Prioritatea acordată circulației din sens opus

Despre reputatul actor american Denzel Washington s-a spus, în repetate rânduri și în nenumărate locuri, că ar fi cel mai inteligent exemplar din breasla sa. S-a născut și a crescut într-un orășel-satelit al New-York-ului (în care au mai viețuit, de-a lungul vremurilor, mai mulți afro-americani faimoși, printre care Nina Simone și Sidney Poitier), într-o realitate pe care a trăit-o cât se poate de decent și din care a extras, cu iscusință, o mulțime de esențe și esențe, și-a format deprinderi și abilități, atât de utile de-a lungul prestigioasei sale cariere artistice. Protagonist al marilor succese cinematografice: Remember the Titans, Training day, Malcolm X, American Gangster, Flight etc., acestui monstru sacru al cinematografiei universale îi sunt atribuite următoarele cuvinte:

„Se pare că toleranța va ajunge, în curând, la un asemenea nivel, încât inteligentului îi va fi interzis să-și manifeste capacitățile intelectuale, ca nu cumva să lezeze deciziile sau sentimentele prostului.”

Un panseu plin de substanță și rafinament etic, care i-ar confirma presupusului autor, într-o suficientă măsură, calitățile arătate în scurta prezentare făcută puțin mai devreme.

Am spus „presupusului autor”, deoarece unele surse îl creditează ca autor pe Dostoievski, ipoteză care, deși eu nu am convingerea că ar fi reală, nu poate fi, totuși, exclusă în mod categoric. Oricum, vă rog să acceptați părerea că dilema respectivă nu are o relevanță chiar atât de mare în derularea considerentelor din rândurile care urmează.
Drept consecință, pentru o continuare cât mai elocventă a discuției, cred că mai important ar fi să începem cu definirea, din surse autorizate, a noțiunilor „prost” și „inteligent”, noțiuni foarte comune, dar și foarte relative, în contextul oricărei interacțiuni dintre oamenii de toate categoriile sociale, când utilizarea acestora se face nu doar la modul propriu, ci de multe ori ca parte a unei retorici uzuale, impregnată în vocabularul subconștient și automat al fiecăruia din noi, iar argumentele logice prin care să poată fi demontată irecuzabil o astfel de cutumă care frizează, pe undeva, noțiuni de „politically correctness”, nu sunt, din păcate, reglementate limpede de standardele comportamentale uzuale.
Când ți se adresează cineva cu „bă prostule”, știi precis despre ce e vorba în propoziție. Dar când te ia cu „inteligentule”, e bine să te cam pui en garde, căci în marea majoritate a cazurilor apelativul respectiv este folosit într-o manieră peiorativă, semnificația sa putând fi totalmente antonimică.
Să luăm un mic studiu de caz: dacă ministrul educației, de exemplu, în timpul unei băi de mulțime, i-ar trăzni cuiva două scatoalce la sinciput, așa, fără o motivație precisă, în mod cert ar ieși un scandal mediatic total, întreaga suflare socio-politico-creștină ar lua atitudine, ar condamna, ar atrage atenția, ar cere demisii, cele mai drastice pedepse etc. Dar dacă același gest ar fi performat de „prostul proștilor”, personaj cu statut generic, dar foarte autoritar integrat în orice comunitate, cred că actul respectiv ar trece aproape neobservat, ba chiar nici „păgubitul” nu ar fi foarte contrariat sau supărat, căci pe cine să fie?

„Când oamenii nu se înţeleg prin cuvinte, caută să se exprime prin gesturi” (Anonim).

Ajungem, așadar, la ceea ce aș propune să discutăm aici, recte, despre scoaterea în evidență a unei tendințe tot mai largi de acceptare, ba chiar prioritizare a prostiei, sau dacă doriți, într-o exprimare eufemistică, a lipsei de inteligență și derivatelor sale, la nivelul relațiilor interumane.
Dacă preluăm definiția din dicționarele explicative ale diferitelor limbi indo-europene, vom constata un acord aproape unanim asupra diferitelor sensuri acordate prostiei (rămânem, totuși, în continuare, la acest termen, mai expresiv și mai consacrat). Astfel, putem afla că proștii sunt aceia dintre noi care sunt destul de deficitari la capitolul inteligență, sunt ceva mai neșcoliți decât opușii lor, manifestă evident anumite tulburări în ceea ce privește comportamentul în societate, nu au capacitatea de-a percepe corect, sau aproape deloc, realitatea înconjurătoare și, aș mai adăuga eu doar ca amuzament, dau în gropi din când în când.
Pe de altă parte, inteligența înseamnă capacitatea ființei umane de a înțelege ușor și corect lucrurile, de a sesiza ceea ce este esențial, de a rezolva situații sau probleme noi pe baza experienței acumulate anterior, știința de a dobândi și aplica în mod corespunzător cunoștințele și abilitățile însușite în timp.
Cam asta este părerea autorizată a dicționarelor, iar dacă vreți să știți și părerea unor personalități ale telectualității, telijenței și ielitismului contemporan, pe cea mai mare platformă de postare și vizionare a videoclipurilor există un film în care două somități naționale, mari oameni de cultură aflați și în însemnate ipostaze politice anterioare, dezbat cu competență și vehemență, aproape o oră (mai exact: 50’28”) despre nimic altceva decât despre… prostie.
Nu am avut răbdarea necesară să las să curgă întreg „materialul”, am luat notă doar de această prioritate acordată cu generozitate prostiei, m-am poziționat, instinctiv și respectuos, de cealaltă parte a barierei, admițând volens-nolens că „dacă proștii nu ar exista, deștepții ar muri de foame” (Camil Petrescu), apoi am trecut la citirea unora din cele peste o sută de comentarii amuzante ale prozeliților urmăritori ai dezbaterii. Merită citite!

„Nu râde niciodată de prostia altuia. Ea este şansa ta”, spunea Winston Churchill, iar această cugetare ne dezvăluie subtil acea latură pragmatică a acceptării și favorizării prostiei.
Adică îi asigură prostului nostru, cel ca toate… nopțile, un statut de actor principal, apreciat și privilegiat pe scena condiției umane, îl aduce necontenit în prim-planul interesului social, îl face indispensabil și imperisabil.
Și cum nu ar fi astfel, dacă ne gândim, de exemplu, la acel fenomen socio-politic și semi-infracțional, uneori, care poartă numele de „campanie electorală”? Cum ar funcționa acest machiavelic mecanism fără inepuizabilul combustibil obținut prin distilarea lentă a unui mix format din inteligența candidatului și prostia alegătorului-consumator de gogoși de toate felurile, vechi, reciclabile și mirosind de la o poștă?
Cum ar prospera producătorii zecilor de mii de produse vândute masiv în așa zisele zile de black friday, dacă nu ar exista și „respectabilul” segment al consumatorilor de gen, care, în mod hipnotic, nu-și pun deloc problema calității și prețurilor reale ale produselor respective, din naivitate, comoditate sau… prostie?
Cine ar mai alimenta bugetele statelor cu sume provenind din impozite pe venit, taxe, amenzi, penalități și alte obligații imperative, dacă ar exista doar „băieți deștepți” în societate, pe care toată lumea îi cunoaște și care nu servesc niciodată astfel de „taxe pe prostie”?

„Prostia este infinit mai fascinantă decât inteligenţa.” (Umberto Eco).

Și în mod cert asta a fost ideea de bază atunci când industria cinematografică mondială a lansat celebrele „filme cu proști”, unde i-am putut admira și înțelege foarte empatic pe eroii de legendă care au purtat numele de Stan Laurel, Oliver Hardy, Charlie Chaplin, Buster Keaton, Birlic, Louis De Funes, Bourvil, Alberto Sordi, Jim Carrey etc.
Cine nu-și mai amintește, de exemplu, de filmul „The Party” („Petrecerea”) din 1968, în care prostia pură, întruchipată de actorul Peter Seelers face deliciul celor aproape două ore de vizionare? Probabil că dacă s-ar face un sondaj ad-hoc printre clienții unui mall, într-o zi ploioasă, opt persoane din zece ar confirma faptul că au cunoștință și amintiri plăcute despre acest film.
Dar cine mai ține minte, de exemplu, filmul „A beautiful mind”, tradus la noi „O minte sclipitoare”, producție 2001 (cu 33 de ani mai proaspăt) care se bazează pe un caz real, fiind povestea unui matematician laureat Nobel, film distins cu mai multe premii Oscar, Bafta și altele, care i-a avut în rolurile principale pe Russell Crowe și Jennifer Connelly? Nu știu, dar cred că, în urma aceluiași tip de sondaj, procentajul celor cu răspunsuri afirmative ar fi sub 5/100!

Un alt aspect care ar putea avea ceva relevanță în contextul acestei discuții, îl reprezintă impactul tot mai pregnant, dar și mai amenințător, pe care îl au noile tehnologii asupra individului consumator de subzistență materială și spirituală, inventate de inteligenți ca să-i „favorizeze” pe proști.
În mod sigur, oricine are măcar un device/gadget/widget/gizmo!
Ce sunt acestea, toată lumea știe: mici dispozitive, aparatuțe, aplicații, concepute în trend cu timpurile și cu necesitățile/exigențele utilizatorilor lor, insinuate parșiv în bocceluța cu tabieturi ale omului modern, în doar ultimele câteva zeci de ani, dar a căror lipsă în viața de zi cu zi pare, pentru multă lume, inimaginabilă: telecomanda, mouse-ul, minicalculatorul, gps-ul, smartwatch-ul, translatorul etc. etc. etc.
Ce fac ele, de fapt? „Execută” și bruma de inteligență pe care o mai are fiecare din noi, își aduc și ele aportul la marea mare generalizare și protejare a prostiei, conjugată cu comoditatea, precipitarea sau snobismul!
„The Flynn effect” este un studiu mondial privitor la inteligența umană, care, pe baza unor analize specifice ale testelor de inteligență făcute de institute de cercetare cu competențe recunoscute în domeniu, ne indică nivelul de „doxă” atins de pământeni la un moment dat, nivel care era, până nu demult, într-o creștere aproape constantă.
Doar că, încă de pe la debutul acestui mileniu, „Flynn effect” a suferit o răsturnare îngrijorătoare, adică nu mai vorbim despre o creștere constantă a nivelului de inteligență, ci de descreșterea acestuia, involuția respectivă fiind pusă, printre altele, în contul scăderii calității sistemului de învățământ, al modului greșit de alimentație etc., dar mai cu seamă al mult prea progresistului lifestyle contemporan!
Vorba lui Murphy: „Inteligența artificială nu se poate compara cu prostia naturală”.

Cea de-a patra lege a imbecilității, a lui C.M. Cipola, avertizează: „Inteligenții vor uita mereu că, indiferent de moment, loc sau circumstanțe, a avea de-a face sau a te asocia cu proștii, se va dovedi cu siguranță o mare greșeală”. Această greșeală a fost analizată îndelung, pritocită cu grijă, căutându-se mereu soluții de conviețuire cât mai puțin agasante și mai neantagoniste.
Și pentru că unii știu cu mult mai bine decât alții să abordeze o problemă stringentă, o metodă sui generis de evitare a acestui fel de greșeli, vine tocmai de la marele scriitor american Ernest Hemingway:
„Un om inteligent se îmbată ori de câte ori este obligat să-şi petreacă timpul alături de proşti”.

În rest, ce să mai spun? Poate doar cât de reconfortante și mobilizatoare par a fi cuvintele marelui nostru povestitor:
„Știu că sunt prost. Dar când mă uit în jur, parcă prind curaj” (Ion Creangă).

I. Riti

… nu mi-am închipuit niciodată că aș putea ajunge scriitor și iată că nu m-am înșelat!…

www.ionelriti.blogspot.com