Răzvrătirea

Unul dintre neajunsurile faptului că ești minor îl reprezintă acela că depinzi de alții să ia deciziile cele mai importante în locul tău.
Multă vreme am trăit cu impresia că părinții mei greșiseră într-un mod lamentabil atunci când m-au trimis să studiez atât de departe de casă, de prietenele mele și tot ce îmi era drag. Existau suficiente facultăți bune, dintre care să pot alege, și într-o țară cu atâtea neajunsuri ca a noastră.
Dar aceste gânduri au venit sau au ieșit la suprafață mai târziu, când nu mai puteam face nimic. Problema a fost că m-am încrezut prea mult în buna judecată a părinților. Știau ei mai bine, ca oameni maturi, ce îmi va folosi mai mult în viitor. Avuseseră propriile lor greșeli din care să învețe și să devină mai înțelepți.
Iar acum, în camera de cămin pe care o împărțeam cu încă trei fete, la 2.860 km depărtare de casă, îi uram pe acești oameni care deciseseră în locul meu și mă trimiseseră aici. Chiar dacă numai eu le vedeam, umblam în permanență înconjurată de niște gratii înroșite în foc, așa mă simțeam în această nouă țară, fie că stăteam închisă în cameră sau ieșeam la plimbare.
Nu îmi plăcea atitudinea rezervată a englezilor, glumele lor seci, comportamentul extravagant și condamnabil al fetelor din campus. Ar fi susținut părinții mei că făcuseră cea mai bună alegere de a mă trimite aici, dacă ar fi asistat la nopțile când colegele mele de cameră fugeau din zece în zece minute la baie, ca să vomite din cauza alcoolului consumat în exces? Cum ar fi văzut ei discuțiile acelea reluate și repetate la nesfârșit, despre aventuri sau încercări sexuale ale unor fete aflate abia în pragul majoratului?
Le scriam de fiecare dată: Totul este foarte bine, nu vă faceți griji. Învăț aproape tot timpul, vreau să fiți mândri de mine. Mi-e dor de voi.
Mă chinuiam încă, în ciuda repulsiei tot mai accentuată, să fiu fiica silitoare și cuminte pe care și-o doreau. Dar o voce striga în interiorul meu, mă îndemna la revoltă. O reduceam la tăcere cu raționamentul. Nu mă puteam răzbuna pe părinți fără ca acest lucru să nu mă afecteze și pe mine. Nu aveam destul curaj ca să o fac.
Urma să învăț în continuare, să iau note maxime și să mă angajez la o firmă importantă, să iau de soț un băiat care la rândul lui și-a terminat studiile cu brio și care lucrează la o altă firmă importantă. Totul fusese aranjat și devenise atât de sigur că era suficient să închid ochii, noaptea, și să mă transpun în acea viitoare viață. Pentru o perioadă mi-a plăcut, era plăcut să existe acea siguranță.
Într-o zi de vineri, după cursuri, una dintre colegele mele de cameră m-a întrebat:
– Tu de ce stai tot timpul în cameră, nu te plictisești? Nu vrei să vii cu noi?
Ar fi fost normal ca dintre cele patru fete, ea și cu mine să fim cele mai apropiate. Venea, la fel, dintr-o altă țară, chiar dacă a ei se numea India. Daruka era de o frumusețe deosebită. Cred că atrăgea invidia multor fete, dar eu nu am privit-o niciodată ca pe o amenințare. Cu felul meu retras de a fi, nu eram nici eu o amenințare pentru nimeni, așa consideram.
– Învăț, i-am spus eu. Săptămâna viitoare ne așteaptă examenele.
– Îți trebuie să o pauză, cred că iei prea în serios aceste examene. Suntem abia în primul an, cu toții spun că este cel mai ușor, nu trebuie să ne facem aceste griji. Cu o zi sau două fără să înveți nu o să vină sfârșitul lumii.
O zi fără să învăț aducea riscul de a nu lua punctajul maxim la unul dintre examene. Acest gând m-a neliniștit.
– Unde vă duceți? am întrebat-o, oricum.
– Îți promit că e ceva super-super, dar nu pot să îți spun decât dacă accepți să vii cu noi. O să lipsim azi și mâine de la campus, am vorbit cu niște fete să ne acopere. De fapt, o să îți spun, ce mai, dar îmi promiți să păstrezi secretul, nu trebuie să se afle că altfel o încurcăm serios.
– Îți promit.
– OK, și te avertizez că nu accept un refuz, o să te iau cu forța dacă trebuie. Duminică o să fim înapoi și avem timp atunci să învățăm pentru examene. Mergem până la Hoddlesden, noi patru, patru cu tine, adică, și încă două fete, colege cu noi. Avem o casă întreagă numai pentru noi și am închiriat o mașină, o să încăpem la fix toate șase. Stăm acolo o zi întreagă și ne distrăm, ne luăm gândul de la atâta tocit și restricții, o să fie nemaipomenit, îți promit, am mai fost acolo. Aici parcă suntem ca la o închisoare, stingerea la ora aia, scularea la ora aialaltă, uniformele idioate și, ah, atâtea altele… Chiar ai nevoie de o pauză, altfel te scrântești.
I-am promis că mă gândesc. Nu puteam scăpa de impresia că încerca să îmi facă un favor, ca și cum i-ar fi fost milă de mine.
– Dar nu prea mult timp, mi-a atras ea atenția. În două ore plecăm. Nu lua prea multe lucruri cu tine, doar niște schimburi, atât. Și nici o carte sau caiet de școală, s-a înțeles? Ne vedem lângă stația de autobuz de la Papa G’s, uită-te după un Nissan albastru, nu ai cum să îl ratezi.
Cea mai mare parte din cele două ore am consumat-o cu nenumărate gânduri în contradictoriu, m-am luptat cu impulsul de a mă lăsa purtată de val, să văd încotro mă va duce. Mă atrăgea faptul că semăna și cu o mică revoltă îndreptată împotriva părinților mei. Era o încălcare a regulilor.
Pe ultima sută de metri, presată și de puținul timp avut la dispoziție ca să mă gândesc, am cedat tentației. Am înghesuit rapid câteva lucruri într-un rucsac, am încuiat ușa camerei și m-am grăbit să ajung la locul de întâlnire. Simțeam că abia ating solul cu picioarele, devenisem dintr-odată ușoară ca un fulg și eram împinsă, cu blândețe, spre acea ademenitoare aventură.

***

Nu îmi venea încă să cred, chiar dacă totul devenise concret și palpabil, că eram eu aceea care se afla înghesuită pe bancheta din spate a acelei mașini care gonea ca nebuna pe șoseaua spre Hoddlesden, un loc despre care nu știam absolut nimic. Dar uite că râdeam laolaltă cu acele fete care se presupunea că de acum îmi deveniseră cele mai bune prietene.
Adrenalina mă făcea aproape să tremur, era cel mai extravagant lucru pe care îl făcusem vreodată. O plimbare cu mașina și o seară petrecută în compania lor la o cabană însemna cel mai extravagant lucru din viața mea!
– Știam că ai să până la urmă o să iei decizia cea bună, mi-a spus Daruka. Fetele erau de acord să venim și să te luăm oricum dacă nu apăreai.
M-a bucurat acea complicitate și veselia lor. Nu mai aveam nici o remușcare; dacă pentru câteva momente îmi apăreau în fața ochilor chipurile dezaprobatoare ale părinților, le alungam repede. Nu voiam să îi las încă o dată să decidă în locul meu sau să intervină în deciziile mele. Nu voiam să mă pomenesc spunându-le fetelor să oprească mașina și să mă sui într-un autobuz care să mă ducă înapoi, unde să redevin fata care trebuia să fiu.
În concluzie, chiar dacă eu nu deschideam prea mult gura, le ascultam cu atenție pe noile mele prietene și izbucneam în râsete exagerate la fiecare glumă. Le surprindeam pe ele cu această nouă atitudine, dar nu atât cât mă surprindeam eu însămi.

***

Ajunseserăm cu bine în cele din urmă, după ce era să ne tamponăm de câteva ori cu mașina. Mai înainte aș fi fost îngrozită de acele curbe luate în viteză, de depășirile haotice, dar noua mea personalitate, dedublarea mea doar a făcut haz de situație. Îmi urmăream reacțiile ca și cum aș fi stat în fața unui film și aș fi mâncat pop-corn.
Era ceva nou și interesant.
O altă surpriză a fost acea cabană care se putea numi de fapt conac în toată regula. Se ridica grotesc și amenințător, totodată impunător și misterios, în mijlocul unei curți cu garduri înalte acoperite de iederă.
– Așa este că nu îți mai pare deloc rău că ai venit? m-a întrebat Daruka.
Nu doar că nu îmi părea rău – acest regret fusese înăbușit de mult -, ba chiar mi-am exprimat entuziasmul în cel mai sincer mod, oferindu-i o îmbrățișare călduroasă prietenei mele.
– Îți mulțumesc, i-am spus.
Interiorul conacului era rece și distant, dar avea și ceva care te atrăgea, ceva sinistru. Când a fost umplut de râsetele fetelor care se auzeau cu ecou din cauza camerelor foarte spațioase și înalte, a dispărut orice rigiditate.
Urma să stăm câte două în cameră. Daruka a insistat să stea cu mine și m-a bucurat acest lucru. Îmi dădusem seama că ei îi datoram faptul că mă aflam acolo, mai puțin celorlalte, chiar dacă și ele s-au purtat ca și cum am fi fost prietene de când lumea.
Una dintre fete a deschis ușile unui frigider imens și a bătut din palme. A scos o sticlă de șampanie, altcineva a venit cu niște platouri umplute cu aperitive și dulciuri.
Nu m-am întrebat de unde proveneau toate acestea.
Ne-am strâns în fața unui televizor aproape cât unul dintre pereții camerei noastre din campus și am început să mâncăm și să bem. Dacă la început am fost puțin rezervată și le ceream fetelor să înceteze să-mi reumple paharul, mai apoi întindeam de una singură mâna după sticla de șampanie.
– Înghițituri mici și rare, mi-a șoptit la ureche Daruka.
I-am zâmbit cu vinovăție.

***

Acum, când trupul meu a rămas contorsionat și nemișcat printre resturile Nissanului, ființa mea spirituală încearcă să culeagă din mulțimea de amintiri, care cer parcă întâietate, doar pe acelea cele mai recente, premergătoare acestei situații.
Timpul s-a oprit în loc pentru mine, aici. Am la dispoziție o eternitate – posibilitatea aceasta mă sperie – ca să reflectez la propriile fapte.
Dincolo de moarte nu există opțiunea de a trage cu ochiul, ca prin gaura cheii, la lumea „reală”. Este posibil ca trupul meu să fi fost deja scos până acum dintre fiarele contorsionate iar cineva se chinuie să mă machieze, să mă facă din nou frumoasă, să mai pot fi privită încă o dată fără ca nimeni să se strâmbe la vederea rănilor mele.
Mi se pare puerilă atitudinea oamenilor care se agață cu disperare de lucrurile palpabile. Aș vrea să găsesc o voce prin care să le strig ceea ce îi așteaptă. Dar poate că aici – acest moment – nu este decât o etapă, nu pot ghici viitorul. Mama îmi repeta că după moarte, dacă vom îndeplini legile lui Dumnezeu, ne vom reîntâlni cu toții în cer. Va fi doar bucurie și nu vor exista nici un fel de griji.
Ar trebui să cred, în consecință, că întunericul din jurul meu înseamnă o pedeapsă a încălcării legilor?
Toată viața mea, cu o singură excepție, nu am făcut decât să îndeplinesc reguli, să fiu o fată cuminte, să-mi mulțumesc părinții. Dacă ar exista un Dumnezeu nu cred că ar fi capabil se atâta răutate cât să mă condamne la acest „nimic” pentru o singură greșeală. Așa că mai este o speranță… Măcar voi afla, în cele din urmă, răspuns la una dintre cele mai mare întrebări ale omenirii.
Încerc să îmi imaginez cum au reacționat părinții mei la aflarea veștii. Nu îmi transmite nici o emoție gândul la suferința lor. Am vrut să le dau o lecție și uite că s-a întâmplat. Este o lecție mult mai dureroasă decât mi-am propus, a trebuit să plătesc pentru asta cu viața mea, dar singura remușcare pe care o am nu este aceea că i-am dezamăgit pe ei. Este aceea că, dacă o făceam din timp, nu se mai ajungea la asta. Nu ar mai fi fost nevoie să încerc să le dau o lecție.

***

Deodată se aflau șase băieți în cameră și râdeau împreună cu noi. Daruka mi-i prezentase ca pe vechi prieteni, ea îi chemase, ca să mai animăm puțin petrecerea. Nici măcar nu știam că mica noastră aventură devenise o petrecere. Dar existau multe aspecte care să dovedească acest fapt – muzica, dansurile și tot mai multe sticle goale cu șampanie și bere.
Nu condamnam cu nimic schimbarea de situație. Ba chiar am dansat și eu de câteva ori. Nu știu dacă am dansat cu același băiat sau cu mai mulți. Nu m-au deranjat nici trupurile lor care se atingeau de al meu sau palmele puse pe șolduri.
Pe urmă, fără să-mi dau seama cum, am rămas doar eu și cu încă un băiat în camera unde se ținuse petrecerea. Ceilalți, presupuneam eu, ieșiseră la aer. Mă mințeam de fapt, știam foarte bine că se retrăseseră în camere în perechi, câte un băiat și o fată.
Marcus – așa se numea „partenerul meu” -, la care abia acum mă uitam cu atenție, era un bun reprezentat al masculului alfa aflat în dezvoltare. Nu l-am întrebat, dar cu siguranță că era căpitanul unei echipe sportive și conducătorul uneia dintre grupurile acelea de băieți numite frății.
Ar fi trebuit să fiu flatată de atenția lui, dar nu mă interesaseră până atunci lucrurile acestea. Nu simțeam decât curiozitate.
– De unde ești, din ce țară vii, adică? m-a întrebat el, deși sunt sigură că se interesase deja.
– Din România.
– Aha, Dracula, usturoi…
A râs de propria glumă. Aș fi avut atâtea să îi spun dar m-am oprit. Băusem destul de mult, dar nu eram atât de amețită pe cât voiam să par. Nu făceam decât să exagerez.
– Vreau să fiu corect cu tine, a continuat el, cu seriozitate. Te-am reperat de prima dată când ai venit la facultate și m-am chinuit să îți atrag atenția dar nu am știut cum să procedez. Nu vreau să crezi că aș fi un disperat care încearcă să îți intre în chiloți.
Mi-am înăbușit un chicot stârnit de acea expresie.
– Motivul acestei petreceri tu ești, a continuat el cu o siguranță caraghioasă. Asta e casa de vacanță a părinților mei. Am organizat totul cu condiția ca fetele să te convingă să vii aici.
– Dar de ce?
– Pentru că te plac la nebunie, de-aia! Aș face orice pentru tine.
– Puteai să îmi scrii un bilețel. Cred că așa se procedează de obicei.
– Nu îmi plac lucrurile comune.
Era un băiat special, înțelegeam. Își dăduse silința să mă impresioneze și într-o oarecare măsură nu am vrut să îl dezamăgesc. Mai ales dacă făcuse toate acele lucruri doar pentru a-mi face o declarație de dragoste. Eram neîndemânatică și curioasă.
Când m-am trezit cu limba lui care mi se plimba agresiv prin gura întredeschisă, nu am opus rezistență. Mâinile grosolane i s-au ridicat în sus pe corpul meu, până ce mi-au atins sânii. A început să îi frece ca și cum ar fi fost niște simple umflături din cauciuc. Nu știu de ce continuam să nu am nici o reacție. Era foarte conștientă de ceea ce se întâmpla.
Am tresărit puțin când palmele bătătorite ale lui Marcus au trecut peste sânii mei de acum dezgoliți. În timp ce continua să își frece trupul masiv de mine, mi-a luat mâna și mi-a ghidat-o până la prohabul pantalonilor. Devenea din ce în ce mai violent.
Dar nu am revenit la realitate decât atunci când a început să se lupte cu nasturii de la rochia mea, care se încăpățâna să nu îmi coboare în jos, pe coapse.
L-am împins cu picioarele, cu toată puterea de care eram în stare. Probabil că panica mi-a dublat forța, deoarece Marcus a plonjat pe spate, peste masa plină de sticle și resturi de mâncare.
Cheia mașinii se afla pe o poliță de sub ecranul televizorului. Văzusem cum Daruka o pusese acolo. Am luat-o și am fugit așa, desculță și cu sânii goi.
Încercam să îmi aranjez hainele când am văzut semnele de avertizare de pe marginea șoselei. Mașina a spulberat gardul și a început să se rostogolească în josul peretelui colțuros de munte. Nu pot să îmi dau seama cu exactitate de momentul morții, dacă a avut loc în timp ce încă mă rostogoleam sau în momentul impactului final.
Ceea ce știu cu siguranță este că în acele momente, pe lângă toate sentimentele și disperarea, am simțit satisfacție. Mă întreb dacă părinții mei merită cu adevărat această dovadă exagerată de răzvrătire. Se pare că acum am tot timpul la dispoziție ca să găsesc răspunsul. Singura teamă este aceea că s-ar putea să fi greșit încă de la prima contestare a planului pe care ei îl pregătiseră pentru mine.
Pe de altă poarte, dacă repulsia mea se va dovedi a fi o eroare umană, dacă voi afla că eu am fost singura vinovată, ce mă poate împiedica să nu încerc, prin puterea imaginației, să îmi trăiesc acea viitoare viață, așa cum o făceam uneori după ce terminam de învățat pentru facultate? Singurul avantaj al acestui „nimic” este că pot îmi pot construi propria realitate.
Asta, bineînțeles, dacă într-un final acea fericire promisă de mamă, pentru viața după moarte, nu se va adeveri.
Am fost totuși o fată cuminte și exemplară aproape până în ultima clipă – așa voi fi păstrată în memoria celor care m-au cunoscut.

Diana Matei

Născută în 1987, Galați. Din 2006, locuiesc în Marea Britanie, dar îmi place să gândesc, să scriu și să citesc românește. Uneori compun povestiri și poezii, alteori desenez. Citesc literatură tot timpul.

”Literatura este istoria sufletului.” – Barry Hannah