre acei deținuți pe care încă îi mai aștepta ceva afară, singurul lucru de care n-ar fi avut nevoie în momentul ăla ar fi fost vreun scandal să-i prelungească izolarea.
La plimbător, la fel, cum punea ochii pe el, Dinu încerca să intre-n vorbă, să glumească. Alex îl evita, se dădea din dreptul lui fără să-i zică nimic, își păstra calmul nu doar pentru că urma să se elibereze, dar învățase cum stau treburile pe-acolo și nici dacă n-ar mai fi avut nimic de pierdut nu se vedea bătându-se cu un malac.
În ziua aia Vlad nici n-a avut nevoie să-l zărească pe Dinu, că l-a auzit, ca de obicei, strident.
— Aleeex, ce faaaci? Ești okeeey, ești bineee?
Ca de nicăieri, Vlad s-a îndreptat spre Dinu mârâind plin de ură bă, zdreanță, ia vino-ncoa. Fără să se gândească prea mult, Dinu și-a dat peruca jos, ține-mi părul, i-a dat-o unui coleg de cameră și l-a lovit pe Vlad direct în față, dezechilibrându-l. N-a căzut, avea experiență, știa să încaseze pumni, dar nu se așteptase la mișcarea atât de rapidă a celuilalt, așa că a simțit zguduitura mai puternic și s-a clătinat câteva secunde până să lovească, la rândul lui, cu o forță din care reieșea nu doar ura, dar și o dorință disperată să recupereze startul ratat. În jur, toți deținuții, mai puțin ceilalți homosexuali, râdeau, până și gardienii râdeau în timp ce asistau la spectacolul spontan din curtea penitenciarului.
— Fi-r-ai tu al dracu să te iaaa, țiuia Dinu subțire, alternând câte o lovitură ca de boxer cu zgârieturi haotice. Măăi băiatuleeee, tu de cine crezi că te ieeeei?
Colegul care îi ținea peruca se apucase să-l lovească pe Vlad în cap cu o poșetă minusculă cu lanț auriu, iar restul au stat pe margine și s-au delectat cât a durat tot acest freak show inutil din care, în final, n-a ieșit niciunul învingător, dar care l-a lăsat pe Vlad plin de zgârieturi pe față și cu raport disciplinar.
— Aveam o bănuială că asta o să faci, i-a spus Marius după. Te simți mai bine acum? Poate că așa trebuia, ca să-ți iasă odată din cap.
— La pușcărie nu te bați cu homosexuali, frate, a adăugat și Hiho, de parcă nu i-o spusese de atâtea ori. Mai ales dacă e tramvai din ăsta cu voce de femeie, lasă-i, că doar tu te faci de râs. Dacă nici gaborii n-au intervenit, că era prea penibil, ce drecu mă, Vlad…
Trecând pe lângă unul dintre gardieni, Vlad a auzit doar un ferm gata, potolește-te, că-ți facem probleme și, puțin mai în față, pe homosexuali plângându-se că i-au băgat mai repede în celulă.

Emilia Toma

Prozatoare, sociolog de profesie, Emilia Toma (n. 1989), este autoarea romanelor De la zero (2022), O numărătoare inversă (2021) și a volumului de nonficțiune Terapie pe salteaua de pilates (2020).

A publicat proză scurtă în antologiile colective, Femei, bărbați și faptele lor (Editura Litera, 2023), Dragostea când te doare (Editura Litera, 2022), În umbra timpului (premiat în cadrul primei ediții a concursului de proză scurtă organizat de Editura Biscara, 2021) și Lirica unui miez de toamnă (Editura InfoRapArt, 2021) și contribuie cu texte literare, eseuri, opinii în revistele literare LiterNautica, O mie de semne, Echinox, LiterOmania, PROEZIA, Revista Golan, Planeta Babel și altele.

Are un master în Sondaje de Opinie, Marketing și Publicitate, la Universitatea din București, la începutul carierei a cochetat cu jurnalismul în calitate de redactor în cadrul publicației ZIUA Online (2011), iar în prezent îmbină sociologia ca meserie de bază cu psihologia, o pasiune mai veche, ambalând în ficțiune literară teme precum abuzul, traumele și consecințele acestora pe termen lung.