Poveste de demult

Flavius plănuise totul, petrecuse nopți întregi în fața calculatorului, căutând informații, folosindu-și talentul de povestitor înfrânat drastic de profa de română care-i spusese că mai bine ar citi materia pentru bacalaureat decât să scrie tâmpenii cu draci, strigoi, blesteme și alte porcării, postând răbdător pe zeci de site-uri frecventate de amatorii de senzațional. Îi convocase pe cei doi prieteni la capătul uliței, cumpărase o sticlă de votcă de la magazin, că doar nu convingi oamenii cu mâna goală să facă o plimbare nocturnă pe câmp.

– Hai bă, le spuse cu un aer sigur, că nu riscăm nimic. Vom face vâlvă-n ziarele locale, poate apărem și la televizor. Parcă și aud la știrile PRO TV, trei tineri întreprinzători au pus pe harta lumii un sat…

– Bă, tu ne bagi la belele, se uită neîncrezător Sergiu. Vrei să ne lege poliția? Ia mai bine bea d-aci. Tot zicea mama că expiră sucu’ de roșii în frigider. Uite, Bloody Mary, ca bogații! Țigane, ai țigări?

Flavius ridică sticla și supse din ea cu jumătate de gură. Știa că se face pulbere ușor și că a doua zi o să-l doară capul, o să-și vomite mațele și stomacul, însă n-avea de gând să fie considerat un pămpălău. Tocilarii n-aveau în general prea mulți prieteni și el nu-și permitea să piardă respectul celor doi. Sergiu era de treabă, înalt ca bradul, prost ca gardul, dar bun plesnău, cum îi spuneau unii mai răutăcioși, îi ținea la distanță pe șmecherii clasei. În plus, îl asculta orbește pe Flavius, recunoscător că datorită lui reușise să treacă prin zece ani de școală ca gâsca prin apă. Sabin, Țiganu – cum îi spuneau aproape toți cunoscuții, deși doar bunicul din partea tatălui venea dintr-o familie de căldărari, moștenise părul de culoarea cărbunelui și pielea cafenie a rudelor mai îndepărtate și era, prin definiție, marginalizat de colegi la școală, așa că aderase cu bucurie la micul grup, mai ales că bunicii lui și ai lui Flavius locuiau în același sat. Era băiat sufletist, prindea repede, dar se dezumfla la fel de rapid.

– De unde țigări, fratele meu? Le-am găsit pe astea două-n buzunarul hainei lu’ unchiu’. I-am cerut și io, da’ a zis că n-are. Hai ia una, o facem poștă, ca frații. Da’ de ce să ne lege? Că nu furăm, nu dăm la cap. Că bine zice Flavius, ar trebui să ne premieze, că aude lumea de satul nostru. Și poate vin turiști, facem brand de țară, ca Dracula. Mă fac ghid, să mor io… Uite la greci, la italieni, ăia fac bani din orice. Mi-a zis un văr că când a fost la Atena l-au dus la Termopane, văzuse și el filmul ăla cu spartanii, This is Spartaa, șefule! Așa se-aștepta nebunu’ să vadă acolo ditamai prăpastia unde-i aruncase șmecheru’ ăla cu mușchi pe dușmani. Când colo, ce crezi, frăție? Dealuri ca ale noastre și boscheți și-o statuie a șmecherului cu o măciucă-n mână și cu alta sculată. Iar femeile se pozau cu mâna pă una din ele. Ia ghici, Sergiule, pă care? Hi hi… și mai plăteau și douăjde euro să-i ducă acolo.

– Bă Țigane, la cât căcat mănânci tu, ar trebui să fii și mai maroniu! rânji Sergiu, înainte de a îndrepta doi ochi albaștri spălăciți și un zâmbet sfios și tâmp către Flavius: Dacă te ajut îmi dai să copiez tema pe vacanță? Și-mi promiți că n-avem probleme din cauza ta…

Puștanul un pic supraponderal, cu ochelari, păr ciufulit și câteva tuleie de barbă, îmbrăcat într-un tricou cu inscripția Eu am învins anorexia!, răsuflă ușurat și revizui în minte toate etapele planului. Primul pas: documentarea, crearea și adaptarea poveștilor. Bifat. Pasul doi: propagarea lor, și repetarea cât mai des, până devin adevărate. Fix cum le explicase profu’ de istorie cu propaganda nazistă și cea sovietică. Testase asta uneori pe părinți, pe tovarășii lui, pe alți colegi. Uite că era și toceala bună la ceva. Bifat. Pasul al treilea: plantarea dovezilor și descoperirea lor… accidentală, plus promovarea pe internet. Greu, aici ar fi fost cel mai mult de muncă, depindea și de noroc. Și dacă i-ar fi mers, ar fi venit niște străini în vizită, ar fi luat legătura cu ei, ar fi făcut rost de bani pentru țigări și în plus, ar fi impresionat-o cu ingeniozitatea lui pe Iulia, ochelarista din clasa vecină.

– Străinii cred orice, Sergiule. Uiți când am pus două povești cu vampiri pe site-urile alea americane și m-au întrebat câțiva dacă-s adevărate și dac-am întâlnit vreunul? Dacă bagi și un sâmbure de adevăr, de pe Google sau Wikipedia, le-ai luat ochii. Dă-le oamenilor povești în care să creadă și…

Văzu că prietenul său era în dubii, recunoștea asta după cum i se mișcau buzele, Sergiu avea obiceiul ăsta când îl ridica profesorul la lecție și nu știa cum să se scuze. Pentru o clipă se gândi că-și pierde aliatul, dar îi veni o idee salvatoare.

– Mai știi, bă Sergiule, când toanta aia de Paula a dat anunț la ziar că face vrăji și descântece de dragoste prin telefon, gratuit și cum îi suna telefonul la ore? Și n-au ce să ne facă, suntem minori, pana mea, nu păgubim pe nimeni. Cel mult, o să mă țină ai mei o săptămână în casă, că i-am făcut de râs. Da’ o să ne știe toată lumea.

Flavius simțise nevoia să repete asta mai mult pentru sine. Ai lui erau destul de permisivi, atât timp cât notele lui nu scădeau, însă nu avea de unde să știe cum ar fi reacționat să afle de furt sau dacă vreun agent de poliția ar fi apărut la ușă. Îi întrebă pe cei doi tovarăși dacă au citit povestea, versiunea în română, că pe multe site-uri o scrisese în engleză, cu numele său real, apoi tot el, de pe alte două conturi false, discutase în contradictoriu, aducând în același timp câteva elemente care îi sporeau veridicitatea. Nu fu deloc surprins să afle răspunsul, Sabin citea doar știrile despre sport, ca să știe cum să pună la pariuri, iar lui Sergiu, tot ce avea mai mult de cinci rânduri scrise îi provoca amețeală.

– Sergiule, mai știi când ne-a spus profu’ de istorie că pe vremuri aici era Dacia Malvensis, și ne-a zis despre fortul Ad Mutriam, nici zece kilometri până acolo, c-au găsit nu știu ce statuie a unei zeițe și ceva monezi de pe timpul împăratului Gallienus? Și că romanii căutau prin toată țara aurul dacilor?

În față, la lumina lunii, se ghiceau siluetele întunecate ale copacilor de pe malul râului Motru. În spate, casele păreau tot mai mici, cu licurici strălucind la ferestre, drumul pietruit era doar un șarpe albicios, leneș și adormit. Liniște, multă liniște. Consideră tăcerea suficientă ca răspuns și oftă. Se gândi cu groază că Sergiu îi spusese că nu crede că are șanse la bacalaureat, așa că n-are de gând să se streseze, poate pleacă undeva la muncă în Spania sau Italia. Dacă prietenul lui ar fi abandonat școala, ar fi rămas fără apărare în fața celor care nu suportau tocilarii.

– Frate, n-are cumva treabă cu povestea spusă de tanti Lena, cu războinicul ăla dac care s-a iubit cu fata unui legionar, aia a rămas borțoasă și-a murit la naștere, iar el furat copilul din casa legionarului și apoi și-a tăiat limba ca să nu urle de durere? Mare prost, să-mi bag cracii, cum să faci din astea pentr-o femeie, bă frăție? Mai mergem mult? că mă taie picioarele… Hai să pun niște muzică mișto! Uite-aci melodie, piesă de piesă! se amestecă și Sabin.

O voce tânguitoare, însoțită de sunetele stridente ale unui saxofon pornită din telefonul lui Sabin acoperi gândurile lui Flavius, care, deși recunoscător prietenilor săi, altfel n-ar fi avut în veci curaj să umble de nebun în miez de noapte pe câmp, printr-un crâng des, către locul potrivit pentru îngroparea „comorii”, dorea să termine cât mai repede ce aveau de făcut, să scape de ei, să ajungă în patul confortabil din casa bunicilor. Un oprește bă-n pula mea behăiala aia că-ți sparg mufa, venit în sprijinul lui dinspre Sergiu reinstaură liniștea.

– Ba da, are legătură cu povestea aia, am mai înflorit-o eu pentru străini. Odată mi-a spus mamaie că războinicul ăla era sărac, cică făcuse cu mâna lui o brățară pentru fata aia, dar n-a apucat să i-o mai dea. Așa c-a lăsat fiului său și i-a cerut s-o dea din generație în generație iar el și cu oamenii lui vor veghea asupra lor până la Judecata de…

– Ha, i-a zis asta lu fiu-su înainte sau după ce-a rămas mut? râse Țiganu.

Hm, uite o scăpare își zise Flavius, cum nu m-am gândit, dar un Taci coae, lasă-l să spună povestea îl amuți pe Sabin. Înclină din cap recunoscător către Sergiu, care, în lumina lunii părea un uriaș blând din povești.

– … apoi mamaie mi-a spus că ea are brățara și că maică-sa o pierduse când au venit nemții în primul război mondial. Și că într-o noapte, o ceată de bărbați călare i-au bătut în poartă străbunicii, unul dintre ei i-a înmânat brățara și-au plecat fără să spună nimic. A doua zi, un pluton de soldați bavarezi a fost găsit măcelărit și restul au plecat din satul lor… Așa, uite-acolo vreau să săpăm, cam o palmă. Nici prea adânc, da nici la suprafață…

Sergiu și Sabin luaseră totul ca pe o glumă, dar cum Flavius era omul cu temele sau cu banii de băutură, nu strica să-l ajute. Încercaseră să-l tragă de limbă dacă mai avea și alte motive pentru afacerea asta, dar tocilarul se ținuse tare. Locul ales pentru îngroparea „comorii” era propice și pentru descoperirea ei, mulți săraci din zonă scormoneau malul apei în căutare de fier vechi. Unii chiar spuseseră la barul din sat că noaptea apăreau limbi de foc, sperau în ascuns că se vor împiedica de aurul blestemat al dacilor.

Așa că, socotise Flavius, dacă vreunul dintre săpători ar fi descoperit în loc de șuruburi și rulmenți niște monezi vechi ținute în acetonă, lovite zdravăn cu ciocanul, să nu li se ghicească modelul și lăsate o zi întreagă în baie de oțet, o brățară hârbuită și ruginită de fier găsită prin cufărul-ladă de zestre al bunicii, săraca de ea, bolnavă de Albacher, cum zicea bunicul lui Sabin, n-ar fi durat mult până să se răspândească vestea la nivel local, apoi în vreun ziar sau televiziune centrală, ar fi postat din nou pe site-urile de știri senzaționale și alte povești din zonă, sigur s-ar fi găsit vreo doi trei nebuni să vină pe acolo, iar el ar fi recunoscut, când ar fi avut curaj să-i propună Iuliei o ieșire în oraș, că totul a pornit de la el, i-ar fi arătat fetei versiunea inițială a poveștii, scrisă doar pentru ea, ce convenabil fata legionarului se numea tot Iulia, iar războinicul dac îi promite că-i va fi alături me…

– Gata, fratele meu, îngropată comoara! N-ar trebui să facem un dans deasupra ei, ca strigoii, să aruncăm blestem, să ne pișăm peste ea, chestii din-astea? Ia bagă, Sergiule, un jet cât apa Motrului! Să ne râdem apoi de ăla care-o găsește, se hlizi Sabin.

Tot drumul spre casă, Flavius fu tăcut, întrebându-se dacă totuși ar fi putut fi vreun sâmbure de adevăr în elucubrațiile bunicii bolnave de Alzheimer, dacă brățara aia ruginită se transmisese din generație în generație sau o primise de la vreun flăcău înainte să-l fi cunoscut pe tataie. Poate flăcăul era sărac, iar ea fusese promisă bunicului, el făcea parte dintr-o familie mai avută, așa citise că mergeau lucrurile pe vremuri. Poate pur și simplu cumpărase cercul ăla de fier de la un bâlci, sau cine știe pe unde-l găsise. Încercă să și-o imagineze pe mamaie tânără, purtând acea podoabă la încheietura mâinii, ajutându-se de imaginea ei din tabloul de nuntă, însă nu-i reuși decât pentru o clipă, locul femeii tinere fu luat rapid de chipul ei scofâlcit, ochii sticloși ca de macrou congelat care-l fixau acuzator, Să nu furi, simți vocea dojenitoare a mamei dintr-o amintire de demult, când îi plăcuse prea mult stiloul unui coleg și nu se înduplecase să se despartă de el. Cine fură azi un ou, mâine va fura…

Avu la un moment impresia că multe perechi de ochi îi privesc de după trunchiurile de copaci, dar se gândi că e de la oboseală, de la băutură și, de ce să nu recunoască, din cauza fricii.

Ajunseră în sat, era trecut de miezul nopții. Sabin îi salută și se îndepărtă pe o uliță, fredonând o manea. Sergiu, băiat de oraș, era oaspetele lui Flavius, așa că împărțeau aceeași cameră, se scufundă într-un somn adânc de cum se întinse în pat. Flavius închise ochii și alunecă într-un vis. Simți un miros de lână tăbăcită amestecat cu cel de jivină umedă de la cojocul greu și mâncărimi în cap din cauza unei căciuli de blană. Înaintea sa, pe două scânduri de pat, zăcea o femeie, în rochie albă, cu părul zburlit de vânt, care nu semăna cu Iulia, colega lui. Picături de sânge se scurgeau din corpul tinerei și cumva îi cădeau lui pe față, aducându-i pe buze un gust metalic și ușor sărat. Aprinse un foc sub trupul inert și mirosul de carne arsă îl inundă ca pe un vas gol. Vru să țipe în vis, dar scoase un strigăt mut, de lebădă. Siluete întunecate se îndreptau spre el, cu făclii ridicate deasupra capului, formând un râu lung de fum. Fum, tot visul și tot universul se umplu de fum.

Tuși. Își mușcă limba și se trezi violent. Auzi o bătaie în poartă, dar știa că bunicul era surd, pe Sergiu puteai să tai lemne, iar bunica nu era cu mult mai conștientă decât o legumă. Își spuse că e Sabin, că poate n-are somn, ăsta oricum dormea până după prânz.

Își trase o pereche de pantaloni scurți și, în drum spre ieșire, trecu prin fața camerei bătrânei. Sub o lampă de veghe aprinsă, c-așa au zis toți că trebuie o lumină aprinsă, tanti Lena își împreunase degetele pe piept și nu mai ofta în somn. Lui  Flavius i se păru pentru o clipă că dincolo de acea ușă, în mirosul greu de bătrânețe, medicamente și boală, în pat o zărește nu pe mamaie, ci pe femeia din vis. Involuntar, duse mâna la gură, simți din nou gustul de sânge, sângele lui de data asta. Din nou, de afară răzbi zgomotul de metal lovit de metal. Băiatul se înfurie și aprinse bodogănind becul din fața casei.

– Ho bă, Țigane, ce pana mea, n-ai somn și…

Deschise poarta și înlemni. Atinse intenționat o țepușă ieșită dintr-un stâlp al porții, sperând ca înțepătura să-l aducă la realitate. O duzină de bărbați, cu motociclete negre, îmbrăcați în haine de piele negre, cu un cap de lup drept stemă și căciuli ciudate, cum mai văzuse doar în filmele lui Sergiu Nicolaescu, îl priveau cu chipuri dure, călite în negura timpului. Unul dintre ei, cu barbă neagră și stufoasă, cu ochelari de soare în ochi (atunci realiză că toți purtau ochelari de soare în miez de noapte) îl apucă de mână cu forța unei menghine. Bărbosul îi puse ceva în palmă, și-i strânse pumnul în al său, fără să scoată un cuvânt. Pe Flavius îl podidiră lacrimile de durere și i se păru că vede totul fragmentat, din spatele unui vitraliu, iar mintea refuză să-i mai răspundă. Când se dezmetici, văzu în palmă brățara bunicii, în depărtare se auzeau din ce în ce mai slab zgomotul motoarelor și jos pe crac îi curgea un izvor cald.

Allex Trușcă

Născut pe 15 august 1982 în orașul Motru, județul Gorj. A urmat cursurile Facultății de Automatică, Calculatoare și Electronică din Craiova, apoi un masterat în Managementul Afacerilor Electronice în același oraș. În prezent locuiește în București, lucrând în domeniul IT într-o multinațională. Este pasionat de istorie medievală, mitologie, are ca hobby călătoriile, vizitarea castelelor medievale, a catedralelor gothice și a muzeelor, literatura fantasy sau historical fiction. Colecționează replici de arme medievale, medalii comemorative, magneți de frigider și sticle de vin din locurile pe care le vizitează. A urmat ateliere de scriere creativă și scenaristică organizate de Revista de Povestiri, sau de Fundația Calea Victoriei. A publicat romanele I put a spell on you… (Ed. LITERA, 2020), Nebunul alb (rescris și republicat în 2019, Ed. PAVCON) și Cealaltă Regină (2018), povestiri în antologiile „Centenarium StrING” „CSF 2018”, „CSF 2019”, „Povestiri SF”, Iocan, dar și în revistele online OPT motive, EgoPhobia, Liternautica, Revista de Povestiri, Galaxia42 . Mai multe informații, pe site-ul www.allextrusca.ro.

www.allextrusca.ro