De fiecare dată când am ajuns și noi, plini de nădejde, la ușa vreunei structuri politice, economice sau militare fondate și populate de statele vestice, fie că a fost vorba despre CEE, UE, NATO sau (recent redevenitul actual), Schengen, am fost întâmpinați mereu de același afiș debordând de ospitalitate: „Nu bateți, mai ieșim noi din când în când!”.
Dacă am fi invitați să participăm la un mic sondaj-exercițiu de sinceritate, pe tema noului refuz de-a ni se accepta intrarea în spațiul UE de călătorie fără frontiere, iar întrebarea de fond a sondajului ar fi: „Considerați că este just acest refuz?”, răspunsul cel mai adecvat nu ar putea fi altul decât: Nu! și Da!
Nu!, deoarece sunt și alte state, schengeniene (inclusiv cele care au votat foarte vehement, acum sau altădată, cu degetul mare de la mâna lor cât se poate de dreapta, îndreptat în jos), care nu ar rezista la un MCV, făcut pe bune, nici cât durata unei gale „surprize-surprize” de decernare a Premiilor Nobel, a unui blatter platinat de atribuire a organizării unei Cupe Mondiale în sezon hibernal (amintind de glumița: – Dragă, cum să apar pe plajă ca să-i las pe toți „mască”? – Pe schiuri!), sau ar face o corvetă „Damen” (prietenii știu de ce!) de la Rotterdam la Constanța, de exemplu.
Ar mai fi faptul că, dacă vrei să ai o uniune de state cât de cât coezivă și puternică, nu operezi cu bisturiul discriminării în ventrele ei, că s-ar putea să „beneficiezi” de unele emanații urât mirositoare și pentru toată lumea deranjante.
Dar și altceva, ce nu realizează acești contestatari ai spiritului daco-roman: nici nu știu ce pierd prin renunțarea la prețurile cu care ar fi putut lua, aproape pe de-a moca, vestitele produse românești tradiționale, cum ar fi: magiunul de Topoloveni, cârnații de Pleșcoi sau micii de 1 Mai Muncitoresc!
Da!, pentru că încă există convingerea că aici, la noi, e buba. Se știe de ce și cum, dar preferăm să ne victimizăm până la loc comanda și să așteptăm minuni care să se întâmple cu de la sine putere.
Se știu, în mod sigur, și metodele prin care ar putea fi soluționate problemele de acest gen și chiar sperăm ca până la finele anului (cum se vehiculează) aceste metode să fie puse în valoare, iar acest subiect de discuții și păreri să devină istorie.
Dar haideți să încercăm să vedem cam în ce fel și cu ce intensitate ne afectează tragedia ne-accesării avantajelor intrării în mult/puțin râvnitul spațiu, pe noi, amatorii de literatură de după noua cortină de fier a frontierelor, dar și ce fel de acțiuni viguroase am putea întreprinde, ca reacții imediate la acest refuz.
La fel ca toată lumea de prin părțile astea, o să încasăm și noi, până una-alta, cozi umilitoare prin aeroporturi, gări și priviri chiorâșe prin restaurante, hoteluri, campinguri. Vom fi defavorizați aproape fățiș la diverse trageri la sorți, la diferite tipuri de premii, ni se vor pune mereu condiții oneroase, despre care se va ști precis că nu pot fi îndeplinite, ni se vor aloca fonduri de care nu vom avea nevoie sau, în cazul celor de care toată lumea se dă de ceasul morții să pună mâna, nu vom îndeplini niciodată toate condițiile pentru a putea fi accesate etc. etc. etc.
Vom privi neajutorați spre nenumăratele tiruri cu romane fluviu, care se îndreaptă tumultuos spre țara noastră și la cum vor sta ele la aceleași cozi interminabile, în buza vămilor, ca și nenumăratele tiruri cu lalele!
Păi ce mai citim noi? Sau dacă citim, în cele din urmă, nu vom fi noi defazați cu update-ul literar, nu vom avea complexe de inferioritate în lungile discuții literare cu omologii noștri străini sau din diaspora? Păi cum să nu?
Iar ca să evităm astfel de drame spirituale, ar trebui luate măsuri drastice!
Și ca să nu pară că fierbem la aceeași temperatură în oala celor ce-și revarsă public nemulțumirile, consternarea și secrețiile biliare asupra principalilor vinovați pentru re-refuzul istoric de care am avut parte, nu vom propune alte represalii împotriva refractarilor din Regatul Țărilor de Jos, îndeosebi (cum ar fi demontarea tuturor racordurile olandeze de la toate instalațiile care mai mișcă prin casă, renunțarea, în bloc, la purtarea klompenilor de plop, la vizitarea anumitor cartiere cu nume și personaje pitorești din orașele lor sau altceva cu bătaie la specificul lor național), ci doar pe acelea de-a înceta să mai cumpărăm și să mai citim vreo carte a scriitorilor olandezi. Să-i ignorăm ostentativ, cel puțin până la următoarea întâlnire a Parlamentului European, să le dăm, pur și simplu, cu abstinența în cap.
Dar, stupoare, încercând să ne integrăm, din start, în această pașnică acțiune protestatară, vom descoperi că racordurile olandeze de la instalațiile noastre sunt indispensabile și inofensive, că în debara nu avem klompeni, ci doar ceva șlapi scofâlciți, de care toată lumea s-ar lepăda cu plăcere și, consultându-ne vastele biblioteci (cu rafturi și virtuale), că nici nu am cumpărat/citit vreodată, ba mai mult, nici nu știm (mulți din noi) măcar vreun nume al vreunui scriitor-scriitor olandez!
Dacă îl vom consulta pe Mr. Google, inclusiv dânsul va pendula din colț în colț vreo câteva secunde bune, dându-ne de înțeles că nu prea stăm pe roze, pardon, lalele.
Cu scuzele de rigoare dacă cele scrise, mai sus sau mai jos, ar putea fi interpretate într-o cheie ironică de persoane mai pudibonde din punct de vedere literar-moral, cărora li se recomandă să renunțe la lecturarea acestui text, s-ar putea aprecia (posibil eronat) că, deocamdată, cel mai important scriitor olandez nu s-a născut încă! Au apărut, pe ici-colo, din când în când, niște cărți scrise de niște literați olandezi, dar aproape că se poate băga mâna în foc că nu sunt prea mulți ignoranți ca noi (unii) care să fi aflat câte ceva despre dânșii.
Și totuși, cu mențiunea expresă că aceste rânduri nici nu au menirea de-a contesta în niciun fel cultura olandeză (un RIP pios monștrilor ei sacri, cum ar fi: Erasmus din Rotterdam, Baruch Spinoza, Rembrandt etc.), vom afla că există și în literatura contemporană de limbă neerlandeză, câțiva scriitori, ale căror nume, cel puțin loco, ar putea fi reținute.
Cum ar fi: Harry Mulisch (1927-2010) autor al mai multor romane, evocând cel de-al doilea război mondial, dintre care „Asaltul” a fost ecranizat, filmul respectiv câștigând Globul de Aur și un premiu Oscar (pentru cel mai bun film străin), iar altul, „Descoperirea raiului”, este considerat ca fiind cel mai bun roman de limbă neerlandeză. Tot respectul!
(De menționat – între niște paranteze mici – că domnul Harry a fost cât se poate de neaoș, efect al complicității afective dintre o mamă evreică și un tată austriac).
Alături de Mulisch, formând așa-zisul grup „Cei trei mari” ai literaturii neerlandeze, ar mai fi Willem Frederik Hermans (1921-1995), un geograf „rebranduit”, în cele din urmă, ca scriitor, meserie în care se pare că s-ar fi mâncat o pâine ceva mai albă și Gerard Reve (1923-2006), al treilea „mare”, un scriitor homosexual, despre care s-a vehiculat ideea (un fel de-a pune batista pe țambal, probabil) că ar fi fost un descendent al unor gospodari de origine ruso-baltică și despre care se mai zice că nu de puține ori și-a surprins cititorii prin modul în care a descris, în operele sale, anumite scene sado-maso, din… branșă.
În rest – cam tăcere!
Sau, dacă am mai menționa niște nume (Arnon Grünbrg, Frederik van Eeden, Jan Wolkers…), acestea vor apare ca niște norișori străvezii pe un cer plin de staruri eclatante precum Cruyff, van Basten, Guulit, Rijkaard, Wijnaldum etc.
Așadar, cineva ar trebui să-i atenționeze, cumva, pe domnii olandezi, neerlandezi, țăridejosezi, că nici nu mai știe non-schengenianul cum să le mai zică, s-o lase mai piano cu gigicontrele, morile-n vânt, vitrina cu suflet sau cultura lalelelor și mai bine să se apuce de cultivat scriitori de actualitate, că în condițiile atât de eficient promovatei crize schengeniene, nouă nici prin gând nu ne trece să le trimitem vreunul!
Și asta nu fiindcă le-am purta în vreun fel sâmbetele, ci fiindcă și-au pierdut cea mai mare parte din al nostru (oricât de puțin tentant) respect… literar!
… nu mi-am închipuit niciodată că aș putea ajunge scriitor și iată că nu m-am înșelat!…
JM Coetzee, scriitor sud-africano australian, să nu uităm că are rădăcini buro-neerlandeze și scrie uneori în ceea ce se numește afrikaans… fiind și laureat al Nobelului! Cam departe de Țările de Jos acum, dar…
Mulțumesc pentru completare.
Coetzee mai are spirit olandez în el cam cât noi sânge albastru de Viscri.
Un motiv suficient de întemeiat să-i dorim sănătate maximă, viață lungă și un cordial „Gelukkige Nuwe Jaar!”
Foarte pertinentă analiză. Sunt perfect de acord cu remarca despre MCV și nici eu nu am auzit de un scriitor de actualitate olandez, dar nu știu cum stau editurile lor cu promovarea, cunosc doar despre ale noastre.
Mulțumesc pentru aprecieri.
Domnul I. Riti (nume eclatant pe firmamentul literaturii române, dar de un sublim absolut) este atât de la curent (220, nu altceva) cu literatura neerlandeză încât i-a scăpat un nume vehiculat chiar acum până și pe biata piață de carte de la noi, Marieke Lucas Rijneveld… În rest, Dumnezeu cu mila.
Apreciez această „șarjă” cu tentă constructiv-informativ-evlavioasă.
Unul din efectele parcurgerii articolelor-pamflet este și activarea sentimentului de solidaritate cu prezumtivele „victime” identificate de cititor și, implicit, a spiritului său critic, spirit care, de obicei, prevalează asupra oricărui alt fel de percepții legate de tematici, mesaje, context, oportunitate etc.
O „mobilizare” normală și pe undeva rezonabilă, sunt de părere (și) eu.
Despre tânăra scriitoare amintită aici pot spune doar că nu am auzit până acum, o să-i caut, cândva, cărțile (văd că e tradusă deja și în română) neezitând nicio clipă să le trec pe lista eventualelor mele lecturi din următorii ani.
Mulțumiri pentru vizită.