Printre stropi de gheaţă

Noiembrie venise furios şi ţinea să şficuiască cu stopi de gheaţă pământul şi să-l măture cu vânt, tăios ca lama bisturiului. Apropierea iernii se simţea în aerul rece ce făcea ochii şi nasul să lăcrimeze, obrajii să îngheţe roşu şi mâinile să înţepenească dureros pe mânerele umbrelelor. Era o vreme câinoasă, plină de furie, ca o prevestire sumbră. În autogara murdară, ticsită de oameni şi maşini, paşii se intersectau grăbiţi pe peronul umed. Microbuzele veneau şi plecau, se succedau, se împingeau unul pe celălalt, grăbite să scape cumva de stropii îngheţaţi. Oamenii cu gulerele ridicate mergeau repede, aplecaţi în faţă să ţină piept vântului furios, cu umbrelele pe ochi şi privirea în pământ, încercând să ignore frigul şi să evite bălţile ce se întindeau leneşe, din loc în loc, pe trotuar. În toată agitaţia asta rece şi udă, o femeie cu privirea rătăcită ignora ploaia rece şi vorbeşte de una singură, fără rost. Rătăcea pe peron lovindu-se haotic de călătorii grăbiţi, lăsându-se împinsă şi călcată pe picioare, de parcă ar fi fost beată. Pe faţa ei palidă ploaia rece amesteca picuri cu lacrimi fierbinţi şi-i dădea un aer ireal, de arătare venită de pe lumea cealaltă.
– Ai grijă, cucoană! Nu te uiţi pe unde mergi?
Mai avea puţin până să cadă. S-a redresat cu greu după ce se ciocnise cu un călător ce alerga grăbit să prindă primul microbuz.
– Ce nebună, frate! În urma bărbatului grăbit rămâne glasul mânios şi o înjurătură groasă, plină de năduf.
Vântul furios îi smulsese umbrela din pumnul îngheţat. A privit-o zburând cu spiţele frânte, ca o aripă uriaşă de corb muribund. Acum ploaia îi cădea sâcâitor pe păr, pe frunte, pe şalul ce-i acoperea cu parcimonie creştetul. Ghetele i se umpluseră de apă şi la fiecare pas scoteau un zgomot surd. Nu-şi mai simţea picioarele ude, nici mâinile înţepenite pe care le lăsase să atârne leşinat pe lângă corp. Buzele căpătaseră o culoare vineţie, ochii îngropaţi în orbite o ardeau, părul ud i se lipise de frunte şi de obraz.
De când aştepta? Nici ea nu mai ştie… trecuse demult o oră de la ultima convorbire. Nu că nu ar mai fi sunat de câteva ori după aceea. Doar că nu-i mai răspusese nimeni, deloc. Acum seara cobora vertiginos, felinarele străzii căpătau putere, ploaia cădea sâcâitoare, îngheţată şi ea îşi simţea paltonul subţire ca o piatră de moară în spate. Atâta apă adunase că apăsa pe umerii firavi de parcă ar fi vrut să-i aplece până la linia asfaltului. Lumea venea şi pleca, doar ea rămânea aşteptând şi încerca să-şi încălzească picioarele măsurând peronul de la un capăt la celălalt de zeci de ori.
“Rău e să fii prost şi să crezi în oameni fără cuvânt. De ce i-oi fi crezând? Mi-au promis. Trebuie să se ţină de cuvânt! Au promis! Au promis!!  Cum mă întorc eu acasă?”
Acum câteva luni, cât încă mai avea serviciu şi foamea nu bătea la uşa ei, ajutase un cuplu de colegi cu o sumă de bani. Nu erau mulţi, dar pentru ea erau importanţi. Bani albi pentru zile negre, îi strânsese cu sacrificii în luni multe de trudă, gândindu-se că o să-i aibă în zilele în care soarta nu avea să le mai surâdă. O femeie tânără şi singură, cu doi copii mici de crescut, trebuie să fie prevăzătoare. Fusese suficient de prevăzătoare să îi adune şi în acelaşi timp suficient de naivă, să îi dea pe câteva vorbe-n vânt şi rugăminţi cu lacrimi mincinoase. Acum toate rezervele i se terminaseră, nu mai avea slujbă de două luni, venea iarna, ea nu mai avea nici ce pune pe masă şi în apartamentul lor umezeala şi frigul se îmbinau în voie. Abia ieri reuşise să găsească o slujbă, ca vânzătoare la o tarabă, în piaţă. Va începe de luni şi avea măcar bani de pâine. Până atunci, însă, timpul era lung şi se scurgea greu.
Zilele trecute descoperise că prin şifonier curgea apă. Toate hainele erau  umede şi miroseau greu, a mucegai. Le-a scos şi le-a întins afară, pe balcon. A şters bine lemnul şifonierului, l-a depărtat de perete şi l-a lăsat gol, cu uşile larg deschise. În spatele lui peretele era albastru. Ciuperca mucegaiului se înmulţise fără măsură şi legase peretele printr-o pâclă groasă de lemnul subţire al şifonierului. A trebuit să cureţe, să dea cu clor şi să lase fereastra larg deschisă. Acum stăteau înghesuiţi toţi trei într-o singură cameră. Frigul pătrunzător nu-i lăsa să se odihnească noaptea. Tremurau mai mult decât dormeau. Copiii, cuminţi, tăceau. Înţelegeau prea mult pentru vârsta lor şi nu îndrăzneau să ceară mai mult şi inima ei de mamă ştia, simţea şi sângera. S-ar fi tăiat bucăţi şi le-ar fi pus în farfurie, doar să-i ştie sătui. Singura rază de speranţă rămâsese recuperarea acestui împrumut. De o săptămână îi tot suna şi-i ruga să-i aducă măcar o parte din bani. Măcar cât să mai poată supravieţui câteva zile. Ei se tot scuză, se fofilează, amână. S-a săturat de amânări şi de pretexte şi aproape că ar renunţa şi şi-ar lua gândul de la bani dacă nu ar avea atâta nevoie. Cu o seară înainte îi promiseseră că aduc ceva. Îi aştepta de patru ore. Patru ore lungi petrecute în ploaie şi uite că noaptea cobora hotărâtă pe pământ iar ei nu apăreau de niciunde.
“Rău e să fii prost şi să crezi în oameni fără cuvânt! De ce i-oi fi ajutat eu când ştiam bine că trebuie să lupt şi cu dinţii să-mi scot banii de la ei? Mintea mea puţină de muiere miloasă. Mi-a fost milă de ea, că plângea ca ploaia, de i se înnodau lacrimile în barbă. De parcă pe mine mă ajută cineva! Cum mă duc eu acasă acum? Cum mă întorc eu acasă?”
Un fior de gheaţă i-a trecut prin piept. Întunericul şi-a aruncat mantia peste peronul îngheţat. Oraşul şi-a aprins felinarele, maşinile alergau grăbite cu farurile aprinse şi ştergătoarele pornite, geamurile tramvaielor şi microbuzelor care treceau pe lângă ea erau aburite, semn că în interior era un pic mai cald ca afară. Călătorii se împiedicau în continuare de ea în drumul lor grăbit şi înjurau printre dinţi. Ea nu-şi mai simţea degetele, umerii s-au lăsat, lacrimile au îngheţat pe obraz. Până şi ultima speranţă începea să îngheţe încet şi sigur în întunericul nemilos. De la un timp privirea-i era atrasă doar de roţile grăbite pe asfaltul ud. N-ar fi fost nevoie decât de un singur pas. Un pas şi asfaltul nu ar mai fi fost atât de singur ud iar ea ar fi scăpat de toată durerea, de frig, de griji, de de gânduri, de foame. Totul s-ar termina uşor şi repede. S-a apropiat de bordură şi-a întins piciorul să facă primul pas spre neantul atât de ademenitor sub roţi grăbite. Apoi s-a scuturat ca după coşmar. Şi copiii?
„Mai stau puţin. Trebuie să vină! Au promis, vin cu siguranţă! Poate sunt în următoarea maşină. Uite, se văd nişte faruri apropiindu-se. Cum să plec tocmai acum?!”

Lucia Stroilă

M-am născut într-un sat din lunca Dunării, odată cu celebrul decret ceauşist ce-a dat numele unei generaţii întregi. Am rămas legată de locurile natale doar prin amintiri şi drumuri sporadice, paşii purtându-mă de-a lungul timpului din loc în loc, fără să mă lase să prind rădăcini solide niciunde în altă parte.
M-am apucat de scris după o lungă tăcere impusă de împrejurări, ca de o terapie menită să-mi alunge nesiguranţa cu care păşeam în nouăa mea viaţă. Şi ca să nu uit, să nu risc să repet aceleaşi greşeli. Pe unele le-am repetat, totuşi, am reuşit însă să mă iert mai uşor, pentru că scrisul m-a ajutat. Dispun de puţin timp pentru a scrie, aşa că nu reuşesc să pun totdeauna în fraze tot ce mi se naşte în minte. Uneori mă gândesc că este un lucru bun, omenirea fiind astfel scutită de a suporta încă un scriitor mediocru pe lângă alte mii ce-au apărut ca ciupercile după ploaie în ultimul timp. Mai am mult de învăţat, recunosc. Mi-ar plăcea să pot învăţa de la şi împreună cu membrii acestui site, dacă veţi considera că merit să fiu inclusă în rândul lor.