Regele fluturilor

Întâlnirea cu abatele m-a paralizat, din nou. Nu am zis nimic. Am ieșit afară, pe terasă. Încercam să înțeleg. Aveam nevoie să mă integrez. Am cercetat, dintr-o privire, marea, iahtul era tot acolo. Am revenit apoi în spatele casei și am inspectat pădurea. Părea foarte deasă, de neabordat și terenul începea să urce după câteva zeci de metri mai încolo. În timp ce mă învârteam prin jur, am văzut și sursa de energie, un generator eolian. Se afla zidit pe fundația unei stânci. Tot acolo era și ceea ce părea a fi un far: un turnuleț alb, cu terasă deasupra. M-am apropiat de baza lui, am apăsat mânerul și, cum mă obișnuisem deja, ușa s-a deschis ușor. O scară îngustă, melcată, cu trepte din tablă striată te conducea până sus, la înălțimea celor zece sau cincisprezece metri ai observatorului. Mi-am luat iute privirea de la scara aceea care se pierdea, răsucită, în întuneric și m-am întors către mare. Pe întinderea albastră, până la orizont, nici un vapor, nicio barcă, nici o înfiorare de val. Am tresărit violent, atunci când am auzit vocea în spatele meu.

– Ce ai înțeles din conversația de pe casetă?

Primul meu impuls a fost acela de a fugi. Dar nu aveam unde. În spatele meu, se afla golul întunecos al intrării în far. Eram încolțit. Între cele două alternative, aceea de a urca în turnul îngust sau de a mă confrunta față în față cu bărbosul și insistentul novice, am ales-o pe cea de a doua. Am închis ochii și m-am rugat pentru ajutor la îngerul păzitor. Să nu mă atingă.

Și nu m-a atins. A vorbit domol, avea un glas sonor, baritonal. Profesionist.

– Stai calm, Noël. Nu-ți fac nimic. Un singur lucru vreau să te întreb, și pe urmă, gata. Ascultă-mă cu atenție: ai auzit aseară, printre celelalte confesiuni de pe casetă, pomenindu-se numele satului în care s-au petrecut acele întâmplări?

După o tăcere stupefiată de câteva zeci de secunde, în care-l privisem imobil, cu gura încleștată, Bazbanela reluă, amuzat:

– Deci, nu. Îmi închipuisem eu. Te-a cam furat somnul, ca, de altfel, și pe mine.

Râse. Mă apucă de umăr, ușor, abia simțit. Nu m-am retras. S-a apropiat imperceptibil de mine și m-a invitat, din priviri, să cobor, alături de el, scara spre faleză. L-am urmat, uitându-mă, în trecere, la pardoseala terasei, căreia abia acum îi dădeam atenție. Dalele mari, de gresie, de un bleu palid, erau ornate cu sori și raze în culori minerale, oranj și ocru, buclate, săpate în relief.

Ajunși jos, Bazbanela îmi făcu semn să urc cele cinci trepte care duceau pe platforma debarcaderului. M-am conformat, cu ochii țintă la iahtul care se legăna în partea dinspre larg a podețului din scânduri de stejar. Mă pricep la bărci, eu însumi am una cu vâsle și motor. M-a costat vreo două sute de euro, am cumpărat-o de la un localnic. Iahtul abatelui era însă o bijuterie bine întreținută, cu două punți, castel pupa cu platformă de observare deasupra și 10 metri lungime. Așa ceva, chiar și la mâna a doua, nu găsești sub o sută cincizeci de mii de euro.

Am zis „abate”, dar eram din ce în ce mai puțin sigur că Sergiu Bazbanela ar fi avut ceva în comun cu tagma călugărească. Singura legătură cu cinul monahal pe care o păstra, aparent, erau straiele lungi, cernite, părul netuns și barba, neagră și stufoasă, lăsată în voia ei. Și, desigur, traiul în singurătate. Da, dar ce fel de singurătate? Opulența în care locuia nu avea nimic în comun cu austeritatea datorată de unul care se pregătește să depună jurămintele de supunere, castitate și sărăcie.

Bazbanela m-a ghidat din spate, cu mâna, ca să pot păși în siguranță pe  puntea îngustă, rabatabilă, care ducea pe tribord. Am simțit atingerea lui cu o undă de neplăcere și atunci m-am gândit dacă apetența acestuia pentru contactul fizic cu altă persoană nu cumva era un indiciu al nevoii lui de comunicare, de care fusese cu desăvârșire frustrat, din cauza solitudinii auto-impuse. Foarte posibil, atunci, ca acele apariții ale lui de pe dig, din vara trecută, să fi fost semnale subtile, intenționate, adresate mie, că dorea să mă cunoască. Foarte ingenios și eficient.

Se apropiase de mine în singurul mod posibil care m-ar fi putut determina să-i ies în întâmpinare de bună voie, să preiau inițiativa. Îmi stârnise nu atât curiozitatea, cât acea stare obsesivă, vecină cu paranoia. Mi-am amintit, încă o dată, de visele acelea în care mă simțeam vânat, hăituit până în zori. Dacă era așa, înseamnă că omul acesta îmi intuise firea antisocială, de autist. Posibil, chiar, să mă fi urmărit multă vreme, din umbră, sau chiar să fi făcut discrete investigații despre mine printre pescarii din sat.

Gândul acesta mă făcu să mă zgribulesc. Mă simțeam, cumva, violat, în intimitatea mea, cu atât mai mult cu cât mă aflam, alături de el, în aceeași barcă, în largul mării. Incertitudinea pe care o păstram vizavi de adevăratele sale intenții avea, însă, în contrapondere, un neașteptat sentiment de atracție, datorat unei senzații de apropiere de anumite realități familiare mie în trecut.

Abatele dădea dovadă de o bună cunoaștere a curentului de coastă, care venea puternic dinspre  nord, întărit fiind și de impulsul de mișcare adus de apele Dunării. Iahtul lui, pe care scria cu vopsea purpurie numele „Margot”,  făcu o voltă largă spre sud, după care, traversând curentul, schimbă direcția spre nord. I-am ghicit intenția de a ajunge la digul situat în dreptul satului meu, cel lângă care obișnuiam să pescuiesc și unde mă întâlnisem prima dată cu el.

În scurt timp am înțeles cum de reușise să-și ancoreze ambarcațiunea pe latura dinspre larg a digului: acolo, din stabilopozi și bolovani, se crease un mic golf în forma literei C, golf în care se putea acosta în siguranță. Odată parâmele fiind legate de babale, am coborât pe o placă de beton orizontală, scăldată de valuri, care ținea loc de debarcader. De acolo, de pe muchia digului, se vedea, la trei sau patru kilometri spre apus, Vadu. Dacă aș fi avut un binoclu, cu siguranță că mi-aș fi putut identifica și căsuța în care locuiam.

– Dumitrești, zise pe neașteptate Bazbanela, acesta este numele satului în care s-au petrecut faptele relatate în casetă. Îți spune ceva acest nume, Noël?

L-am privit în tăcere. Oare mă cunoscuse înainte de a-mi fi pierdut memoria? Cred că mi-ar fi spus. Faptul că întâlnisem atâtea elemente, în ultimele două zile, care îmi trezeau sentimente amestecate, uneori plăcute, alteori negative, nu țineau de figura și de numele lui, care îmi erau complet străine. Senzațiile de deja-vu mi se păreau legate mai degrabă de ambianța și de  geometria casei, de vocea necunoscutului care își povestea viața pe bandă. În rest, memoria mea continua să fie o pagină albă până la momentul acela când am intrat pentru prima dată în satul pescăresc de la malul mării și am întrebat, la cârciumă, dacă pot închiria o casă pe termen nelimitat. N-am răspuns nimic.

Când soarele începu să dogorească insuportabil, ne-am urcat în iaht și am pornit înapoi. De data asta, drumul a fost în linie dreaptă. Peste douăzeci de minute, acostam la debarcaderul din scânduri. Am mâncat de prânz, ne-am tolănit fiecare pe o saltea, la soare și seara, după cină, am trecut la caseta următoare. Abia așteptam.

…

Caseta ajunse la sfârșit și Bazbandela se ridică din fotoliul său, cu intenția de a o pune pe următoarea în loc, dar se opri la jumătatea gestului. Rămas cu caseta în mână, se întoarse către mine și spuse:

– E trecut de ora zece, n-ai vrea mai degrabă să ne uităm în seara asta la un film și să lăsăm continuarea pentru mâine? Te grăbești să ajungi acasă? N-ai nicio treabă, nu semnezi tu condica la cherhanaua Vadul Pescarilor. Sezonul s-a sfârșit, turiști nu mai sunt, ce treabă ai? N-ai nicio treabă. Așa că…

M-am uitat cu reproș la el, aș fi vrut să-i explic că peștele se vindea tot timpul anului, dacă nu la turiștii din stuf, atunci la alte restaurante și cherhanale din Constanța și orice zi de pauză la pescuit făcea o gaură în bugetul meu. Problemele erau însă mult mai complicate. O pauză de o zi sau două  n-ar fi fost o tragedie chiar așa de mare, căci nu banii erau problema la mine, ci sănătatea mintală. Nu voiam să-mi modific stilul de viață. Era chestie de ritm. O ruptură în rutina mea zilnică m-ar fi readus în starea de acum trei ani. Știam asta, instinctiv. Neadaptat, neputincios, reluarea vechilor obiceiuri și abilități m-ar fi costat săptămâni, ba chiar luni întregi de suferințe.

Munca și traiul liniștit de la malul mării, care mi-au fost prescrise de doctorii de la sanatoriu, dădeau roade vizibile și nu voiam să renunț la ele. În ultimul an, mă simțisem din ce în ce mai bine. „Ori te muți într-un sat, undeva, pe malul unei ape, la aer curat și liniște, ori te vei îndopa cu pastile toată viața. Durerile de cap se vor agrava, vor apărea insomniile iar ficatul și rinichii, ce să mai spun! Vai de ele!  Știi să pescuiești? Dacă nu știi, te învăț eu. Îți trebuie undițe, fire, ace și momeală” mi-a zis psihiatrul, în anul când mi-am făcut intrarea în Vadu.

Coborâsem din autobuz în piața centrală a satului. Drept în mijloc se afla o cârciumă, cu vreo șase mese scoase pe o terasă împrejmuită cu un grilaj verde de scândurele bătute în formă de X. La câteva zeci de metri mai încolo se afla primăria iar dincolo de ea școala generală și după, biserica și postul de poliție. Aveam un sac de voiaj pe umăr și un rucsac în spate. Le-am dat jos, le-am lăsat grămadă la umbra unui tei și am rămas în picioare, imobil, uitându-mă spre un punct imaginar aflat în frunzișul altui tei, de peste drum.

Mușteriii terasei veneau și plecau, unii îmi aruncau câte o privire, alții treceau indiferenți pe lângă mine și își vedeau de drumul lor. După o oră și jumătate mai veni un microbuz, din care coborâră trei inși. Șoferul microbuzului s-a uitat insistent la mine, dar cum eu mi-am ferit privirea, a plecat din loc. Trei adolescenți făceau ture cu bicicleta, de la un capăt al străzii la celălalt. O femeie în vârstă, cu o broboadă neagră, înnodată sub bărbie, acoperindu-i părul cărunt, a trecut pe lângă mine și mi-a dat bună ziua, privindu-mă curioasă. Pe la ora două a după-amiezii, când la mesele terasei nu mai era nimeni, o mașină a poliției opri lângă mine. Polițistul de la volan a lăsat geamul în jos, pe jumătate, și m-a întrebat pe cine caut. Am făcut un pas spre mașină și am articulat, cu greutate:

– Eu…

După care am tăcut și am rămas ca o momâie în praf, legănându-mă pe picioare și holbându-mă la polițist. Acesta s-a dat jos din mașină și s-a apropiat de mine. Avea caschetă pe cap, bluză albastră cu mâneci scurte și ochelari de soare cu lentile negre.

– English? A zis, uitându-se la bagajele mele, care zăceau în iarbă.

Aș fi vrut să pot să-i spun că, în primul rând, mi-e foarte sete și în al doilea că aș vrea să închiriez o locuință. După aceea, mi-am dat seama că, dacă cineva ar avea pe aici o casă bătrânească liberă, în mod sigur nu ar umbla tocmai acum, aiurea, pe stradă ci, foarte probabil, s-ar afla la o altă adresă, cel mai probabil la Constanța sau la București. Dar drumul de la gând la vorbă trece prin gură, iar buzele mele erau încleștate.

– Eu… sunt român, am murmurat, am nevoie… apă…

Și cred că am leșinat, căci mi s-a făcut deodată negru în fața ochilor și n-am mai știut nimic până când m-am trezit pe iarbă, rezemat de tei. Polițistul se afla aplecat deasupra mea și încerca să mă aducă în simțiri, stropindu-mă cu degetele înmuiate în apă, pe care o turna dintr-un bidon de jumătate de litru. Am pus iute mâna pe bidon și am băut. Țin minte că era foarte rece. Polițistul și-a dat cascheta pe ceafă și s-a așezat pe vine lângă mine. M-a întrebat cine sunt, unde vreau să merg și dacă sufăr de inimă sau am diabet.

În perioada aceea, în care tocmai fusesem externat de la Săpoca, starea mea nu era tocmai bună. Aveam mersul acela țeapăn și privirea absentă, provocate de sedative. Nu puteam să articulez mai mult de un singur cuvânt deodată, și acela monosilabic. Da, nu. Vreau. Puteam să par oricui, cu ușurință, idiot iar asta nu era, de cele mai mule ori, în dezavantajul meu. Oamenii aveau tendința să mă protejeze, să mă ajute. Îmi vorbeau tare, rar și foloseau cuvinte puține.

– Cum te simți? Vrei să chem o ambulanță?

Am dat din cap că nu. M-am ridicat în fund și am bâiguit, fără intonație, abia mișcându-mi buzele:

– Noël.

– Ce? Ce Noël?

– Noël Brijnart. Așa mă cheamă. Caut o casă de închiriat. Un an de zile.

Polițistul își dădu cascheta jos, își frecă bărbia și rămase așa, privind în zare, aproape o jumătate de minut. În cele din urmă scoase mobilul și apelă pe cineva din agendă.

– Marine, zise, Ghiță sunt. Ascultă, tu ai numărul lui Nicodim? Acela care a plecat la schit. Da, Nicu, Cioară Nicu. Nu știi, mai caută chiriași? Auzi, sună-l și zi-i că i-am găsit un client. Dar repede, că omul e nerăbdător. Aștept.

Polițaiul închise mobilul și rămase așa, cu el în mână, studiindu-mă cu interes. Am știut că ar fi vrut să mă întrebe ceva, dar nu-i venea pe limbă să-mi pronunțe numele. I-am venit în ajutor.

– Noël.

– Bine, Noël, și de ce vrei să stai un an întreg la Vadu? Ai carte de identitate? Nu e treaba mea, dar va trebui să-ți faci viză de flotant, dacă te ia popa în gazdă. O să-ți explic eu. Te duci la Constanța…

Sună telefonul. După un scurt dialog între cei doi, polițistul zise către mine:

– A zis că te costă o sută de euro lunar, banii pe șase luni în avans. Vii cu mine și îți explic. A, și să nu uit: fără femei! Și a mai zis să păstrezi bucătăria și baia curate. Și să plătești lumina. În regulă?

Mă privi cu atenție. Am dat din cap și am spus da. Mi-a pus apoi telefonul la ureche și atunci am repetat cu voce tare:

– Da!

– Ai îngerii aproape, Noël! Sunt de acord să te iau la mine pentru un an de zile, și prelungim după aceea dacă vrei să mai stai. Te va îndruma domnul polițist unde să mergi și îți va explica cum să procedezi cu banii și cu celelalte. Să ai o zi bună! zise Nicodim și închise, iar eu am rămas foarte surprins și nedumerit de unde îmi cunoștea acesta numele.

I-am înapoiat polițaiului telefonul și i-am mulțumit.

– Poliția locală în serviciul cetățeanului, zise, și îmi deschise portbagajul ca să-mi pun rucsacul și geanta de voiaj.

În curând, ne-am oprit în fața unei case înconjurate de o grădină cu flori și câțiva pomi. La nici trei sute de metri se vedeau valurile înspumate ale mării. În seara aceea am dormit prima dată acolo.

– Uite aici un film excelent, zise după o vreme Bazbanela, trezindu-mă din reverie. Blade Runner 2049. Ai văzut Blade Runner din 1981? Asta de acum e continuarea. Un film despre o reîntâlnire cu un bun prieten, după mulți ani. Adică, un prieten, dar  nu chiar așa de bun. Un prieten. Mă rog, o întâlnire cu cineva.

Am luat loc pe canapeaua din living, abatele stinse lumina și dădu drumul la televizor. Căută prin niște foldere filmul și, după câteva secunde, camera fu inundată de acordurile hipnotice ale unei muzici spațiale. M-am relaxat. Pe ecran, imagini aeriene ale unui peisaj futurist.

– Te simți bine? Mă întrebă Bazbanela. Filmul acesta e despre replicanți. Replicanții  ăștia erau de două feluri: ascultători și neascultători.

Știam ce-s replicanții. Văzusem filmul Blade Runner din 1981.

– Observi, adăugă Bazbanela, nu ni se spune că erau buni sau răi, ci că erau ascultători sau neascultători.

N-am răspuns. Am preferat să urmăresc cu atenție filmul, lăsând pentru mai târziu meditația asupra conceptelor de bine și de rău, în opoziție cu virtutea supunerii.

A doua zi, dimineață, novicele mi-a adus la cunoștință că nu puteam încă să mă întorc la casa mea. Bine, nu a zis-o ca și cum aș fi fost sechestrat, ci a sunat mai curând ca o invitație.

– Dragul meu, mi-a zis, când eram la cafea, azi vom lua prânzul sus, în far iar după amiază ne vom plimba prin pădure. După aceea, bineînțeles, vom asculta caseta a treia a interviului acordat de Robert. Sunt patru casete, cu totul. Termină cafeaua și hai la bucătărie, că avem treabă!

Deșertă o plasă de midii într-un lighean și le puse sub jetul de apă.

– Pescuite cu mâna mea, râse, aruncându-mi o privire de sub basca albă de bucătar, pe care și-o pusese, ștrengărește, pe o sprânceană. Din standul de la supermarket.

Îmi puse în față un castron de legume și un cuțit. Cojeam cartofii, tocam ceapa și ciupercile și mă gândeam la excursia de ieri, cu iahtul, până la digul de stabilopozi. Ceva nu-mi dădea pace, un detaliu care nu se încadra în tabloul general. Numele iahtului.

– Margot? Am zis. Cunoscusem pe cineva cu numele acesta, mai demult. Nu e un nume pe care să-l întâlnești de două ori la rând, într-un an.

Mă privi amuzat. Râcâia cu un cuțitaș nisipul și depunerile lipite pe valvele scoicilor și le arunca în oala cu apă clocotită, în care pusese zarzavaturile mărunțite de mine, sare, piper și nu mai știu ce.

– Da, unica și irepetabila Margot, zise el către mine, zâmbind.

Aveam două nume, Robert și Margot. Și nicio figură în spatele acestora. Erau ca două cărți de joc, întoarse cu fața în jos. Și acest pseudo-călugăr hirsut, care părea că are în mână toate atuurile. Inclusiv, pe mine. Mă simțeam un instrument naiv și inconștient în mâinile lui Bazbanela. Ce dorea de la mine? Mi-era teamă că trecutul meu, de care încercasem din toate puterile să mă ascund, venea după mine, ca un câine flămând.

Intrasem într-o rutină liniștită, la Vadu. Banii câștigați din pescuit, la care se adăuga renta lunară, depusă în contul meu de administratorii fondului Brijnart, îmi erau arhisuficienți pentru plata hranei, a curentului și a căldurii. Cu ce îmi rămânea, puteam să fac, singur, mici lucrări de întreținere și reparații la casa parohială. O dată la două luni, mergeam la magazinul de bricolaj din Constanța pentru unelte de grădinărit, lacuri și vopsele, pensule și tot felul de alte materiale și scule, pe care le înșirasem din vreme într-o listă. Trebuia să fac o listă suficient de lungă, astfel încât prețul cumpărăturilor să fie mai mare de o anumită valoare, dacă nu, magazinul nu mi le-ar fi trimis acasă, cu furgoneta, a doua zi. După un an am înlocuit aragazul, după încă șase luni am cumpărat o mașină de spălat nouă.

Toate aceste lucrări le scriam într-o scrisoare, o dată la șase luni, pe care o trimiteam pe adresa ieromonahului Nicodim, la mănăstirea Ciolanu, județul Buzău, împreună cu plata chiriei și cu o serie de fotografii ale interiorului și exteriorului casei. Două săptămâni pe an, în luna august, în postul Sfintei Marii, proprietarul venea să-și petreacă concediul la mare. Avea o mașină 4×4 vintage, un Jeep din anii 80, de culoare neagră. Parca mașina în fața porții, despacheta și îndată după aceea se apuca să facă agheasmă. De fiecare dată aducea cu sine o icoană nouă, pictată, a sfinților arhangheli Mihail și Gavriil. Mă punea să stau în picioare, lângă el, cât timp ținea slujba, cu singurele îndatoriri de a ține o lumânare în mână și de a spune „amin” după fiecare verset sau când îmi făcea semn.

Lua, apoi, un buchet de busuioc înmuiat în ligheanul cu agheasmă și începea să stropească fiecare colțișor din casă, și la interior și la exterior. Ce rămânea, la urmă, în lighean, o punea într-un bidon, din care bea în fiecare dimineață la trezire. Toate acele icoane au poposit, rând pe rând,  pe peretele de la răsărit al camerei de oaspeți, alături de celelalte, mai vechi. Erau icoane mari, pictate, cu rame de lemn. Dădeam o gaură în perete cu rotopercutorul, cumpărat, de mine, de la Dedeman. Cinstit, popa îmi deconta din chirie aparatele electrocasnice de folosință îndelungată, cumpărate din banii mei, pe baza bonului fiscal.

Înainte de Sfânta Maria, Nicodim îmi cerea să mă spovedesc la el. Prima dată, spovedania mea a fost extrem de scurtă. I-am spus, în puține cuvinte, bâlbâindu-mă, că memoria mea este complet goală, știam doar cum mă cheamă, pe baza datelor din cardul de identitate și a actelor din dosarul de externare. Din ele am aflat că m-am născut în Belgia, în urmă cu treizeci și doi de ani, iar pe părinții mei îi chema Gerard și Eveline și deci, cel mai probabil, eram botezat în ritul catolic. Cum și de ce am ajuns în România și când am învățat românește, asta era una din enigmele vieții mele, care mă preocupa, însă, din ce în ce mai puțin. Dar țin minte perfect ce s-a petrecut în ultimul an de zile.

– Nu-i nimic, fiule, mi-a zis ieromonahul, punându-mi patrafirul pe creștet. Domnul nostru a vindecat pe lunatic și pe un altul, stăpânit de demoni, așa că, de ce nu te-ar vindeca și pe tine? Totul e să te rogi cu credință și cu nădejde. La sfârșit, mi-a spus, așa, ca din întâmplare, că cei săraci cu duhul vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu, deci să stau liniștit din partea asta, cum ar veni.

Nu-mi făceam deloc griji, nu numai în ceea ce privește mântuirea, ci nici în celelalte privințe. Până într-o bună zi când, într-un nor de praf și un huruit înspăimântător de motoare, o gașcă de bikeri, din aceia înfiorători, cu pantaloni de piele, lanțuri și tatuaje, descinseră în fața porții. Așezară motoarele în cerc, pe pajiștea din fața casei. Unii se așezară jos, cu picioarele încrucișate și își aprinseră o țigară. O fată, ce îmi amintea de Xena, prințesa războinică, deschise portița și intră la mine în curte cu motocicleta ei imensă Pe brațe, tatuaje cu dragoni, buzele “rujate” cu negru, pantaloni mulați din piele, accesorii de metal pe mâini și piept. O avalanșă de păr negru și lucios i se revărsă pe spate, până în talie, când își scoase casca de pe cap. Pe piept îi strălucea un medalion din piatră verde. Se apropie de mine, îmi pasă în treacăt casca în brațe și  intră în casă cu pași mari, fără să-mi adreseze nici un cuvânt. Cizmele ciocate bocăniră pe parchet. O făceau și mai înaltă decât era.

– Bună, Noël! Ce te uiți așa, ori nu mă mai cunoști?

M-am ferit din calea ei, lipindu-mă cu spatele de perete. Aerul impetuos, insolent pe care îl afișa se înmuie însă subit când ușa se închise între noi și restul găștii. Mă privi câteva secunde serioasă, apoi se repezi dintr-o dată și începu să mă strângă în brațe. Am început să mă zbat ca un disperat, simțeam că mă sufoc. Am împins-o la o parte și m-am dat înapoi un pas. Avea ochii în lacrimi. S-a așezat pe un scaun, a lăsat capul în jos, și-a mușcat buzele, tremurând,  apoi, ridicându-se brusc mi-a zis, cu voce reținută:

– Noël, nu știu ce ți-a spus Robert despre mine, dar, indiferent ce s-a întâmplat, eu…

Tăcu. Mă uitam îndurerat la ea, aș fi vrut să-i spun ceva care s-o liniștească. Nu am putut. Nu am știut ce.

– Unde e? M-a întrebat.

Continuam să mă uit cu o figură de mucenic nevinovat la brățările și la inelele ei. Răspândea un parfum delicat și proaspăt de frezie, chiar uimitor de proaspăt pentru cineva care călărise șaua motorului prin căldură și praf. Își șterse ochii cu dosul palmei și se îndreptă spre ușă. Înainte a ieși, se mai întoarse o dată și zise:

– Uite, ca să nu zici că am făcut eu cine știe ce investigații, ca să dau de tine. Poate te ascunzi, na, fiecare și le știe pe ale lui. Nu te întreb nimic, dacă tu nu vrei să spui. Am fost înainte de Paște la mânăstirea Ciolanu, lângă Vulcanii Noroioși, din Buzău, dacă știi. Am intrat la un călugăr de acolo și m-am… în fine, mi-am povestit viața. Am vorbit acolo și despre tine. De bine, normal. Amintiri. Frumoase. Preotul acesta, Nicodim îi spune, te cunoștea. Mi s-a părut asta un semn extraordinar, nu? După șapte ani de când n-am mai știut nimic unii de alții, nu? Nu-i așa, Noël?

Își înghiți lacrimile. Își șterse încă o dată ochii. Ieși. Înainte să ne despărțim, se mai întoarse o dată și zise:

– Îi spui tu lui Robert că l-am căutat? Și că îmi pare rău, de tot? Asta e… Mă duc, că mă așteaptă. O să stăm aici cu corturile două zile, pe urmă poate mergem prin Apuseni, nu știu.

Au plecat, după aceea, în trombă și în huruială de motoare. Înainte să dispară din vederea mea, Xena mai făcu o tură și se întoarse până în dreptul casei mele.

– Eu stau în Ploiești, dar acum lucrez pe platforma de foraj marin Gloria, ca să știi unde să mă cauți. Inginer petrolist. În caz că…

– Hei, cum te cheamă? Am strigat, înainte să dispară iar.

– Sunt Margot, nebunule!

A trecut mai mult de un an de la întâlnirea aceea. Nu mai auzisem nimic despre Margot, până în ziua precedentă, când i-am văzut numele scris pe iahtul lui Bazbanela. Simțeam că un laț se strânge implacabil în jurul gleznelor mele. Sentimentul că sunt pe cale de a fi prins, privat de libertate l-am simțit și mai acut în timpul prânzului din foișor. Am urcat scara în spirală cu inima bătând nebunește. Odată ajuns sus, priveliștea largă, albastră a mării m-a calmat. Turnul avea o terasă cu vedere panoramică, semi-acoperită și adăpostită de vânt. Abatele s-a comportat extrem de prevenitor cu mine, mi-a spus bancuri și mi-a povestit o grămadă de anecdote nostime. Părea un om cultivat, citit, în pofida mâinilor bătătorite de munca fizică.

______

Fragment reeditat al romanului „Regele fluturilor” (Ed. Coresi, 2017)

Florin Giurcă

Am absolvit fac. Automatica București.
De profesie inginer software, profesor de informatică.
Scriu proză SF/F/H. Colaborez la revistele Gazeta SF și Helion. În 2017 am publicat un roman horror, Noaptea lemurienilor, la editura Pavcon, și un roman mainstream, Regele fluturilor, la editura Coresi. În 2018 am publicat un volum de proză scurtătot la editura Pavcon, Efectul Metamorphis, și un roman horror, Confesiunile Omului – cîine.

fgiurca.blogspot.ro/