Petalele

Raymond s-a întors spre perete, a închis ochii și a început să numere: unu…doi…trei…Toți copiii au luat-o la fugă, ridicau praful în goana lor și, până a ajuns el la zece, fiecare se pitise într-un colț de magazie, după o mașină parcată unde începeau scările spre partea nouă din Loverval, în prăvălia doamnei Jeanne, după frigiderul cu sticle cu Pepsi sau în spatele chioșcului de ziare, în jurul căruia se învârtea vânzătorul cu un basc roșu, lăsat pe-o ureche și se văita că nu-i mai cumpără nimeni marfa. Brigitte a alergat mai repede decât ceilalți și a ajuns la ruinele fostei cantine, unde mai intrase de câteva ori, dar niciodată singură. Dincolo de zidurile ei începea cartierul imigranților, așa îi spusese mătușa ei, și de acolo răsuna Aicha pe toată strada. Înăuntru pătrundea greu lumina printre jaluzelele decolorate. A auzit pe cineva șoptind răgușit niște cuvinte neclare și a înaintat cu grijă, a ocolit o masă cu scaunele răsturnate pe ea, o mânecă i s-a agățat de unul dintre ele și hârșâitul încercării ei de a se elibera a făcut vocea să se oprească. Și-a șters palmele de transpirație pe fustă și a mai făcut un pas. Câteva momente și-a ținut respirația și a așteptat.

– Cine e? a răsunat glasul părintelui Étienne și imediat a apărut lângă ea, netezindu-și sutana cu degetele lungi și firave.

După el s-a ivit Luc, băiatul vânzătoarei de la librăria din care își lua ea caietele pentru școală.

– Săru-mâna părinte, a bâiguit Brigitte, iar privirea i-a rămas fixată pe fața roșie a băiatului, ai cărui ochi cenușii căutau ceva în podeaua plină de praf.

Mâna preotului s-a așezat ușor pe capul ei și a mângâiat-o pe păr.

– Luc se pregătește pentru prima comuniune, trebuie să-l ajut, a spus și s-a uitat spre băiat, dar Luc își găsise de lucru cu fermoarul hainei, care se înțepenise la mijloc, nu mai voia s-o ia nici înainte, nici înapoi. Trăgea de el și-l smucea, strângea tare din dinți și se încrunta, fermoarul se mișca un milimetru și se împotmolea din nou, el ridica haina și o apropia de ochi, o privea pe afară și voia s-o întoarcă, doar-doar o vedea ce i se întâmplase pe dinăuntru, dar nu găsea nici ațe, nici franjuri și nici cămașa nu i se prinsese. Fruntea îi devenise o mare de valuri roșii, unghiile i se rupseseră de tot și vârfurile degetelor îi zvâcneau, dar nu se dezlipeau de pe capul fermoarului, reușea să-l urnească încă un milimetru și pe urmă degeaba, și atunci băiatul a răsuflat din răsputeri și a vrut să-și scoată haina cu totul, dar privirea părintelui Etienne nu l-a lăsat.

– Stai cuminte, i-a strigat aspru, apoi s-a întors spre Brigitte și a întrebat-o: Ce cauți aici? Te-ai rătăcit?

Ea s-a uitat spre ușă și a răspuns cu voce tremurată:

– Ne jucam de-a v-ați ascunselea și am intrat, nu vreau să mă găsească Raymond. N-am știut că e cineva, s-a fâstâcit sub palmele osoase ale preotului.

Privirea lui se muta de la băiat la fată, prin lumina ștearsă a încăperii.

– O să te ajutăm noi, așa e, băiete?

Luc era cufundat în fermoarul lui neclintit și glasul preotului a tunat când l-a întrebat din nou:

– Așa e?

A tresărit și a îngânat un da, da, cum spuneți, părinte.

L-a pus să stea la ușă și să spună tot ce se întâmplă pe stradă, dacă apare Raymond sau altcineva, apoi i-a prins lui Brigitte bărbia între degetele calde și s-a aplecat spre ea:

– Câți ani ai? Nu te-am văzut pe la biserică. Unde-ți pierzi timpul?

Buzele lui vineții și subțiri se strângeau și se întindeau, îi dezveleau dinții ascuțiți și se lipeau la loc într-un plescăit. Ea s-a uitat mai sus, la nasul cârn și zmeuriu, la ochii mici, de culoarea mierii și s-a oprit la gene, avea genele lungi și portocalii, în semiîntunericul camerei, se zbăteau ușor, erau aripile unui fluture și ea voia să pună mâna pe ele, să le prindă doar pentru o clipă, pe urmă să le dea drumul, să știe doar cum se simțeau în mâna ei, cât de moi erau și dacă tremurau.

Între timp se îndepărtase de ea și îl împinsese pe Luc spre ușă. Când a privit-o din nou, Brigitte s-a dat un pas în spate.

– Ai batistă la tine? Te speli pe mâini? s-a răstit brusc la ea în timp ce-și apropia fața de a ei.

– Da.

S-a întors, sutana i s-a rotit ușor și i-a descoperit pantofii negri cu șireturi lungi.

– Fii atentă: tu nu spui că ne-ai găsit aici și noi te ajutăm să câștigi jocul, așa-i, băiete? a strigat și a pocnit din degete în direcția lui Luc, care păzea ușa întredeschisă și scotea nasul afară din când în când, străbătea strada cu privirea și ținea strâns mânerul care stătea să cadă.

– Acum du-te și fă-mi o cafea. E în bucătărie. Te speli întâi pe mâini și te ștergi cu batista. Ia, dă-mi-o să vad dacă e curată.

S-a căutat repede prin buzunare și a scos batista albă cu broderie bleu, i-a întins-o, iar el a apucat-o de un colț și a scuturat-o cu putere, era bine călcată, a dus-o la nas, iar ea știa că miroase a săpun de lavandă, preotul a mai ținut-o o clipă lipită de față, apoi i-a întins-o și i-a strigat:

– Mai repede, fetițo, sper că te-a învățat maică-ta să faci o cafea, dacă pe la biserică tot nu dai.

Ea și-a privit pantofii plini de praf în timp ce aproape alerga spre bucătăria pe care o mai văzuse doar în treacăt, a văzut gresia albastră cu bucăți sparte, un scaun rotund de lemn, lipit de o masă de două persoane, acoperită de o mușama cu mere verzi desenate pe ea și cu două găuri în mijloc. A băgat plita în priză, a rotit robinetul și apa a curs curată, și-a frecat palmele, s-a uitat o clipă spre camera întunecată unde rămăsese părintele Étienne, și-a ținut mâinile sub jetul rece până au început s-o doară, apoi le-a scuturat bine și s-a șters pe batista care s-a moleșit și mototolit. N-a trebuit să caute, cafeaua și zahărul fuseseră lăsate lângă plită, a umplut un ibric mare cu apă și l-a lăsat la fiert. Trăgea cu ochiul spre Luc și el o privea din când în când și-și ținea o mână pe fermoarul hainei și cealaltă înțepenită pe mânerul ușii.

A început să numere lingurițele de cafea și de zahăr și să amestece, o picătură de apă de pe față i-a căzut fără zgomot în ibricul plin, lingurița s-a învârtit ușor spre dreapta și cafeaua a început să se unduiască încet, și atunci a auzit un pleoscăit, nu și-a dat seama ce e, s-a încruntat și lingurița s-a lovit de ceva în ritualul ei. Și-a apropiat capul de plită și ochii i s-au mărit, ceva căzuse înăuntru și nu știa dacă e un cărăbuș sau un licurici sau un gândac, dar i se părea imens, era cu picioarele în sus și toate se mișcau repede și el încerca să se întoarcă, să scape, să se agațe de ceva, dar lingurița nu-l ajuta. S-a întors spre Luc și tocmai atunci preotul s-a postat în fața ușii bucătăriei și a strigat e gata, fetițo?, a vrut să mai facă un pas, ea a mormăit acum, acum, o aduc eu în casă și Luc a început să strige vine încoa’, ce fac? Părintele a ajuns imediat lângă el și l-a îmbrâncit afară, după ce i-a șuierat zici că aici nu e nimeni, trimite-l în altă parte. Băiatul s-a împleticit pe asfalt, iar ea i-a auzit glasul spunându-i celuilalt pe unde s-o ia.

Preotul asculta după ușă și ea s-a întors la dansul disperat din ibric, îi era frică și silă să-l atingă chiar și cu lingurița, ar fi simțit atingerea pe piele și totuși știa că trebuie să-l scoată. Un moment l-a avut în linguriță, dar pe urmă cărăbușul-licurici-gândac a sărit iar în spuma neagră aurie care se tot rotea, ea l-a urmărit și-a crezut că l-a prins și o să-l scoată, el s-a zbătut și s-a adâncit la loc în nămolul dulce. Atunci a luat ibricul de pe plită și a căutat o lingură mai mare. A găsit una singură, de lemn, lângă un pahar fără apă, în care rămăseseră trei trandafiri cu cozile tăiate scurt. S-a uita la lingură și s-a gândit că nu era bine să amestece cafeaua cu ceva din lemn, i-ar fi putut strica gustul. Culoarea florilor a atras-o, deveniseră roz-bej și a vrut să le simtă petalele. Nu mai aveau miros și s-au desprins cum a pus un deget pe ele. Ascunsă de niște castronașe murdare, a văzut o sită. A aruncat iar o privire peste umăr spre cameră și spre ușa care se mișca încet, semn că Luc sau celălalt băiat o împingea sau ținea și a apucat coada sitei. Mirosea a îmbâcsit și era înnegrită în centru. A așezat-o deasupra unei cești cu smalțul sărit și a turnat din cafea. Și-a dus mâna la gură când a auzit pocnetul cărăbușului-licurici-gândac pe plasa sitei, încă mișca și ea a respirat ușurată. A zguduit-o vocea preotului.

– Adu odată ibricul ăla, că-mi torn eu.

Ochii i-au sclipit o secundă, a aruncat ce era în sită înapoi în ibric, a turnat și ce era în ceașcă și s-a grăbit să le ducă.

Luc tocmai intrase gâfâind:

– M-a crezut. A crezut că nu-i nimeni aici, n-a vrut să intre.

Părintele Étienne i-a făcut semn spre un scaun cu degetele lui delicate.

– Meriți și tu o cafea, mai adu o ceașcă, fetițo.

Căuta prin vesela abandonată și-și imagina fața băiatului dacă ar fi nimerit.

– Hai, hai, ai găsit? A auzit cuvintele preotului și i-a simțit răsuflarea în păr, era lângă ea și i-a șoptit:

– Noi te-am scăpat, nu cumva să zici ceva acasă, n-ai vrea să-i spun maică-tii că umbli cu băiatul florăresei în loc să înveți și să vii la biserică, nu? a întrebat-o și i-a strâns fața în palme, apoi s-a rotit și a plecat.

I-a adus lui Luc o ceașcă pătată, și preotul i-a făcut semn că poate să plece. A alergat până la ușă și nu reușea să-și desprindă privirea de pe cei doi. Băiatul a sorbit și ea s-a lipit de perete. Preotul a râs tare și i-a dat o palmă pe spinare lui Luc.

– Ai înghițit ceva, băiete?

Îi vedea fața în întuneric și gura căscată, care încerca să absoarbă tot aerul din jur. Părintele i-a ciufulit părul și a scos din buzunarul sutanei o sticluță:

– I-am pus puțină tărie, aveai nevoie, acum te-ai făcut mare.

Ea avea degetele albite de la strânsoarea mânerului ușii și nu putea să mai facă un pas să iasă.

De pe o stradă laterală se întorcea Raymond cu alți doi copii. Dacă ieșea acum, avea timp să ajungă înaintea lui și să câștige jocul, dar nu voia să plece. A urmărit genunchii roșii, zgâriați ai lui Raymond, picioarele lui subțiri în pantalonii care fluturau în timp ce fugea, adidașii scâlciați și pumnii care loveau aerul în sus și-n jos. L-a văzut trecând prin dreptul ușii, fără să-și dea seama că ea era acolo, copiii au început să se certe și s-au îndepărtat.

Degetele firave pipăiau pielea albă a feței lui Luc și el era o statuie cu ochii pironiți pe o pată de întuneric. Părintele Étienne s-a dat mai aproape, Luc a țipat și a dezechilibrat masa.

– Ați spus că mă lăsați să plec.

Ceștile s-au răsturnat și s-au izbit de cimentul rece, iar un cărăbuș-licurici-gândac a țâșnit printre pantofii cu șireturi și s-a afundat în  negrul încăperii.

Alexandra Niculescu

No, thank you – editura Herg Benet, 2014

Kyparissia – editura Litera, 2020