Petra

– Cine-i acolo? Cine-i acolo? strigă speriată.
Prin crăpătura din dreptul ușii a văzut ochiul acela care invadase toată încăperea și tot spațiul ei. Simțea nu doar că cineva se uita la ea, ci că îi invadează întreaga lume. Aceiași pași în întuneric, același ochi de un albastru ireal care o privea, doar că de data aceasta nu mai aștepta să plece, ca de obicei, ci își dorea să îl înfrunte, pentru ca totul să se termine, să afle odată cine o necajește și de ce. Dorea să nu îi mai fie teamă.
– Cine ești? Răspunde! strigă ea din nou.
Femeia s-a ridicat și a dat la o parte scândura aceea care acoperea gura peșterii și care ținea loc de ușiă. De după aceasta, se ivi silueta unui bărbăt înalt, cu păr negru căzut pe umeri și fața uscățivă. Purta haine verzi și pe umăr ținea o pușcă.
– Seara bună! îi zise cu vocea tremurândă. Nu am vrut să deranjez. Sunt Călin Bucur, pădurar și vânător în pădurile acestea.
Ea încercă să îi deslușească trăsăturile în întuneric și se uită apoi la pușca de pe umărul lui. În mâna stângă bărbatul ținea un pachet pe care i-l întinse tinerei:
– Dacă îmi este îngăduit, ți-am adus ceva de mâncare. Te rog să primești: e o tocăniță de mistreț pregătită de mama mea, mămăligă și câteva mere.
Petra lăsă capul în jos și după ce lua pachetul îi spunse Bogdaproste bărbatului și își trase mai bine năframa pe cap.
– De ce vii aici, ce dorești?
– Am descoperit că trăiești în peștera aceasta și, uneori, când sunt în trecere, mă uit doar ca să văd dacă ești bine. Îmi cer iertare, nu am vrut să te deranjez de la rugăciune, de aceea nici nu îndrăznesc să bat în ușă când trec. Nu am vrut nici să te sperii…iertare!
Călin o zărise într-o după-amiază adunând nuci în luminișul pădurii. A rămas ascuns între tufișuri, iar la plecare a urmărit-o până ce fata a intrat în peștera mică din pădure. A rămas la pândă până spre seară și se uita cu mirare la tânăra care își făcuse focul afară și, cu fața spre răsărit, se ruga. Purta haine negre, lungi, mănăstirești, pe cap avea o năframă subțire, de aceiași culoare, pe sub care ieșeau cuminți câteva șuvițe de păr blond, ușor ondulat. Întregul ei chip purta o lumină îngerească.
Cu cât o privea, cu atât mai frumoasă aceasta îi părea. Cu mult după coborârea întunericului, focul s-a stins iar ea s-a retras în peșteră. Abia atunci, Călin s-a apropiat de lemnul pus la intrare și, prin gaura lăsată de un nod de lemn căzut, se uită înăuntru. Fata era întinsă pe un pat de piatră, acoperit cu crengi verzi și fân, iar părul ei lung șiroia pe jos ca un soare topit.
De atunci, a tot trecut pe acolo să o vadă. Aștepta să se întunece și apoi trăgea cu ochiul să vadă ce se întâmplă înăuntru. Ceva magnetic, îl atrăgea în locul acela, la ființa aceasta deosebită și înconjurată de mister.
Din toate poveștile pe care le auzise despre ea, nici una nu amintea despre frumusețea nemaivăzută a pustnicii din pădure. Nu ar fi vrut să o necăjească, dar nici nu rezista multe zile fără să se asigure că ea este bine, mai ales acum, când pădurea era împânzită de animale sălbatice.

– De la care mănăstire ești? o întrebă bărbatul. Știu că viețuiești de ceva vreme pe meleagurile noastre…

– Aici e mănăstirea mea, zise tânăra arătând spre peșteră și apoi spre pădure. Bogdaproste pentru merinde, te rog să nu spui nimănui că m-ai văzut în locul ăsta și te mai rog să nu mai treci pe aici. Cred că e mai bine să pleci…Doamne ajută! îi răspunse Petra și se retrăsese în peștera mică și întunecoasă.
După alte câteva zile însă, Călin s-a întors. De data aceasta, era o zi caldă și senină. Petra aducea apă de la izvor.
– Sărut mana! Doamne ajută… Am trecut să-ți mai las ceva de mâncare, i-a zis Călin întinzându-i un coș plin cu bunătăți.
– Poate ești însetat, spuse zâmbind tânăra și îi oferi tânărului o cană cu apă rece.
Următoarele vizite au decurs exact la fel. Călin se bucura de fiecare dată să o vadă și să îi poată oferi mâncare sau fructe proaspete. Într-una din zile îi lăsase chiar și o năframă noua, din aceea cu franjuri.
Se înnoptase în pădure. Copacii mai tineri își mișcau trunchiurile în adierea vântului, cei mai bătrâni, cu trunchiuri groase și impunătoare, părea că stau de strajă sub lumina magică a lunii, o lună ca o seceră strălucitoare, stăpână peste cerul înstelat. În peștera ca o grotă minusculă, Petra abia aprinsese lampa. Îsi pieptăna părul și se gândea că, dacă mâine vine Călin, ar putea să își lase capul descoperit și să își împletească părul. Sau poate ar fi mai bine sa îl lase pe spate, așa desfăcut…
Își dete seama apoi de ispita din gândul ei și se rușină. Nu era bine. Nu, nu era bine ce se întâmpla cu ea! Sufteul și mintea ei nu îi mai stăteau la fel la rugăciune și, la fiecare pas de căprioară sau foșnet, inima îi tresărea: Poate e Călin; a venit oare?. Oricât ar fi încercat să se mintă, îl aștepta zi după zi, iar prezența lui o bucura. Când auzea glonțul puștii în depărtări, zâmbea. Sigur el e! își spunea și simțea un fel de siguranță știindu-l prin preajmă. Însă, cu cât îl plăcea mai mult, cu atât nu mai putea scoate nici un cuvânt atunci când erau împreună. Îi era greu chiar și să îl privească în ochi. Se petrecea ceva peste ființa ei de înțeles.
– Se apropie iarna, îi zise el într-o zi. Apăruse de nicăieri. Numai ce deschisese ochii și s-a trezit cu el lângă ea, sprijinit cu spatele de ușa de la intrare.
– Nu vei rezista să dormi pe piatră la nesfârșit, peștera e rece. Coboară cu mine în sat! Vino să locuiești în casa mea…
Petra îl privea încremenită. În ochii ei, lacrimile dansau jucăușe ca două boabe de rouă. Barbatul îi atinse mâna cu degetele lui lungi și subțiri, apoi continuă:
– Te rog, Petra! Gândește-te…
Fata își trase mâna cu un gest brusc și s-a ascuns în micuța ei grotă până ce bărbatul s-a îndepărtat. Viața ei de acum nu mai semăna aproape deloc cu cea de dinainte de a-l cunoaște pe vânător. O parte din ea își dorea să trăiască alături de omul acesta frumos și blând, o altă parte visa în continuare la singurătate și rugăciune. Simțea că s-a abătut de la drumul ei, că ceva este greșit și de neînteles, iar sentimentele acestea contradictorii o făceau să devină agitată și să nu mai poată dormi. Era bine și frumos, dar, în același timp, atât de greșit!
Trăia deja în locul acesta de un an și jumătate. Poate că nu am făcut bine, își spunea. Înainte, se muta imediat ce se întâmpla ca un om să afle locul în care ea se nevoiește. Pentru ca menirea ei să fie atinsă, trebuia să rămână departe de oameni și să urce mai sus, înspre munți.
Înainte să plece însă, a decis să se spovedească la preotul ei duhovnic și, cu ocazia aceasta, să îl înștiințeze și de mutarea ei. Înainte de a alege să trăiască precum pustnicii, Petra fusese măicuță la Mănăstirea de lângă Soroceni. După ce a plecat de aici, părintele i-a rămas duhovnic, el o împărtășea, o îndruma cu grija unui părinte spre o viață duhovnicească și tot el era unul dintre puținii care îi știa mereu adăpostul.
Petra îi povestise acum despre tânărul pădurar și despre sentimentele care înfloriseră în sufletul ei, dar care o îndepărtau de la rugăciune, despre intenția ei de a pleca și toată neliniștea și tulburarea ce se abătuse asupra ei.
Ochii preotului se întristară. Își așeză barba albă cu mâna în timp ce asculta destăinuirea aprinsă a tinerei apoi îi zise:
– Multe sunt chipurile diavolului, fata mea! Sufletul tău a simțit bine că trebuie să pleci, căci pădurile noastre nu mai au pădurar de când a murit nea Costică, acum doi ani, Dumnezeu să-l odihnească, și nici un bărbat cu numele Călin Bucur nu trăiește în satele noastre din apropiere. Mâine în zori vin să te împărtășesc, apoi poți pleca mai sus, spre munți. Roagă-te, roagă-te neîncetat și nu lăsa vrăjmașul să-ți tulbure inima. Ascultă ce-ți spun acum, chiar dacă știu că ți-am mai zis, teama nu e de la Dumnezeu, de câte ori pacea ți-e zdruncinată și simți frica, acela nu e lucru de la Hristos! Roagă-te, Petra, roagă-te! Pentru tine, dar și pentru noi…
În noaptea aceea a plâns mult, cum nu a mai plâns nicicând. Simțea că ceva s-a rupt în ființa ei și că nu va mai fi întreagă vreodată. După ce împărtășit-o duhovnicul, își luă cu ea cele câteva lucrușoare pe care le avea și a început să urce pe cărările din pădure. Grota rămăsese mult în urma ei, ca o gură deschisă într-un strigăt mut pe care doar ea îl auzea, doar sufletul ei îl cunoștea.
Aproape de cătun s-a întâlnit cu o tânăra care culegea ciuperci. S-au privit ambele cu uimire și emoție. Fiecare întâlnire cu oamenii, era pentru ea o descoperire: le analiza hainele, părul, ochii, mâinile și mișcările. A continuat să urce tot mai sus, spre munți, spre locuri în care oamenii ajungeau mai rar, mai greu. Cu cât urca înspre vârfurile munților, cu atât pacea își regăsea locul în ființa ei.
Își făcu un nou adăpost în scorbura imensă a unui arbore bătrân.
Se înnopta. Își simțea corpul atât de obosit! Îi era foame, iar în scorbură era rece și umed. Aproape adormită, închise ochii murmurând: Miluiește-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta, auzi-mă și mă miluiește! și rugăciunea ei se ridica spre cer ca o flacără, îi încălzea trupul și îi potolea foamea.

Ana-Mirabela Diacu

S-a născut în 1986, la Caransebeș și este asistent medical de farmacie.

A debutat literar cu poezie în clasele gimnaziale, în revista școlii, unde publica frecvent, apoi cu proză (eseu) în anul 2004 în revista „Lumea Credinței”.

E absolventă a Facultății de Litere, Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași, specializarea Limba și Literatura Română-Limba și Literatura Franceză.

A publicat în antologii de poezie și reviste (Boema, Actualitatea literară, Confluențe Literare, P(ro)ezia, Vatra Veche etc.).