Popa Duhu – nebunul întru Hristos

Părintele Duhu are toate trăsăturile unui nebun întru (pentru) Hristos. Acesta este un tip aparte de sfânt. Modalitatea lui de a atinge sfințenia îl deosebește de sfântul martir, de sfântul cuvios sau de sfântul mare cărturar. Sorgintea lui trebuie căutată la Apostolului Pavel, care spune: „Noi suntem nebuni pentru Hristos”, „Am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor” (1 Cor. 4,10,13); „Dacă i se pare cuiva dintre voi că este înțelept în veacul acesta, să se facă nebun, ca să fie înțelept. Căci înțelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu” (1 Cor. 3, 18-19). Nebunul întru Hristos își asumă din îndemn divin rolul de nebun, care a fost și este încă, cum se știe, omul cel mai disprețuit și alungat de toți. Iisus însuși a trecut drept nebun în fața unor contemporani, deoarece contrazicea formalismul și închistarea gândirii fățarnicilor de tot soiul. Ca personaj sfântul salos (plural – saloi) a apărut în lumea multinațională și multiculturală a Imperiului Bizantin și s-a răspândit în tot creștinismul răsăritean. În tradiția ortodoxiei ruse nebunul pentru Hristos, numit iurodivâi, ocupă un loc central încă din secolul XIV, fiind prezent și astăzi. În tradiția apuseană este mult mai puțin prezent, dar o întruchipare conformă cu preceptele pauline a nebunului întru Hristos o putem găsi în Sfântul Francisc de Assisi.

Sigur, se pot scrie multe pagini despre comportamentul și „filosofia” acestui tip de sfânt. Nu ne propunem. Dar câteva lucruri trebuie spuse, ca să luminăm personajul nostru – popa Duhu. Nebunii întru Hristos ziua scandalizau prin nonconformismul lor comunitatea creștinilor conformiști sau fățarnici de-a dreptul, urmărind cu bună știință ca în raporturile cu oamenii „normali” să declanșeze întâmplări în care aceștia din urmă să-și piardă masca fățărniciei, a cucerniciei și a cumsecădeniei de paradă. Menirea lor este să zguduie automulțumirea unei lumi închistate în propria-i mediocritate spirituală prin răsturnarea de valori pe care o face nebunul. Nebunii întru Hristos trăiau cel mai adesea fără casă, fără haine, printre câini fără stăpân, pe grămezi de gunoaie, ca Iov. Uneori ajungeau printre prostituate, hoți și vagabonzi. Noaptea însă se rugau, posteau și aveau viziuni. Conform cerințelor umilinței creștine sfințenia lui este ascunsă, însă această sfințenie stă în chip neobișnuit ascunsă sub masca nebuniei.

Acesta este esențialul în cazul nebunului întru Hristos: El se exprimă prin demonstrarea prefăcută a nebuniei sau a imoralității („nerușinarea”) cu scopul de a provoca rușinarea, „bătaia și înghiontirea” oamenilor. Comportamentul nebunului întru Hristos este o provocare conștientă, o „zădărâre” a publicului, cerând de la acesta dârzenie și putere duhovnicească (am citat aici pe Fedotov G. P., Sviatâie Drevnei Rusi, M. 1990, p. 200). Pe lângă smerenia personală pe calea umilinței și suferinței, nebunul întru Hristos se exprimă și în plan exterior, evidențiind contradicția între adevărul creștin profund și bunul simț de suprafață, „legea morală”. Cu alte cuvinte, el pune în oglindă sminteala și imoralitatea pseudo-creștinilor. Caracterul paradoxal al unui asemenea comportament, căci însuși nebunul întru Hristos îi duce pe oameni în ispită și tulburare, în vreme ce condiția ascetului îi oblige să-i ducă pe calea virtuții, îi pune pe creștini în situația de a alege: Cine este în fața mea – un diavol sau un sfânt? Am dreptul să arunc piatra?

Exact așa este receptat părintele Duhu, care este „copil al veacului” său, un veac de „secularizare”, când faptul de a fi creștin pare a depinde de criteriile convenționale și de concepțiile lumii, care evaluează viața și virtutea omului cu măsurile bunei-cuviințe și ale deontologiei sociale. Apariția lui singulară pe străzile capitalei Moldovei, printre cetățenii „normali”, care respectă normele și dogmele, este prezentată magistral: ,,Cine – a întâlnit vreodată în calea sa un popă, îmbracat cu straie sărăcuțe, scurt la stat, smolit la față, cu capul pleș, mergând cu pas rar, încet și gânditor, răspunzând îndesat «sluga dumitale» cui nu-l trecea cu vederea, căscând cu zgomot când nu-și găsea omul cu care să stea de vorbă, făcând lungi popasuri prin aleile ascunse ale gradinilor publice din Iași, câte cu o carte în mână, tresărind la cântecul păsărelelor și oprindu-se cu mirare lângă moșinoaiele de furnici, pe care le numea el «republici înțelepte», dezmerdând iarba și florile câmpului, icoane ale vieții omenești, pe care le uda c-o lacrimă fierbinte din ochii săi si apoi, cuprins de foame si obosit de osteneală si gândire, îsi lua cătinel drumul spre gazdă, unde-l aștepta sărăcia cu masa întinsă. Acesta era părintele Isaia Duhu, născut în satul Cogeasca – Veche din județul Iași”. Pentru unii este „duh diavolesc” (printre aceștia, ca să glumim puțin, sunt și critici), pentru alții și pentru autorul însuși el este duh luminat, dând duh din duhul său celorlalți. Într-adevăr, popa Duhu dă posibilitatea unei receptări alternative în public. Unii văd în el obrăznicia păcătoasă, josnicia demnă de batjocură, alții detectează caracterul lui călăuzitor pentru suflet și îl cinstesc. Pentru ochii păcătosului „spectacolul” dat de preotul bădădăind pe străzile Iașilor sau certând pe înalții prelați înseamnă ispită a unui duh diavolesc, pentru dreptcredinciosul Creangă înseamnă luminare și mântuire. Pentru unii mirarea în fața mușuroaielor de furnici și dezmierdarea ierbii și florilor ale lui Duhu înseamnă bizarerie ridicolă, pentru alții ar putea însemna o reiterare a faptelor Sfântului Francisc mai sus pomenit, care, interpretând cuvintele din Scriptură „Iar eu sunt vierme și nu om”, strângea de pe drum orice vierme și îl așeza la loc sigur, fiindcă vedea în el pe Hristos (firește însă că acuzațiile de platonism păgân și de panteism nu au întârziat să apară).

În acest fel credem că trebuie înțeles nonconformismul consângean între Duhu și Creangă.

Să spunem câteva lucruri de „stare civilă” a personajului nostru. Mai întâi – sărăcia cu care „se logodesc” toți nebunii întru Hristos. De pildă, pustnicul Gherasim cel nebun pentru Hristos de la mănăstirea Neamț umbla îmbrăcat rău și fără încălțări. Iar nebunul întru Hristos Ioan Maximovici, considerat de mulți cel mai mare sfânt al secolului XX, a umblat desculț și în disprețul total al avuției pământești pe mai tot globul: din Rusia la Shanghai și de la Paris la San Francisco. Chilia fericitului Teofil cel nebun întru Hristos nu lăsa să se vadă că de ea se îngrijea mâna unui om; era plină de lucruri îngrămădite şi acoperită pe dinăuntru cu un strat de gunoi şi murdărie. Atunci când era întrebat de ce face aşa, fericitul răspundea: „Pentru ca tot ce se află în jurul meu să-mi amintească neîncetat de neorânduiala ce o am în suflet.” Tot astfel, sărăcia lucie „cu masa întinsă”, cum spune Humuleșteanul, îi însoțește viața părintelui Duhu. Descrierea cămăruței în care locuia spune totul: „Patru păreți străini și îmbrăcați cu rogojini; teancuri de traftoloage grecești, latinești, bulgărești, franțuzești, rusești și românești, pline de painjeni și aruncate în neregulă prin cele unghere, un lighean de lut cu ibric, pentru spălat, în mijlocul odăiei, apărie pe jos, gunoi și gândaci foșgăind în toate părțile, o pâne uscată pe masă și un motan ghemuit după sobă, era toată averea sfinției sale.” Nu trebuie să ne mire prezența cărților în șase limbi din cămăruța săracă a părintelui. Multe exemple se pot da privind intelectul superior și cunoștințele nebunilor întru Hristos, în ciuda lipsurilor materiale și a aparenței de nebunie. Nikolai Berdiaev povestește în memoriile sale de unii din acei „stranniki”, pe care i-a cunoscut, pribegi, pelerini care țineau piept în discuții pe teme creștine unor intelectuali de prima mână.  Mirajul nebunilor întru Hristos, având capacități profetice și exprimând ghicitori-parabole cu tâlc ascuns, se păstrează și astăzi în cultura rusă. Să ne amintim de Stalker-ul lui Tarkovski. Deși inițial cel care îi conduce prin Zonă pe cei veniți din lume pare un vagabond, în finalul filmului îl găsim într-o cameră clarobscură cu o bibliotecă imensă.

Aici poate că ar fi de folos o mică digresiune. Mirajul nebunilor întru Hristos, având capacități profetice și exprimând ghicitori-parabole cu tâlc ascuns, s-a păstrat cu sfințenie în cultura rusă. Tipul de narator pe care-l propune Daniil Harms, bunăoară, are tangențe cu nebunul întru Hristos: mimează nerușinarea, răstoarnă la modul comic valorile spre a convinge. Bufoneria lui este aproape de iurodstvo. Să nu uităm nici de prințul Mâșkin poreclit de ceilalți idiotul, în cea mai autentică tradiție a receptării de către mulțime a nebunilor pentru Hristos. Dostoievski înnobilează prin Mâșkin pe acei iurodivâie din vechea Rusie. Este o variantă aristocratică şi intelectual-rafinată a acestora. „Nebunia” lui nu provine de la cărțile cavalerești, ca în cazul lui Don Quijote, ci de la Evanghelii, pe care le trăieşte intens, dar al căror spirit a devenit ininteligibil în saloanele petersburgheze. De aceeași natură este și părintele Duhu.

Statutul social (e un fel de a spune, acești oameni se sustrăgeau unei vieți „sociale”) al acestor personaje nu este bine definit. La un moment dat, la greci, erau călugări ieșiți din albia monahală. Canoanele ierarhiei bisericești nu-i încap. Nebunii întru Hristos ruși erau cei mai mulți de extracție țărănească, vagabonzi şi îmbrăcaţi în zdrenţe. Și statul părintelui Duhu este aproximativ, fiind el „duh neastâmpărat și neîmpăcat chiar cu sine însuși”. „Purici mulți nu făcea într-un loc”, ne mai spune autorul, „când te miri ce nu-i venea la socoteală, ie-ți, popo, desagii și toiagul, și pe ici ți-e drumul!” Este când preot, când profesor la seminar, când călugăr, când arhimandrit cu mitră, când îngrijitor la biserica Nicoriță. Cea din urmă slujbă, de o seamă cu cea de pălimar, de cristiac, de țârcovnic, Cum se spune în diverse ținuturi românești, este cea mai umilă în Biserica lui Hristos. În această slujbă își încheie viața părintele Duhu. E un declin al său? Nicidecum. Așa poate părea numai pentru cei din afara Bisericii. E o împlinire mai degrabă. Să nu uităm: Îngrijitorul este cel care pregătește candela pentru preot sau dă grijania. În acest din urmă fel umilul îngrijitor este parte la actul sacramental al împărtășaniei ca formă de expiere.

Ca și nebunii întru Hristos autentici, părintele Duhu are o incapacitate funciară de a minți. El este dezarmant de sincer, nu are abilitatea de a spune nici măcar „minciuni albe” pioase și politicoase, care constituie un fapt pozitiv în societate. Spune ce crede fără să se teamă de consecințe. Și o spune cu tărie, cu obrăznicie chiar, tipică pentru un „iurodivâi”. Unui profesor, care îl salutase ironic, numindu-l după poreclă, Duhu, îi trântește verde-n obraz: „Mulțumesc, cadavrule! Și cred că ai știință că cuvintele popă și profesor se încep cu pocoi, ca și substantivul porcule.” Fiind „duh neastâmpărat și neîmpăcat”, cum îl numește naratorul, Duhu nu ezită să-l critice chiar în biserică, în cuvinte aspre, pe mitropolitul Calinic, îmbrăcat în straie pompoase și cu mitra arhierească pe cap: „Dragul mamei, Cânilic… (a se abserva porecla disprețuitoare, care face trimitere la „câine”- nota mea) bine-ți șede mitropolit… Unde-i neneacă-ta să te vadă!” După care continuă cu o adevărată diatribă de sorginte biblică, cu altă trimitere, de data aceasta la Antihrist: „Când veți vedea urâciunea pustiirii stând pe locul unde nu se cade să steie, să știți că aproape este sfârșitul, a zis Hristos.” Mai departe naratorul ne prezintă reacția preoților prezenți, ca să ne dăm seama de gravitatea vorbelor părintelui Duhu: „Iară ceilalți popi, înlemniți cu mâinile la piept… cât pe ce să cadă amețiți din picioare, de frica și de rușinea arhipăstorului.”

Această trăsătură psihologică sau, mai bine zis, spirituală a părintelui Duhu, incapacitatea de a minți, vine în contrast cu ipocrizia și jocul de teatru social al celorlalți, pe care-i „înțepa ca viespea”: „Elisei a curățit de lepră pe Neeman Sirianul, trimițându-l să se scalde în apa Iordanului. Iară eu vă trimet la Căcaina, ca să vă curățiți de lepra ignoranței și a trândăviei!” Popa Duhu vine să readucă aminte că propovaduirea evanghelică este o „nebunie”, că mântuirea și sfințenia sunt incompatibile cu satisfacția dată de considerația socială și de recunoașterea obiectivă. „Nebunul” Duhu este harismaticul ce are o experiență directă a Împarației lui Dumnezeu și își asumă profetic manifestarea opoziției dintre „veacul acesta” și cel al împărăției, deosebirea radicală de măsuri și criterii. Împinge pâna la ultima limită respingerea laudei și a considerației oamenilor. Știe că virtutea individuală îl desparte pe om de Dumnezeu, întrucât creează mulțumirea de sine, dar mai știe ca îl desparte și de semeni; care nu mai cutează să-i arate chinul si neputința lor. Cei din jurul său i-au prins frica popii Duhu și nu îndrăzneau să-l mai stârnească la vorbă.

Ca și numiții iurodivâie, ca și autiștii, pe care începem astăzi să-i cunoaștem mai bine, părintele Duhu nu știe să se prefacă, nu se poate adapta cerinţelor şi aşteptărilor celorlalţi. Nu faptul că chiriarhia i-a luat „dreptul de predicator”, cum crede Ion Pecie, îl mână în diatribele sale pe părintele Duhu. Creangă nu ne spune nicăieri acest lucru. Nu este vorba de „inamiciții” și de „atacuri la adresa unor contemporani cu identitate istorică precisă”.  Povestitorul ne spune clar despre mentorul său: „nu-și astâmpăra gura cătră mai marii săi, măcar să-l fi picat cu lumânarea.” Deci este vorba de toți mai marii săi, mai mult, de toți fariseii, de cei care deformează credința, nu de unii anume. Asprimea lui nu este numai a unui mahalagiu oarecare, care, sigur, se poate mânia că părintele stareț i-a luat din leafă. Asprimea lui are caracter vaticinar, vine direct de la Iisus. Isaia Teodorescu, zis popa Duhu, se comportă ca și profetul al cărui nume îl poartă. Spune tuturor, fără menajamente, cu violență, adevărul. Pe preoții de mir îi numește haldei, unui profesor de liceu îi dă replica, cum am arătat, de „cadavrule”, iar pe credincioșilor care vin să-l asculte le spune ceva greu de înghițit: Îi trimite la râușorul ieșean cu nume urât mirositor – Căcaina, ca să se curețe de păcate. Am citat mai sus vorbele hristice cu „urâciunea pustiirii”. În alt loc popa Duhu spune profetic altele: „cine are urechi de auzit să audă“. Coerența imaginilor, cele mai multe biblice, structura unui discurs de profeție vituperantă fac parte din traiectul acestui personaj: „Odată era o floare numită rușinea fetelor foarte răspândită în țară la noi; dar de când au luat „mârșavele de modă“ locul gospodinelor românce, aceasta floare a început a dispare din grădinile și țarinile noastre. Popa Duhu rostește cuvintele lui Isus pe un ton răstit, nepregetând să-și  afurisească enoriașii. Iar pe cei slugarnici, mândri și luxoși îi arată cu degetul, zicând: «Fățarnice, a zis Hristos, curăță mai intâi partea cea dinlauntru a paharului și a blidului, ca sa fie si cea dinafara curata!»

Replicile sale sunt adesea, dincolo de asprimea lor, iraționale, ridicole, în doi peri. Zice, de pildă: „Decât să dai de pomană la calici sâmbăta, mai bine ceva de băut mahmurilor marța…” Ridicolul provenind dintr-o naivitate de sfânt intră în fibra acestui personaj bizar într-adevăr. Bizareria provine din esența lui de nebun pentru Hristos. Sigur că în lumea păcătoasă în care trăiește duhul lui poate părea „duh diavolesc”, vorbele lui aspre pot părea iraționale, naivitatea copilărească – prostie, iar faptele pot părea ridicole, mahalagești, cum credea socialistul și ateul Ibrăileanu. Să facem aici vorbire de episodul din Amintiri cu elevul Oșlobanu. Așadar, părintele Duhu îi ceartă în cuvinte aspre pe elevi. Să vedem partea a doua a acestei diatribe îndreptată împotriva lui Oșlobanu: „Iar tu, moglanule de Oșlobene, care te robești pântecelui și nu-ți dai câtuși de puțin osteneala minței, te-i face popă ca tată-tău, când s-or pusnici toți bivolii din mânăstirea Neamțului…” Să băgăm de seamă mai întâi echivocul (și nu prea echivocul!) din final: Care bivoli din mănăstirea Neamțului? Dar important este altceva aici. Acesta este rolul nebunilor întru Hristos: să îi mustre pe păcătoși. Aparent, se adaptează vieții lor. Totuși, le dezvăluie adevărul mântuirii într-un fel cât mai accesibil nivelului lor spiritual, prin gesturi paradoxale, glume, acte absurde. Părintele Duhu înfierează public păcatul înrobirii pântecului în cazul lui Oșlobanu și îl asemuie în final în mod hilar cu bivolii. Râs și mustrare.

Râsul însoțește mai mereu pe nebunul întru Hristos. Ceea ce în cultura occidentală este bufonul în cultura răsăriteană este nebunul întru Hristos, ne spune Bahtin. Bufonul era marginalizat față de valorile sociale – ierarhice, convenționale, temporale, ca și nebunul întru Hristos. Numai că bufonul ia în derâdere autoritatea în virtutea ideii că toți oamenii au una și aceeași natură. Ceea ce autoritatea ridică sus este coborât de bufon în josul material-corporal. Deosebirea esențială față de bufon însă este că nebunul întru Hristos are un plan în acțiunile lui – Planul divin, Providența. Nebunul întru Hristos coboară aceste valori ale omului comun, obligându-l pe om să „zboare” într-un plan sublimat, spiritualizat, înalt duhovnicesc. Iar râsul îi este armă. Să ne amintim de episodul cu crucea de lemn, care este edificator în acest sens al mustrării prin râs: „Odată, chemând epitropul unei biserici mai sărăcuțe pe părintele Duhu să slujească de hram, sfinția sa și-a atârnat la piept o cruce mare de lemn, legată cu sfoară groasă de cânepă, zicând: „Iartă-mă, Doamne, că te-am spânzurat cu ață, neavând lanț de aur, nici de argint, cu care te spânzură mai marii mei, arhiereii”. Imaginea lui Hristos spânzurat cu lanț de aur este de un haz imens și adânc! Tot astfel, de pildă, sfântul Simeon Salos din Emesia umbla cu un câine mort legat de cingătoare. Prin râs voia să stârnească ideea nimicniciei oamenilor. Împăratul, zicea el, e mai rău ca acest câine. Sfântul Teofil cel nebun întru Hristos, pe care l-am mai pomenit, oferea vizitatorilor săi un ciob, o așchie, o cârpă și chiar o balegă. Iar sfânta Xenia a Sankt-Petersburgului umbla în haine militare și imita gesturile de la paradele militare spre hazul mulțimii. Denunțarea militarismului și a războaielor era evident.

În toate cazurile, iar ele mai pot fi destule, râsul nu e scop în sine. Scopul este ca omul să conștientizeze că râde de același om, ba chiar de unul mai vrednic. Popa Duhu nu-l coboară pe om în râsul de mahala. Sigur, mulți, zombificați de valorile sociale, puteau râde astfel la nesfârșit. Alții însă conștientizează caracterul figurat, provocator, adică acela care prefigurează mersul iluminării realizate de nebunul întru Hristos din Cogeasca Veche.

*

Creangă a lăsat precum Michelangelo sclavul pe jumătate în piatră, nu a dus până la capăt portretul nebunului întru Hristos. Humuleșteanul îl „omoară” prea devreme, povestind episodul în care acesta răspândește, oarecum fără să-și dea seama, cărțile spiritiste în Iași, fapt ce i-a produs probabil moartea („și poate că din această pricină”). Este cât se poate de logic: tocmai sfântul, care vituperează necredința oamenilor, aduce necredința, așa că trebuie să moară.

De ce, așadar, acest personaj, care ar fi putut fi fermentul unui roman de idei, a rămas neîmplinit? S-a temut Creangă de „neajungerea” mijloacelor sale artistice? Se poate. Nu s-a putut depărta prea mult de omul Isaia Teodorescu, mentorul său, și, din această cauză, nu l-a putut pune în situații artistice, care să-i scoată la iveală profunzimea cugetării creștine? Și aceasta se poate. Să nu uităm nici faptul că în tradiția bisericii române nebunul întru Hristos nu ocupă un loc important, ca la ruși, de pildă. Analizând traducerile românești ale vieților unor nebuni saloi greci, Cătălina Velculescu (în Nebuni întru Hristos, ed. Paideia, 2007) observă cum traducătorii „au periat” biografiile lor în așa fel încât aceștia seamănă până la indistinție cu ceilalți sfinți, „obișnuiți”. Probabil că un anume chietism al ortodoxiei române să ducă la o oarecare inapetență pentru un personaj extrem cum este nebunul întru Hristos. Prin reflex, nici în literatură acest personaj nu a intrat în vederile scriitorilor. Un Gala Galaction, un Ion Agârbiceanu, oameni ai Bisericii, se păstreză departe de el. Abia de-l putem găsi pe călugărul Stratonic cel nebun în Frații Jderi.

Astfel încât rămânem cu regretul pe care îl exprimă Ion Pecie: „Portretul în etape făcut lui Isaia Teodorescu, fostul sau dascăl de la Mănăstirea Neamțului, este absolut magistral și e păcat că nici Ion Creangă nici literatura română nu au fost pregatiți pentru a fixa acest personaj într-un roman filosofic, roman de moravuri. Debutul povestirii „Popa Duhu“ ne îndeamnă să visăm la această carte din care autorul a realizat doar personajul principal.” Și nici acesta în toată adâncimea lui, adaug. (frag. din volumul CREANGA PRIN CREANGĂ)

Radu Părpăuță

Radu Părpăuță (1955-2024) a absolvit Facultatea de Rusă-Română a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi; a beneficiat de o bursă a Fundaţiei Soros. A fost, pe rînd, profesor de ţară, bibliotecar, documentarist, ghid turistic, traducător, ziarist. Din 1990, a scris la mai multe ziare şi reviste; a fost redactor, redactor-şef adjunct şi redactor-şef al revistei Timpul. A tradus din limba rusă peste 50 de volume de istorie, filosofie, religie şi literatură, publicate la edituri de prestigiu, dintre care amintim: Antihrist (studii), Povestire despre Antihrist de Vladimir Soloviov, Iisus Necunoscut de Dmitri Merejkovski, Spărgătorul de gheaţă (volum urmat de alte şapte de acelaşi autor) de Victor Suvorov, Filosofia lui Dostoievski şi Sensul istoriei de Nikolai Berdiaev, Drumul de Vasili Grossman. Este antologat în volumul oZone friendly (2002), precum şi în alte culegeri şi antologii. A publicat volumele de proză Învierea muţilor (2005; carte triplu premiată), Giardinieri. Povestiri vechi şi nouă (2012), Rămas-bun (2018), volumul de eseuri Creanga prin Creangă (2015) şi romanele Povestea Rădăcineştilor (2015) şi Moartea vine pe Bahlui (2018).