„Prima carte” – Alexandra Niculescu

Sincer. Cine spune că e sincer, e clar că e un mincinos, mare, mic, gradația diferă, eu vreau totuși să folosesc cuvântul ăsta, sincer, cu înțelesul lui de dinainte de a fi fost feștelit de toate gurile mincinoase. Am început cu adevărat să pun cuvinte pe hârtie când eram la Roma. Aveam 25 de ani, inspiram și eram eu. Închiriasem, împreună cu un băiat, un apartament la două străzi de Fontana di Trevi, ăsta fusese visul, am căutat până am găsit. Era la ultimul etaj și, dacă ieșeam pe terasă, vedeam scările, Scările, îmi rămăsese probabil imaginea asta în minte de când fusesem prima dată la Roma, cu ani în urmă și mă hotărâsem că trebuia să mă întorc. De obicei, cât timp jinduiești la un lucru, o ființă, un loc, îl vezi ca pe ceva ce ți-ar aduce fericirea, de fapt chiar Fericirea, îmi place să delimitez între cuvintele ce au litere mici și cele menite să se deschidă cu majusculă. Și, după ce jinduirii i se oferă obiectul jinduit, Fericirea scade prin obișnuință până la a nu mai simți nimic, nicio fremătare, nici un fiorel, nicio scânteiuță, banalitate, zici. N-a fost cazul meu, Fericirea nu slăbea cu nicio zi, cu nicio lună, era mereu tot mai aprinsă, tot mai apucătoare. Cât de fericit poți fi că ai acces la Scările din Piața Spaniei și la apa din Fontana di Trevi, turistului îi ajunge o jumătate de oră, și-a încărcat aparatul foto, s-a întors în toate părțile, ce mai e, atâta, bun, mai departe, iar pentru mine erau totul Scările și Fântâna, mai ales când nu era pui de turist fotograf în preajmă. Priveam cu orele spre ele și nu apărea plictisul, nu era hipnoză, nu mă lăsam pătruns de ele, erau ele ale mele, pentru că fuseseră visul meu, nu eu al lor. Nu scriam despre ele, nici despre ce simțeam față de ele, poate într-o zi, eu scriam un roman, era trist romanul, cu cât eram eu mai îndopat cu fericire, cu atât simțeam să scriu despre nefericirea lumii, dacă personajele mele sufereau, eu puteam să fiu fericit. Eram de doi ani în Roma, mă duceam la cursuri de două ori pe săptămână și, în rest, când nu eram pe terasă sau direct pe scări sau pe marginea fântânii, eram oriunde în oraș, nu mă interesase niciodată să cunosc orașul în care trăisem înainte să ajung aici, era cum era, fusese și înainte, și ce mai voia de la mine, aici mi-era frică să nu pierd ceva, orice străduță uitată, orice piață abandonată, orice clădire delăsată. Frica era mai mare de atât, era frica de telefonul acela care urma să mă cheme acasă, nu mă angajasem nicăieri, îl întrebasem într-o doară pe colegul de apartament dacă cunoștea vreun loc unde aș fi putut lucra, nu, e greu pentru voi, românii, poate peste un an, doi, acum nu găsești, nu găsim nici noi, atâta așteptasem, oricum, dacă aș fi lucrat, n-aș mai fi avut timp nici de roman, nici de scări sau fântână, nici de pipăit orașul. Eu eram îndrăgostit doar de oraș și de cum eram eu în oraș, nu tânjeam după altceva, și totuși, la cursuri am început să vorbesc cu o fată, italiancă, vorbeam și noi nimicuri cu aere filozofice, e greu să te stăpânești să nu râzi când îți ies prostiile una după alta și încerci să pari serios și celălalt, aici cealaltă, încearcă să te înțeleagă. Vorbeam și tot vorbeam și ne-am dat o întâlnire, n-am înțeles ce s-a întâmplat cu întâlnirea, iar vorbeam, mai și râdeam, luasem câte o bere, a rămas ne întâlnim din nou, ne-am văzut la cursuri și, înainte să stabilim următoarea întâlnire, ea a dispărut, am tot sunat-o, nu răspundea nimeni niciodată, întrebam de ea, nimeni nu știa nimic, m-a afectat situația, nu căutasem să-mi fac vreo iubită și totuși, câteva zile nici scările nici fântâna nu mi s-au părut la fel. Și atunci s-a întâmplat lucrul de care mi-era cel mai frică, a venit telefonul: trebuie să te întorci, cum să spui nu vreau, trebuie și gata. În ultima zi m-am așezat pe fiecare din trepte și am promis c-o să mă întorc, că n-o să le las fără iubirea mea, ele ascultau în tăcere, așa sunt despărțirile, unul își ia la revedere și celălalt tace, totdeauna pentru unul din ei e mai greu, pe urmă m-am apropiat de fântână, mi-am aruncat pe față cu apă din ea și i-am promis și ei și ea a ascultat la fel de tăcută.
Când am ajuns acasă, în București, am plâns, toată lumea a crezut că eram emoționat. Nu mă interesa c-au construit nu știu ce blocuri noi, c-au asfaltat o stradă-două, aveam un plan, aveam romanul gata, tot ce trebuia să fac era să aleg editura cea mai prestigioasă și să-l duc, nu știam, habar n-aveam cum mergeau lucrurile aici, nu m-am gândit nicio secundă că planul n-ar merge. Am ales editura, intenționam să mă mișc repede și să mă întorc cât mai curând la Roma. Era toamnă, toamnă cețoasă ca de București, am luat metroul patru stații, am luat o mașină alte câteva stații, nu le-am mai numărat, mă apropiam de un moment important, aveam un roman scris la Roma și nimeni din jurul meu nu bănuia. Clădirea era imensă și împuțită, m-am rătăcit, nu era singura editură de-acolo, mi s-a indicat o parte a clădirii, ceața era tot mai prezentă, afară și în clădire, mă întrebam cum de lăsaseră colosul acela dizgrațios în picioare, mirosea grețos, mă linișteam singur, n-aveam mult timp de petrecut acolo. M-au primit într-o cameră la etajul al doilea, erau două birouri, două doamne de pe vremuri, după pulovere și coafuri, stați jos, am arătat manuscrisul, una m-a notat într-un caiet, mi-a dat un bonuleț și s-a uitat la mine: de obicei nu dăm răspunsuri bune și în niciun caz nu motivăm respingerea manuscrisului. Da, sigur, am zâmbit, mă gândeam că n-avea să fie cazul la ce scrisesem eu. În maxim două luni aveți răspunsul, dacă este respins, cum se întâmplă în mod normal, puteți veni să-l recuperați în treizeci de zile. Da, da, nu-mi plăcea deloc femeia aia, dar nu conta. Am plecat fericit, romanul ajunsese unde trebuia, credeam, și mă simțeam ușor, nu mă mai enerva nici ceața, nici mirosurile din oraș, nici buluceala din mașină. Nu mă așteptam la două luni, mi se părea atunci un termen enorm, cum o să aștept două luni, îmi spuneam zi după zi. Ca să nu atac pereții cu umbletul meu pe fețele lor, am început un alt roman, tot eu eram cel care scria și totuși, ce ieșea era cu totul diferit, cuvintele țâșneau gata prăfuite, jigărite, înaintau prea greu, n-aveam ce trepte să privesc, n-aveam pe ce terasă să stau, mai mult de: s-au golit copacii, nu găseam ce să scriu, totul în jur mă enerva, mă irita, mă deprima, dar mă agățam de momentul ăla în care aveam să primesc email-ul de la editură. Pagini îmbibate în mohoreală, asta scoteam, nu era nicio sclipire, nici un adevăr, nicio voce în ele, citisem că unii reușesc să scrie doar o carte și gata, sunt terminați, never again, dar nu, nu voiam să fie cazul meu, era doar locul, nu puteam să scriu aici, mă apăsa tot împrejurul, îmi verificam corespondența de cîteva ori pe zi, poate nu fusesem atent, termenul trecuse de cîteva zile, trebuia să le scriu eu, răbdare, îmi scrisesem pe marginea biroului, răbdare și a venit email-ul cu răspunsul, un rând avea, doar un rând: editura nu este interesată de manuscrisul dvs. Nu e ușor să primești un email așa, nu știi cum să-l iei, ce să crezi despre tine, îți apare un mare semn de întrebare, mare cât tine, pentru că întrebarea se referă la tine. Înseamnă asta că n-ai nici în clin nici în mânecă cu scrisul, înseamnă să te întorci și să încerci alt drum, înseamnă că n-ai nici un loc? După câteva zile nu mai era așa intens sentimentul ăla indefinibil, de data asta burnița, am luat iar metroul patru stații, mașina, alte câteva, acum știam care colț al clădirii era cel care îmi pusese un mare nu, aceleași fețe mă așteptau, i-am dat uneia bonul, s-a uitat la mine: a, ați adus bonulețul, a căutat pe sub birou, a, uite-l, ca și cum îmi dădea un cadou, semnați, l-am luat, eram curios dacă era vreo însemnare pe el, m-am oprit la mijlocul scărilor, l-am deschis, avea într-adevăr o însemnare pe prima pagină, era, sigur că-mi amintesc, cum să uit ce-am scris eu, era un dialog între mamă și copil și copilul spunea: vreau apă fără bule, și peste apa fără bule trecuse o linie care tăia cuvintele alea trei și deasupra lor era scris: apă plată, am dat pagina, am răsfoit tot manuscrisul, nimic altceva, nicio altă tăietură, niciun alt semn, nicio însemnare, de ce fusese nevoie de tăietura aia, nu puteau să-l respingă și fără tăietura aia? Mi-am revenit, m-am simțit iar fericit când am ieșit din clădire. Fusese greșeala mea, alesesem greșit, cine nu alege greșit, drumul înapoi l-am făcut pe jos, nici griul ud al orașului nu mi se mai părea grotesc. Imediat am făcut o altă alegere, de data asta editura era într-un bloc dezgustător, pe unul din bulevardele principale, am avut no-roc, a mai intrat cineva cu mine, altfel n-aș fi avut curajul să mă bag în văgăuna aia, nu-mi închipuiam că primeau oamenii în scorbura aia, la cât câștigă, atunci m-a mirat, nu înțelegeam nimic, acum nu mă mai miră, am urcat cu un lift dănțuitor până la etajul opt, tot credeam că am nimerit în alt bloc, până am văzut pe o ușă o plăcuță cu numele editurii, m-a poftit o femeie gravidă, era grăbită, avea altele de făcut, totuși ceva mi-a plăcut: m-a întrebat despre ce e manuscrisul, eu am tras aer în piept și mă pregăteam să-i explic, s-o conving ce fel de roman e, ea și-a notat niște cifre într-o agendă, nu m-a lăsat să încep, o s-o trimitem cu trenul, cartea dumneavoastră, nu aici se iau deciziile. Da, sigur, și în cât timp să m-aștept la un răspuns, femeia chiar n-avea timp de întrebarea mea, nu știu, nu știu. Eu am mai încercat: nu e nicio problemă dacă o trimit și la altă editură între timp, atunci femeia și-a ridicat privirea: cum la altă editură, întâi așteptați răspunsul nostru, asta nu e orice editură, da, da, știu, de asta și venisem, o s-aștept, păi da, normal, așteptați. Când am plecat din bloc, m-am întrebat dacă măcar aveau s-o trimită undeva. Am așteptat, am mai așteptat, au trecut două luni și mi-am dat singur răspunsul, nu mai avea sens să aștept, am avut dreptate, dacă ar fi fost să aștept răspunsul, îl așteptam și azi. Deja n-a mai fost la fel, nu s-au mai simțit amenințați pereții, fusese doar o altă alegere greșită, puteam să aleg din nou. Am ales. De data asta mi-am spus că s-ar putea să fie bine, era pe o stradă cu nume de poet, trebuia să iasă altfel, strada nu putea suporta pe oricine. Aveau și recepționistă, o fată zâmbitoare, care mi-a arătat un scaun, așteptam să vină juristul, înainte nu puteam începe întâlnirea. Nu-mi venea să mă așez, scaunul era jumulit, îmi imaginam c-ar putea ieși orice dinăuntru, juristul era mai tânăr ca mine, abia terminase facultatea, avea costum negru și pantofi bine lustruiți, ne-am reunit toți trei, eu, juristul și redactorul șef, aveau gata contractul, puteam să-l semnez chiar atunci. Nu-mi plac contractele, am făcut puțină conversație, toată lumea era zâmbitoare, era altă atmosferă, am zis totuși să citesc și foile alea: spuneau că eu suportam toate costurile editoriale pentru tirajul inițial de o mie de exemplare, le cedam toate drepturile pentru următorii zece ani și eu nu primeam nimic din încasări, doar era prima carte, la ce mă așteptam, mi-a zâmbit redactorul șef. Nu era o sumă exagerată, am întrebat: deci eu plătesc tot și editura ia toate încasările, nu ar trebui… redactorul șef m-a întrerupt: e foarte riscant să publici un necunoscut, nu poți să știi cum or să meargă vânzările, nouă ne-ar face enormă plăcere să ne ocupăm de toți tinerii care vor să devină scriitori, nu se poate, n-avem ce să facem. Mda, da, înțeleg, mersesem prea mult cu manuscrisul după mine și aș fi vrut să-i găsesc un loc, să nu mă mai întorc acasă cu el. Bine, dar înainte nu trebuie să și citiți ce-am scris, să știți dacă e bun? Redactorul șef m-a întrerupt din mișcarea mea cu manuscrisul spre el, nu, nu-i nevoie, întâi semnăm contractul, achitați suma și pe urmă îl dăm la citit, corectat și tot ce mai trebuie. N-am știut cum să cuprind răspunsul ăla, am cerut un timp de gândire, le-am promis că revin, n-am mai revenit, strada aia cu nume răsunător poate nu știe ce susține acolo. Mi-a venit să râd, n-am mai avut altă reacție decât râsul, nu mă mai irita, fusese doar o altă alegere greșită, după multe greșeli, până la urmă poate vine și alegerea cea bună.
Între două alegeri greșite cunoscusem o fată, poate întâmplător, era italiancă, era de puțin timp în București și o încânta orașul, tot ce găsea în el, tot ce mânca, totul i se părea de apreciat. Lucrurile începuseră să se vadă altfel acum, încercam să nu mă mai frământ, raza de optimism dăduse peste mine, deja când povestești altei persoane, dacă nu vrei s-o sperii, o faci cu umor, mai înflorești, mai scoți ce nu poate fi luat în glumă, voiam ca fata să fie veselă cu mine, așa puteam râde și eu, nimic nu fusese spus definitiv, nu erau singurele edituri din oraș, chiar dacă doar cărțile lor împânzeau librăriile. Am încercat o altă cale, m-am gândit să particip la un concurs, trebuia doar să-l câștig și gata, situația se schimba. I-am povestit fetei de concurs, de toate gogomăniile pe care trebuie să le respecți, chiar dacă n-au nicio legătură cu literatura, a râs de număratul centimetrilor din dreapta și din stânga paginii, de plicul mic care se ascunde în plicul mare, pentru ca totul să aibă parfumul corectitudinii, fata era amuzată, mereu se distra cu ce făceam eu, acum, din nou, trebuia doar să mai aștept puțin, încă puțin, între timp mă sforțam să dau pagina la noul roman, lucrurile nu ieșeau cum voiam eu, ceva nu mă lăsa să scriu, nu erau numai zgomotele permanente din jur, ajunsesem să cred că, pur și simplu, nu puteam să scriu în țara asta, în orașul ăsta, ceva era prea jos și prea întunecat și mă oprea. Fata îmi amintea cumva de cea de la cursurile din Roma, aveau aceiași ochi, nu știam ce-ar fi trebuit să fac să nu dispară ca cealaltă, era ceva ce se spunea sau se făcea sau nu trebuia făcut și în ce anume moment, pentru ca ele, ea să nu dispară fără urmă, nu aveam curajul să mă întreb dacă faza de plăcut de ea se metamorfozase deja în altceva, aș fi vrut să aducă ea vorba, să recunoască ea prima, doar era italiancă, ele sunt mai, nu știu cum sunt, dar părea că, dacă ar simți, ar spune-o. Au trecut câteva luni, nu trecusem de două pagini ciufulite cu tăieturi și reveniri și săgetuțe și am aflat răspunsul: câștigasem eu concursul? Nu, nici pomeneală, cum aș fi putut, poate nici nu numărasem bine centimetrii de la stânga față de cei de la dreapta, poate, atâția poate, un singur lucru cert, altcineva îl câștigase, n-a trecut mult și i-am văzut cartea în toate librăriile, o priveam cu ostilitate, ca și cum era vina ei că nu era cartea mea acolo, am stat și am citit în picioare, lângă ceilalți vizitatori de librărie, primele douăsprezece pagini, n-am înțeles, nu că n-am înțeles ce spunea, spunea simplu și clar, n-am înțeles sclipirea, ce se putea găsi în ea, invidie de scriitor, mi-am susurat singur, tu încă nu, asta e și gata, nu era invidie, era un cocteil de revoltă cu neînțelegere cu furie cu dezamăgire cu resemnare neresemnată, așa trebuia să scriu ca să câștig? Uite că n-aveam chef să schimb nimic la romanul meu, alesesem greșit concursul la care-l trimisesem. Era timpul să schimb ceva în modul de abordare, cocteilul acela și-a pierdut gustul când am început să citesc tot felul de articole și interviuri, totul era simplu, citeam: un prieten a văzut niște foi de-ale mele, i-au plăcut, le-a publicat la editura lui, întâmplător o traducătoare a văzut și ea foile, a fost impresionată, a tradus volumul și l-a publicat în Franța; citeam zeci și zeci de cazuri identice, deci era așa ușor și eu nu pricepeam, unde era prietenul ăla care să-și arunce privirea, pur întâmplător, pe romanul meu, unde era traducătoarea aia, care tocmai se plictisea și tot ce voia era să-mi traducă mie romanul și să-l publice la editura prietenilor ei? Cocteilul de dinainte nu mai exista, acum mă amuzam, citeam articolele alea și râdeam. Atunci a venit și Ilari, italianca, așa o chema, cu vestea că trebuia să plece, eu: de ce să plece, poate se întorcea repede, eh, nu fi așa bosumflat, ce se-ntâmplă, o să ne scriem până vin, asta însemna poate că pentru ea nu se-ntâmpla nimic, nu puteam s-o las să plece fără să știe că, fără să-i spun că, fără s-o întreb dacă. A plecat și eu am făcut altă alegere, am trimis romanul la altă editură, mai ruginită, înțepenită, dar îi știam numele de mic, poate asta era: o s-o dăm unui redactor s-o citească și, când e gata, vă anunțăm. Ilari nu-mi răspundea la emailuri, încercam să nu mă arăt rănit, dar îi ceream totuși să-mi spună despre ea, mă simțeam tot mai închis, prins în ceva căruia nu-i găseam nume, nu mai reușeam să scriu un rând, un cuvânt nu-mi mai ieșea, parcă toate mă ocoleau, vecinii de deasupra începuseră renovarea, le suportam bubuiturile ziua întreagă, mă gândeam să urc să lucrez cu ei, poate așa i-aș fi înjurat mai puțin, cum nu știam exact ce fac, dar bubuiturile nu se opreau deloc, îmi imaginam o armată de douăzeci de bărbați, fiecare cu câte un ciocan sau alt instrument în mână, lungiți pe podea și aruncând cu ciocanul sau instrumentul cât puteau, făceau un concurs, care dădea mai tare în tavanul meu. Nu mai suportam, mă îmbrăcam să plec undeva, oriunde, numai în casă nu, apărea mama, ea avea treabă, dar treabă adevărată în oraș, nu ce-aș fi putut avea eu, spunea, cineva trebuia să rămână în casă, trebuia să vină poștașul să-i lase ceva, trebuia să vină bunica, să fie cineva în casă, trebuia să treacă o prietenă de la serviciu să-i înapoieze ce-i împrumutase, poate era nevoie să vină și la noi instalatorul de sus să verifice dacă totul e bine. Într-o după-masă am reușit să ies, citisem despre un curs de scriere creativă, așa se numea, intensiv, până seara, era un scriitor român, n-auzisem nicicând de el, devenise scriitor în America, poate îmi arăta el cum se scrie sub bubuituri, poate ceva spunea. Își înșirase cărțile publicate la nasul nostru, eu nu citeam genul ăsta de cărți, fugăriri și urmăriri și o doză generoasă de pasaje erotico-porno, încă roșeam când dădeam peste descrierile astea prea amănunțite, prea departe de realitate, cine o face lucrurile așa, cine o vorbi așa în timpul, cine se contorsiona în felurile alea, era bizar și rizibil, dar reușise să-și publice zece cărți în America. Am stat cuminte pe scaunul meu, am scris ce ne cerea, ba o descriere, ba un început de roman, ba doar poza unui personaj, ba un dialog cu liniuță, nu asculta când citeam fiecare, nu conta ce scriam la cursul ăla, tot ce trebuia era să ne dăm drumul, dați-vă drumul, și-și mesteca o linguriță în cafea, e bună cafeaua în țară, n-am mai băut de mult o cafea așa și ne-a poftit pe toți să-i cumpărăm măcar o carte.
Noaptea bubuitorii se retrăgeau, își lăsau abandonat spațiul de nimicire, priveam tavanul, era atât de nemișcat acum, ar fi trebuit să încerc să scriu noaptea, dar noaptea îmi veneau alte gânduri, ce făcea Ilari la ea în țară, ar fi trebuit să-i scriu altceva decât îi scrisesem. Venea primăvara și, odată cu ea au venit și cele mai înghețate înghețuri, oamenii alunecau, se prindeau de ce puteau și tot cădeau, se numărau căzăturile când ajungeai acasă, era farmecul sfârșitului de iarnă în forță, o ultimă reprezentație înaintea căldurii, de asta lăsaseră mormanele de zăpadă și gheață pe străzi, să ne amintim când or să curgă sudorile pe noi, să avem imaginea asta și să ne înviorăm. La două săptămâni îi întrebam pe cei de la editură cât să mai aștept, eram grosolan, unde zăcea empatia mea, nu vedeam ce era afară, asta afecta pe toată lumea, cum să vină oamenii la serviciu pe ghețurile alea, eram inuman, mai așteptați, lipsa unui răspuns e un lucru bun, fiți mulțumit. Bubuiturile nu se terminau, e mult de lucrat la o casă, dacă vreodată o să am posibilitatea să renovez una, o să înțeleg, mi-au trântit-o vecinii, nu-i suportam, îi înjuram cât puteam în gând și o luam pe scări ca să nu împart cutia urcătoare cu ei. Cred c-am învățat pe de rost cartea scriitorului triumfător în America, era singurul lucru suficient de simplu, la care să mă pot concentra. Să scriu ca el, așa, de amuzament, mi-am luat un caiet cu coperte subțiri, să fie ceva ușurel în ceva banal, să începem, mi-am zis, nu mi-era frică de vreo decădere a mea în propria minte, era o joacă, singurul lucru pe care-l puteam face, atunci am scris prima scenă de dragoste explicită, nu era ea de dragoste, era sex, trebuia să încerc, aveam rețeta, aveam imaginația, mi-a luat cinci pagini, oamenii aveau de lucru acolo, erau păpuși în mâinile mele, i-am pus să execute tot ce nu făcusem eu vreodată, scriam și râdeam singur, nu mi se părea nimic stimulant, pure gesturi mecanice, nu mă distrasem niciodată scriind ceva, mereu scrisesem cu un nor sumbru deasupra paginii, atunci s-au oprit și bubuiturile, trecuseră la altă cameră, atunci am primit răspuns și de la editură, aplaudam singur ce se întâmpla, parcă totul pornea din scena aia pe care o scrisesem, da, editura era de acord să-mi publice cartea, să ne întâlnim să semnăm, ne-am întâlnit și am semnat, cartea urma să iasă în două luni, nu puteam să stau pe loc de emoție, da, da, da, cartea mea o să iasă, toată lumea o să afle de romanul meu, aveam cinci ani și primisem cel mai frumos cadou, meritam, îl meritam. Tot atunci am primit o invitație: scriitorul triumfal avea o lansare a doua zi, să vin, mai cunosc oameni, mai ascult, mai învăț, mă mai inspir, e bine, să vin. Da, da, orice, în starea în care eram acceptam orice. A doua zi s-a nimerit o zi caldă – călduță – ușoară – dulceagă, flori la toate colțurile de stradă, voiam să am cui să ofer flori, am plecat mai devreme, să respir mai mult, să observ cum se topise răceala orașului, mergeam cu soarele în ochi, mă desfătam, mă întindeam, începeam să mă dezmorțesc, să mă trezesc, să mă scutur de toate coșmarurile de până atunci, odată cu soarele ăla mă scoteam din peștera în care zăcusem de când mă întorsesem din țară, soarele ăla bătăios îmi amintea de Roma, de Trepte, de Fontana, zâmbeam singur ca-n filmele de duzină. Mă apropiam de locul lansării, mai aveam câțiva metri și am văzut în față un băiat și o fată. Întâi mi-a atras atenția el, era prea strident îmbrăcat, avea teniși oranj, costum negru mulat cu manșete la fel de oranj, cum se putea cineva simți în largul lui în costumul ăla de paiață, era mai scund ca mine, comun, banal în trăsături, dar își sculase tot părul în creștet, un tub întreg de gel i-l ținea în picioare. Am tresărit, dar zâmbetul continua să-mi întindă buzele într-o parte și-ntr-alta. Fata era Ilari, nu era în Italia, era aici, în același oraș cu mine, cine știe de când, poate nu plecase niciodată, poate de fapt pe ea o percepuseră prima dată ochii mei, dar nu avuseseră curajul să mi-o spună și de asta îmi arătaseră ridicolul din băiatul de lângă ea. Arăta la fel, avea ochelari de soare, nu știu dacă m-a văzut măcar, dacă m-a recunoscut sau unde se uita, eu zâmbeam și picioarele mergeau înainte, ei vorbeau și au trecut pe lângă mine, am mai izbutit niște pași și m-am oprit, mă văzuse totuși sau nu, cum se prefăcuse așa bine că nu mă cunoaște, ce josnicie era aia, ce lipsă de orice punct uman era în ea, m-am întors, poate în ultima clipă se întorcea și ea și-mi arăta că mă recunoscuse, că nu știuse cum să se poarte, că poate îi fusese teamă, am stat și m-am uitat după ei, se îndepărtau tot mai mult, tenișii oranj pășeau calm, fără nicio apăsare, și ea se mișca la fel, parcă nu trecuse nimeni pe lângă ea, nimic nu se întâmplase. Refuzam să mă las să gândesc, să simt, dădusem ordin cuvintelor să repete doar atât: ce teniși ridicoli de filfizon, ce teniși oranj ridicoli de filfizon, dacă umbla cu așa filfizon, mai bine că nu m-a recunoscut, nu am ce căuta în viața sau în amintirea unei persoane care merge pe stradă cu un filfizon în teniși oranj.
Am intrat și m-am întâlnit cu scriitorul americanizat, era bine că zâmbetul rămăsese intact, a trebuit să-l arăt timp de o oră, vorbea despre noua lui carte, îi auzeam cuvintele, îl vedeam râzând singur când strecura câte o glumă, am stat la coadă la autografe, mi-a scris: pentru A, un băiat cu multă imaginație ascunsă, nu l-am întrebat ce-a vrut să spună, nu ascunsesem nimic, nu știu cum am suportat ora aia, a fost o oră cu minute alungite, n-avea nici un sens să mă gândesc la ce întâlnisem, sunt lucruri firești, ori se întorsese de curând, ori nici nu plecase, n-avea importanță, îl alesese pe filfizon, eu n-aveam ce să caut în viața ei și nici ea în a mea. Lumea s-a împrăștiat, am ieșit, era ora să mă întorc acasă, mă așteptau, nu sunt religios, nu intram niciodată în biserici, am auzit un cor, era foarte suav, am intrat, era o biserică foarte veche, avea bănci, dar oamenii stăteau în picioare și cântau, toți știau ce se cânta, m-am oprit lângă o bancă, nu înțelegeam cuvintele, deși erau în română, nu știu de ce intrasem, poate datorită cântecului ăluia, nu voiam, dar m-am trezit cu lacrimi pe față, țineam capul în jos de rușine să nu se uite cineva la mine și să-și dea seama, eu voiam doar să știu de ce, de ce comportamentul ei, de ce întâlnirea asta, lucrurile se mișcau în sfârșit într-o direcție bună și acum întâlnirea asta, de fapt nu întâlnire, doar eu văzut ea, pentru că eu n-am existat pe strada aia pentru ea, aș fi fost așa fericit să mă fi întrebat ce-am mai făcut și să-i spun că am un contract cu o editură cunoscută și, în sfârșit, lumea o să citească romanul meu și ea să-mi zâmbească. Oamenii se așezaseră și ascultau predica, eu rămăsesem în picioare, cu ochii închiși, nimeni nu mi-a spus nimic, m-au lăsat așa cum eram, slujba s-a terminat și a plecat lumea, am ieșit și eu și am coborât la metrou, să ajung mai repede acasă, să nu se îngrijoreze. Stăteam cu capul lipit de geamul ușii, e caraghios geamul ăla, între stații, dacă te uiți de aproape în el, îi vezi pe toți ca-ntr-o oglindă, m-am uitat și eu, pe partea opusă, cu fața spre spatele meu erau două personaje, unul lângă altul, o bătrână de vreo optzeci de ani, cu cercei strălucitori, cu o pungă veche de plastic pe care o ținea strâns cu o mână, care-și arăta oasele și venele, se uita în gol, undeva departe, într-un loc trist, foarte trist, lângă ea, o fată de maxim douăzeci, cu părul strâns în coadă, cu ochelari care protejau doi ochi deschiși la culoare, fără cercei și fără pungă, cu un rucsac mare peste picioare, avea aceeași privire în gol, undeva departe, într-un loc trist, foarte trist, nu erau împreună, n-aveau altă legătură în afară de vagonul de metrou și de privirea în gol, toți ceilalți vorbeau, râdeau, se mișcau, ele două își duceau privirea în gol și eu le priveam prin geamul ușii, eram de fapt doar noi trei în tot metroul. Nu-mi rămânea să-mi spun decât că și Ilari fusese o alegere greșită și de lăsat în trecut. Mai era puțin și deveneam scriitor, trebuia doar să-mi apară cartea. Ca să uit și ca să nu mă mai gândesc la nimic, am început să brodez în jurul scenei erotice care mă distrase, puțină acțiune, suspans, o urmărire luată dintr-un film, o descoperire neașteptată, din nou o scenă la fel de bizară ca prima care îmi stârnise râsul, o droaie de înjurături colorate, astea erau chiar ale mele, alea pe care nu le spuneam decât în gând, în două luni aveam o sută cincizeci de pagini, trecuse iar termenul pentru cartea mea, nu mă impacientam, aveam un contract, le-am trimis totuși un email, răbdare, trebuie să mai aveți niște răbdare, bine, mulțumesc, am mai avut răbdare o lună, am citit mai bine contractul, ei nu-l citiseră, la ce-l mai semnaserăm, le-am trimis alt email, măcar să-mi dea o dată, măcar să-mi spună în ce stadiu e, nu mi-a mai răspuns nimeni. Nu-i mare lucru, nu-i mare lucru, nu-i mare lucru. Mi-am repetat cu voce tare o zi întreagă, nu mai aveam nicio idee, atunci i-am trimis manuscrisul improvizat scriitorului americanizat, nu știu de ce, nu știu ce așteptam, o intuiție aveam, poate voiam doar o confirmare, a doua zi am primit răspuns: m-a încântat, alert, antrenant, natural, spontan, adevărat, n-am lăsat-o din mână, hai să ne întâlnim, o publicăm la editura mea, mi-am făcut editură, nu știu dacă știai, o să fie un succes. N-a trecut nicio lună și cartea e peste tot, mi-e rușine că e a mea, e un rahat, eu o știu, poate o mai știu câțiva, restul habar n-au, o cumpără, poate n-or s-o citească niciodată, vor s-o aibă. Ieri am avut lansarea, de data asta eu vorbeam și scriitorul stătea pe scaun și mă privea, au aplaudat toți, au făcut coadă să le semnez cărțile, din nou mi-a fost rușine, nu asta era cartea mea, nu ăsta eram eu, toate fetele îmi zâmbeau și cereau: pentru Amelia, pentru Loli, pentru Dara, pentru Marce, pentru Tania, mi-era rușine, dar continuam să le semnez.

(Text publicat cu aprobarea autoarei și extras din volumul „No, Thank You”, apărut la editura Herg Benet în 2014)

Admin

Acesta este un cont de administrare al LiterNautica.com