Poezia ca „vânătoare a gândurilor” – interviu cu poetul Albert Denn

Albert Denn este un poet român a cărui colecție de debut, Îmi pipăi cu frică tălpile, a fost apreciată de critici intrând în atenția a bine cunoscute reviste culturale românești. A fost nominalizat anul acesta la Premiile Observator pentru debut. Poeziile sale au apărut în ziare și reviste literare din țară și străinătate. Profesor de spaniolă în București, Albert s-a întors în România după mai bine de un deceniu în Spania, acolo unde s-a format și a trăit până în 2015. Îmi pipăi cu frică tălpile a apărut în 2018 la Casa de Pariuri Literare. Recenzia cărții poate fi citită aici. Anul acesta a fost publicată și traducerea în spaniolă.

Interviul este o încercare de a apropria cititorul de carte, precum și de scriitorul și omul Albert Denn.  

Bun venit Albert și mulțumesc că ai acceptat să participi la acest interviu pentru LiterNautica.

Bine te-am găsit și îți mulțumesc pentru invitație!

Când ai realizat prima dată că ai nevoie să scrii?

Ar trebui să împart scrisul meu în două perioade, perioada până în timpul facultății de filologie din Spania, în care scriam foarte rar și fără să dau prea mare importanță scrisului, și perioada în care m-am reîntors în România, adică începând cu vara anului 2015. În prima perioadă, scrisul pentru mine nu a avut importanța pe care o are acum: mă lăsam purtat de acel moment în care începea să vorbească în mine și îmi continuam viața fără a mă mai gândi prea mult la asta.  Nu-mi doream neapărat să scriu, adică nu stăteam la pânda inspirației și nici nu mi-o doream, nici măcar nu știam că acele texte scrise de mine s-ar putea numi poeme, nu-mi păsa, spun asta fără niciun fel de ostentație, pur și simplu alte lucruri erau atunci mai importante: facultatea, prietenii, să iau examenele cu notă mare pentru a primi bursa în continuare, etc.

Chiar dacă acum privesc scrisul altfel și de abia aștept să prind acel moment în care creierul e bun cu mine și îmi face cadouri, țin să precizez că nu percep scrisul ca pe un lucru fără de care n-aș putea trăi, adică nu-l consider o necesitate. Scrisul mă face să mă simt bine, mă simt fericit în acele momente când reușesc să transform câteva gânduri într-un poem. Îmi oferă iluzia de a avea sens. Poate că e curios sau interesant că eu nu simt nicio nevoie să scriu când cuțitul mi-a fost înfipt. Aștept să-l scot, să treacă timpul și abia de la distanță, detașat și simțindu-mă bine, scriu. Când sunt trist, simt durerea și atât, o las să-și facă de cap. Nu am niciun chef să scriu în momentele dureroase, atunci scrisul pentru mine nu e o terapie. Scrisul e o terapie când simt o nedreptate, când mă revolt. Am poeme pe care le-am scris în minutul de după furtună sau în diferite alte momente;  de exemplu, mă poate inspira ceva ce am văzut pe stradă, titlul unei cărți din vitrina unei librării, un om frumos sau un om urât, orice stimul mă poate apropia de scris.

Cum trăiești (cu) poezia astăzi? Înțeleg că nu e o necesitate, dar și că a scrie îți îmbunătățește viața într-un fel.

În timpul facultății aveam un coleg care mai mereu căuta inspirația, sau așa îmi imaginam eu pentru că îl vedeam foarte des scriind sau citind ceea ce scrisese deja. Îi scria poeme iubitei lui. Îl vedeam cum își corecta textele în pauzele dintre cursuri, cât de bucuros era făcând asta. Pe atunci, cum am spus, scriam fără să simt bucuria scrisului. Acest lucru s-a schimbat acum, e un câștig și sunt recunoscător pentru asta; îmi doresc să scriu, am mușcat acest fruct și nu mă îndur să renunț la el, poate doar dacă corpul nu mi-ar mai permite asta sau creierul. E un joc fascinant al gândurilor și al eului care încearcă să le prindă sub o anumită formă. Fiecare zi a devenit o vânătoare a gândurilor ce s-ar putea transforma în poeme: când spun fiecare zi, mă refer la acele zile în care am și timp liber: se exclud zilele în care predau și dimineața și după amiaza, sau seara. Când sunt foarte obosit poezia nu prea mai bate la ușă. Atunci îmi doresc să cânt.

Îmi place mult ideea de „vânătoare a gândurilor”. Dacă însă totul se petrece în minte, se poate spune că vezi scrisul și ca pe o meditație?

Eu mă pricep mai bine la meditațiile de spaniolă, adică la cursurile de spaniolă pe care le predau la Institutul Cervantes. Cealaltă meditație nu știu foarte bine cum funcționează, cu toate că am mai încercat să-mi ating chackrele. Dacă te referi la acel moment în care sunt singur, în liniște, și toată atenția e îndreptată către scris, atunci aș putea spune că scrisul e un fel de meditație. Pentru mine, este un moment în care mă simt fericit și simt că am un sens. Apoi, evident, îmi trece și iar mă văd că pe o ființă care nu știe nimic și nu are niciun rost.

Pe blogul tău ai o poză în care ești aplecat asupra foilor pe care îți scrii poeziile, ceea ce m-a dus cu gândul la o sortare anevoioasă a materiei pentru volumul tău. După ce criteriu/criterii ți-ai organizat poeziile în carte?

În primul rând pornind de la criteriul editorial. Adică numărul paginilor impus de editură. Aceasta a fost prima barieră sau prima cerință pe care a trebuit s-o respect. De acolo a pornit „sortarea anevoioasă” pe care o menționezi.

În al doilea rând, am grupat poemele sub două categorii, poeme care sunt mai aforistice și corespund primei perioade de creație, când impulsul poetic se adresa mai mult creierului decât sensibilității legate de corp, de trăiri, și poemele mai sentimentale. Dar până și în poemele marcate de sentimente am o rezervă care ține de cerebral, de gând, de reflecție: nu clamez, sugerez. Am fost atras de eseu, de filosofie; aforismele lui Cioran, pe care le-am citit în liceu, și-au pus, probabil, această amprentă.

Apropo de aforisme, am observat că mulți critici definesc scrierea ta drept aforistică. E drept însă că nu toate poemele tale se încadrează în această categorie. E mai potrivit aforismul pentru anumite subiecte sau intenții față de alte forme poetice de mai mare extindere? Sau tot ce te inspiră poate fi transformat în poem-aforism?

Sincer, nu știu ce e mai potrivit pentru anumite subiecte, observ că e vorba de un text ce tinde către aforism sau nu abia după ce am terminat de scris. Nu sunt un maestru al cuvintelor precum un ceasornicar este cu toate rotițele unui ceas. Inspirația mă ia pe nepregătite atunci când mă mișcă ceva. Prin urmare, scriu în diferite stări emoționale, triste sau fericite. Ce-i drept, ele sunt puternice, scriu mai puțin atunci când mă aflu între tristețe și fericire, probabil că atunci când sunt cu adevărat în echilibru nu am nevoie de scris. Scriu ori când sunt prea fericit, ori când sunt prea trist. Când balanța are cantități egale în cele două brațe, scrisul rămâne undeva așteptând.

În afară de Cioran, de aforismele sale, de filosofie și eseuri, presupun că te inspiră și poezia. Care sunt poeții care îți plac sau te inspiră cel mai mult?

De când l-am descoperit, m-am îndrăgostit de Pessoa. Citesc și recitesc poemele sale: îmi place să fac asta mai mult în spaniolă, pentru că spaniola e mult mai apropiată de limba portugheză și atunci îmi imaginez că traducerea a fost mai bună, că sunt mai aproape de el. E fascinant câte euri au încăput în acest om, simt una envidia sana, cum ar spune spaniolii, o invidie sănătoasă, care implică admirația.

Și Federico García Lorca e unul dintre poeții mei preferați. Ce să mai spun de Juan Ramón Jiménez…? Acum doi ani am făcut un curs de formare pentru profesori de spaniolă la Universitatea din Sevilla. După ce terminam orele, mă plimbam printre clădirile ce aproape se atingeau pentru a menține umbra vara, din anticariat în anticariat. Poemele lui Juan Ramón Jiménez m-au acompaniat prin frumoasa  și arzătoarea Sevilla, pe strada lui Velázquez, mâncând churros con chocolate sau bucurându-mă de o cafea dimineața.  Chiar și la cursurile care nu-mi erau folositoare uneori citeam discret poeme și intram în lumea mea, mă simțeam extraordinar. Nimănui nu-i păsa că nu mai sunt acolo, era mai important că nu-mi păsa mie, altfel m-ar fi durut.

În puține poeme din colecția ta faci referire directă la experiența de emigrant. Cititorul află despre un oraș spaniol, Sevilla, descris însă vag, ca temă secundară. Totuși, ce a reprezentat în viața ta această experiență a străinătății și cum crezi că a contribuit ea la formarea ta ca poet?

Faptul că nu am scris mult despre asta nu înseamnă că nu mă interesează această perioadă din viața mea, care-mi ocupă mai mult de jumătate din existență, sau că pot scrie doar astfel. Îmi pipăi cu frică tălpile este primul meu volum publicat. În același timp, este o alegere și ceea ce am putut să public. Am renunțat la multe poeme pentru a îndeplini criteriile editurii.

În inocența mea de copil, înainte de a mă muta în Spania îmi imaginam că acolo voi învăța în limba română, că vor exista școli speciale pentru copiii români care se mută cu părinții lor în Spania. Habar n-aveam ce mă aștepta și nici n-am întrebat, voiam doar să fiu cu părinții mei.  Nu e doar o experiență a străinătății, acolo a fost viața mea de la 12 până la 25 de ani, m-am format din punct de vedere academic, m-am dezvoltat, am devenit adult. Am trăit aproape același timp în ambele țări. Ce a urmat după întoarcerea mea în România este cu totul altceva, de la întoarcerea mea în 2015 urmează cu adevărat perioada hibridă în care sunt împărțit între cele două lumi. În Spania sunt părinții mei, am două locuri pe care le pot numi acasă. Cei care au locuit sau locuiesc în altă țară știu foarte bine cum se plătește această bogăție.

La întoarcerea din Spania, după ce o văzuseși prima dată la Valencia, te-ai întâlnit cu Nora Iuga în București perfect întâmplător, la metrou, împrejurare pe care o povestești aici. De atunci ați rămas prieteni foarte buni. Ce schimbare a produs această întâlnire neașteptată în viața ta?

Întâlnirea cu Nora a produs o schimbare de 180º. M-a făcut să cred că prostioarele mele nu sunt chiar prostioare, și anume că noi, de aici, așa furnicuțe cum suntem, cu toată tehnologia avută și neavută, ne e tare greu, imposibil aș spune, să cunoaștem ce se află dincolo de percepția noastră, dincolo de pixelul nostru de realitate. Pe Nora am descoperit-o „întâmplător” la o librărie din Valencia, ne-am întâlnit „întâmplător” la metrou, în București. Din acel moment am început să devin conștient de poezie, în sensul că până atunci ceea ce scriam erau doar niște texte fără importanță pe care le scriam când mă ardea ceva, într-un mod pozitiv sau negativ. Ea m-a ajutat să dau nume acestei pasiuni pe care o omoram ignorând-o și îi mulțumesc enorm pentru asta. Nu știu dacă niște omuleți din alte dimensiuni au programat întâlnirea noastră, uneori cred că da. Zâmbesc și încă îmi pare incredibil când  mă gândesc la tot ceea ce s-a întâmplat, mă bucur tare mult că am cunoscut-o.

Nu-ți imagina că vorbim doar despre poezie. Ne prinde noaptea la telefon vorbind despre universuri paralele, pisica lui Schrödinger sau găuri de vierme, călătorii în timp, banalitățile care fac viața… Țin foarte mult la Nora și la prietenia noastră, nu mi-aș fi putut imagina că din întâmplare voi da peste un asemenea om și că asta îmi va schimba atât de mult viața.

O foarte frumoasă poezie de-a ta menționează un ocean în care poetul se aruncă pentru a petrece câteva clipe de liniște. Tot despre un ocean este și ultima poezie din carte. Reflectă această temă starea omului Albert, cel care simte nevoia câteodată să îndepărteze de agitația care îl înconjoară zi de zi?

N-aș dori să stric interpretarea nimănui.

Rezervat deci! Bine, atunci să te iau altfel: ce se întâmplă când criticii proiectează asupra poeziilor tale deschise interpretări la care tu poate că nici nu te-ai gândit atunci când ai scris? 

Asta nu poate decât să mă bucure.  În momentul în care zece oameni citesc o poezie, ei o pot interpreta în cel puțin zece feluri, și cu cât o pot interpreta în mai multe feluri, ea capătă multiple înțelesuri și se îmbogățește. Totul se interpretează prin propriul filtru, prin celebra oglindă pe care o menționez și într-un poem din volum.

Din prezentările cărții tale pe care am reușit să le văd, am observat că lumea literară are mari așteptări de la tine. A contribuit poate la asta prefața Norei Iuga, dar și importantele reviste culturale ca Observator Cultural sau Convorbiri Literare, în care au apărut recenzii despre cartea ta. Pune această situație presiune pe tine? Crezi că te-ai fi luat în serios mai puțin dacă volumul nu ar fi avut o astfel de recepție?

Poezia mea este legată în mod direct de trăirile mele, apoi întră în joc imaginația, jocul simțurilor, inventivitatea. Însă consider că detonatorul rămâne în continuare experiența interpersonală și nebuloasa creierului și a corpului din care izvorăște poezia. Dar, aici trebuie să adaug că pentru poezia mea e mai importantă sfâșierea mea umană decât vanitatea, pe care o doresc departe de mine.

Totul ne schimbă într-o măsură mai mare sau mai mică, ne pot rămâne în minte cuvintele unui om de pe stradă sau versurile dintr-un poem și ne pot schimba fără să ne dăm seama.  Această forță nu se află doar în literatură, poezia nu există doar în volumele de poeme publicate.

Cum a fost la primul tău târg de carte? Știu că ai avut sesiune de autografe și întâlnire cu cititorii la standul CDPL. Se interesează românii de poezie, mai ales de poezie românească?

Cum să fie? Am fost programat pentru o oră de autografe la standul editurii CDPL. Cine crezi că ar fi putut să vină la stand să-mi ceară autografe când prin preajmă era Mircea Cărtărescu și alți autori celebri? Cursanții mei de la orele de spaniolă, prietenii și cunoscuții 😊) și câțiva curioși care din întâmplare au trecut pe acolo. E firesc și sunt mulțumit.

O ultimă întrebare: ce rol crezi că mai poate îndeplini poetul în societatea deseori superficială de astăzi? Mai avem noi timp și vrere să citim poezie, dar mai ales să ne pierdem timpul cu interpretarea ei? Cum poate să supraviețuiască poetul acestui dezinteres general față de literatură?

Nu știu ce rol are poetul în societate sau dacă el reușește să facă lumea mai bună, mi-e greu să cred că ar putea să se erijeze in postura de educator, el nu se află într-un program de educație, scrie ce simte, nu? Cu toate că de multe ori mi-am dorit să pot face asta. Poate greșesc. E loc pentru toată lumea, până și pentru cei care nu citesc sau pentru cei care nu ascultă.

Chiar dacă statisticile sunt dezastruoase, consider că se citește din ce în ce mai mult în comparație cu alte epoci, alte vremuri, alte secole. Dacă am mai supraviețui încă 2000 de ani, sunt sigur că cineva l-ar descoperi la un moment dat pe Theognis din Megara și și-ar da seama cât de asemănător îi este, că are aceleași preocupări, că moartea, viața, iubirea se tot deghizează în noutate; oamenii sunt alții, totul însă rămâne la fel!

Pavel Nedelcu

Scriitor. Traducător.
Critic literar.
Redactor LiterИautica.

Cărți publicate:

Încotro ne îndreptăm (Litera, 2022) – roman
Treisprezece. Proză fantastică (Litera, 2021) – povestiri

Este de găsit pe pagina sa de autor.

pavelnedelcusite.wordpress.com/