Revelația

Spun înțelepții că niciodată nu va exista adevărata fericire. Chiar și cel mai împlinit om de pe pământ, normal, văzut din prisma ochilor altuia, își are în interiorul sufletului doza de neîmplinire, așa că nu se știe niciodată ce e în grădina fiecăruia. Raul și-a dat seama de multe ori despre fenomenul cu pricina, însă acum jubila. Era învăluit într-o adevărată feerie, cum rar i s-a întâmplat vreodată, genul acela: „Care ți-a fost cea mai mare bucurie a vieții, ca și cum nu ți-ar veni nicicum a crede”? Și chiar că îi era cea mai mare bucurie a vieții de când trăia pe pământ, un fel de revelație totală. Nu i se părea deloc ciudat că de-abia și-a zdrobit mașina de-un copac. Dă-o-ncolo de fierătanie. Important era că jubila, mai mult ca niciodată, chiar fără motive.
Și nu îi păsa că cei din jurul lui păreau abătuți, îngrijorați de ceva anume. Nu mai voia să se debaraseze de starea aceea de beatitudine ce-a pus stăpânire pe el. În urma lui mai multe mașini trimiteau jeturi de lumină din girofarele albastre. Țiuiau după el chiar și sirenele. Privea de la distanță forfota iscată. Se mira apoi de paralelismul stării sufletești. Niciun drog pe care l-a experimentat vreodată nu l-a putut aduce în starea aceea, pe când cei din urma lui mișunau cuprinși de îngrijorare. Dintr-o dată Raul vedea mai bine, iar lucrurile din jur îi prindeau un efect strălucitor. La fel de superb i se contura și orizontul, depărtarea ce făcea unificarea pământului cu a cerului.
Străbătea străzile cunoscute lui dintotdeauna. Nu-i mai părea rău de cerșetorii care își făceau pe acolo veacul, și nici nu îl interesa că nu îl salutau, cu toate că la fiecare trecere a lui prin dreptul complexului alimentar le lăsa câte ceva din buzunar. Nu uită totuși să îi binecuvânteze. Familia Pascu, decenții lui vecini de la bloc, își încărcau cumpărăturile în portbagaj. Spre mirarea lui, nu-l deranja faptul că nu i-au răspuns la salut. Îi erau prieteni de familie, și adeseori se vizitau, dar nu voia să își strice cea mai mare bunădispoziție pe care a avut-o vreodată din istoria omenirii cu astfel de bagatele. La urma urmei, fiecare cu necazurile proprii, și oamenii ăștia i-au răspuns întotdeauna la salut, nu voia să facă din situația asta un caz. Și-a mai întors încă o dată capul spre ei, trimițându-le urări de bine. „Definitiv sunt preocupați cu ale lor — își zicea — privindu-i cum intrau într-o florărie.
Brusc i-a apărut în față și Buruiană, dulăul complexului. Nu era zi în care atunci când se întorcea de la cumpărături să nu îi lase blănosului câteva felii de parizer. Îi ieșea mereu în întâmpinare cu pendulări ale cozii mai voioase decât ștergătoarele de parbrize, și era singurul dulău pe care l-a cunoscut vreodată care îi lingea încălțările. Îl și certa distrat câteodată pe tema asta. Acum Buruiană își vedea de treburile lui câinești, nu îl băga în seamă, deși îl fluiera să vină să îl mângâie. „Mă, ce-or fi având azi cu toții”?! se întreba distrat Raul, explodând de fericire. S-a pomenit apoi făcând un lucru pe care nu l-a mai făcut niciodată. În condiții normale s-ar fi rușinat de pornirile lui necontrolate, însă acum radia mai mult decât toți trecătorii. Îmbrățișa un copac. Își ținea ochii închiși, cu obrazul lipit de trunchi, și îi simțea freamătul cum îi pâlpâia din rădăcini până-n vârf.
Din când în când, prin locuri mai umbrite, Raul observa și trecători gârboviți, cu forme nepământene, pășind abătuți pe caldarâm, cufundați parcă într-o oarecare clandestinitate, amărâți de toate clipele pe care li le oferea în dar viața. Nici aceste neajunsuri nu îl puteau indispune, din contră, comparația lui cu starea oamenilor strigoi îl binedispunea și mai tare.
Bântuia străduțele de o bună bucată de vreme, iar blocul în care locuia i se contura cu timiditate. I se părea mai frumos ca niciodată. Nici nu-l mai deranjau rufele puse cu urâțenie la uscat prin balcoane. Din dosul unor platani decorativi alergau în agonie doi bătrâni, cu forme degenerate, de-a dreptul fantomatice. Se uitau în jur cu niște ochi sângerii și fugeau devorând pământul. În situații normale Raul s-ar fi înfiorat, însă acum îi scruta cu amuzament și nepăsare. Se mira totuși de ușurința cu care fugeau moșnegii, de parcă levitau.
Se apropia de casă. Nici aici nu îl băgau în seamă vecinii, aceeași pe care îi întâlnise în jurul complexului, sau alții, preocupați de grijile propriilor vieți, ignorându-i parcă cu ciudă cea mai mare fericire de care avea vreodată parte. Stăteau adunați în cârd în fața camionului de tractări auto. Tocmai îi descărcau autoturismul, nou nouț, cumpărat în urmă cu câteva zile, turtit acum din temelii. Mai mult ca sigur că îl considerau iresponsabil din moment ce îl ignorau cu totul și îi tratau veselia cu cea mai mare ofuscare. Râdea a panaramă Raul, mai ales când își amintea că în urmă cu o săptămână făcuse cinste rudelor și vecinilor, de satisfacție că l-a prins începutul pensiei cu mașină nouă, că numai hârburi tot condusese până atunci. De-abia ultima masă și-o petrecuse cu nevastă-sa Natașa și cu fiica lui de 13 ani Tatiana, tot în cinstea noii achiziționări. Pe când ciocneau cel mai pretențios coniac, cumpărat o dată-n viață, concluzionau că noul bolid le era cea mai mare realizare de când existau ca familie.
„Ce prostie — se amuza cu cea mai mare sinceritate Raul. Una mai mare nici c-am mai întâlnit. Cum se dau cu capetele de pământ oamenii, fie ei și vecini, pentru niște fiare contorsionate, chiar dacă la urma urmei e mașina noastră”!
Și râdea Raul a mare panaramă. Nu îi păsa deloc de ofuscarea vecinilor, de teatrul ieftin pe care i-l jucau în fața blocului, fie că se bucurau pe ascuns sau se întristau în urma carambolajului. „Ce stupiditate, ce gândire ieftină! se distra, privind în jur.
Parcă erau cu toții supărați pe el, nu îl considerau citov, parcă formaseră o coaliție secretă ca să îl ignore, îl tratau ca pe un paria al societății. Dar nu reușeau să îl indispună, nu neică, nu își pierdea el timpul cu nimicniciile pământene, prea puternică îi era fericirea. „Bucurați-vă dragilor! îi lua la rost în gând cu un pasaj biblic. Lăsați deoparte viciile vieții, fierătaniile pământului pe patru roți. Familia, cei dragi, asta-i adevărata bucurie. Să uzi o floare care depinde de tine, să mângâi un animal, să-ți ajuți aproapele, să fii cel mai bun om de pe pământ, în toate astea stă sensul vieții”!
Ca să nu își volatilizeze din cauza lor cea mai rară bună dispoziție pe care o avusese vreodată, Raul năvăli în casă. Din fotoliul sufrageriei și-a aruncat pe masă picioarele încrucișate. Tare îl bătea gândul să se repeadă la frigider și să își toarne un păhărel din coniacul fin din care se cinstise cu soția în urmă cu câteva zile. Dar refuza să se ridice. Parcă era fermecat. L-a cuprins o amorțeală plăcută. Își zâmbea cu satisfacție. Ca niște năluci, atât Natașa cât și Tatiana i se plimbau prin cameră. Nevastă-sa avea ochii plânși, înnegriți de supărare. Fiică-sa plângea de-a dreptul. O să le treacă. Pe nevastă-sa și-o înțelegea. Și-au cumpărat mașina din agoniselile amândorura. Zece ani s-au chinuit să pună bani deoparte pentru zile negre. Și cum acele zile nu li s-au prea prevestit, s-au decis ca primele zile de pensionare să îi surprindă pe amândoi cu un autoturism nou. Lasă c-o să-i treacă. Familia era importantă, să fie ei sănătoși. Pe fiică-sa nu și-o înțelegea însă. De ce plângea atât de tare de nu și-o mai văzuse în acea stare până atunci??? „Ah, măi, să fie! își aducea Raul aminte. A ținut morțiș ca sistemul acustic să aibă și USB, să asculte Pop coreean din mașină, sărăcuța”!
Raul se amuza de nu mai putea, decis fiind să le împace pe amândouă. Or să-și ia ei mașină și pe lumea aialaltă dacă o trebui. Important era să și-o trimită pe Tatiana la facultate, ei să își vadă liniștiți de bătrânețe văzând-o cum crește. Or să se bucure apoi de nepoți. Dar avea de gând să își îmbuneze mai târziu fetele, nu avea niciun chef să își strice starea de beatitudine din cauza tânguielilor lor.
Starea distractivă a lui Raul creștea concomitent cu vizita unei vecine, prietenă bună cu nevastă-sa Natașa. În momentul de față o îmbrățișa, ca să îi curme amarul. Lui… nu tu un bună ziua. „Of, Doamne, ce se mai consumă și oamenii ăștia pentru cele mai banale mărunțișuri de pe fața pământului”! Vecina, fiică-sa și nevastă-sa nu îi gustau însă rânjetele. Nu îl băgau deloc în seamă și nu îi adresau niciun cuvânt. Îl considerau cel mai mare exemplu de iresponsabilitate de pe suprafața pământului.
Greu de spus dacă pe lângă Raul au trecut orele sau zilele. Euforia ce l-a cuprins părea cronică, așa că timpul nu mai exista la el, îi intrase într-o gaură neagră. Urmărea amuzat alaiul de oameni plouați. În fața lui era nevastă-sa, lângă ea fii-sa, urmată de rude, vecini și alte cunoștințe. Reflectau la comicăria de mașină turtită și apoi o luau din loc mai departe. Au chemat și un preot, ca să dea cu agheasmă și să descânte ghinionul prin care trecuseră. De data asta întreaga comunitate îl ignora pe Raul. Oamenii de bine nu îi mai gustau rânjetele de om iresponsabil. Parcă până și preotul îl dojenea, și nu avea curajul să i-o spună, doar printr-o tainică ignorare, fiind sigur că îi va fi înțeles mesajul. Raul i-l descifra, însă nu avea niciun chef să își piardă rara bună dispoziție. Ca o prelungire a grupului de oameni plouați și sobri se iveau sporadic și trecători ce radiau întocmai lui, uimindu-l cu ușurința cu care se deplasau, ori oameni îngroziți, ce alergau haotic, cu viteza unor atleți.
Mare taifas. Toți oamenii i-o împăcau pe Natașa și pe Tania pentru necugetările lui. Nici nu le mai zărea. Masa umană le învăluia în îmbrățișări carnivore. Distrat, s-a hotărât și Raul să intre în toiul mulțimii, poate-poate avea să îi îmbuneze, să îi convingă să uite de toate fleacurile lamentabile de pe pământ, și să se ocupe cu alte lucruri, ce le puteau aduce adevărata fericire. A intrat cu ușurință în zidul uman. Parcă era făcut din unt. Ochi plânși și tânguieli amarnice în epicentrul mulțimii. Se uitau șocați în gura deschisă. Pe când se apleca în genunchi ca să arunce o privire în hăul pământului, Raul încă râdea.
Impropriu spus că pământul îi aluneca de sub picioare. Parcă îi aluneca întreaga viață. Energii ciudate, ce emanau forme de săgeți și raze, îi zguduiau trupul. Mai multe ceruri se roteau în jurul lui și îi absorbeau într-un vortex sufletul. Nu îl durea nimic, însă sperietura bruscă îl înspăimânta mai mult decât orice altă tortură. Simțea că niciodată în viața lui nu mai avuse o frică atât de puternică, într-o viață respectabil de lungă, în care își văzuse de mai multe ori moartea cu ochii: se electrocutase, era o dată cât pe-aici să se înece, altă dată să cadă dintr-un trenuleț de la o înălțime considerabilă într-un parc de distracții. N-a simțit așa angoasă nici când l-a chemat pe vremuri miliția la secție, precum că cârtise împotriva regimului. În momentul de față simțea că se scăpa în pantaloni de-a dreptul. Dar nu îi exploda nimic într-înșii. Din grota larg căscată, dintr-o poziție culcată, cu mâinile încrucișate pe piept, îl privea chiar el. „Doamne, ce mi se-ntâmplă”??? În nedumerirea lui, își controla brațele, își privea picioarele, lăbărțate, extirpate, alungite de forța unui aspirator invizibil, gigantic. Distingea sunete puternice, ciudate, nemaiîntâlnite lui până atunci. Membrele nu îi mai aveau culoare, aveau doar nuanțele apei de la robinet. „Ce naiba”?!? Își lovea umerii, pieptul, pulpele și alte părți ale corpului, de parcă era înțepat de mai multe cuiburi de viespi deodată. La fiecare atingere bucățile de corp i se deformau precum aluatul, ca apoi să i se sudeze la loc ca într-o hologramă.
Raul se confrunta cu cea mai puternică angoasă pe care o avusese până atunci în întreaga lui viață. Era sigur că intrase într-un coșmar intens, că dormea profund. Încerca să se ciupească, să își demonstreze singur că halucina într-un vis tâmpit, dar nu avea cum să o facă, brațele alungite cu formă transparentă de cristal lichid îl împiedicau să o facă. Nu își zărea nici degetele. Urlete demonice îl apucară. A sărit urgent urgent în groapă și a prins să se lovească de mai multe ori de propriul corp, cu tărie, ca să intre înapoi în cochilia care i-a purtat atâția ani sufletul. Și coșmarul îi dura, și nu i se mai termina. Nu putea nicicum să se trezească. Și totuși… se confrunta cu acele schimbări ciudate de vreo câteva zile. Dacă nu era deloc un vis?!? A părăsit groapa cu o viteză uriașă. A făcut un salt gigantic de-asupra tuturor, și apoi corpul lui fantomatic alerga prin cimitir cu o rapiditate uimitoare. Cea mai mare angoasă din viața lui Raul i se dubla ca intensitate. A ajuns urgent și în fața blocului, la parter, acolo unde locuia. Din parcare râdea de el și noua lui mașină, turtită, cu forme satanice. Și Raul urla, și lua la rost pământul cu rostogoliri entropice. Crăpa de sete, cea mai mare sete pe care o avusese vreodată în viață. Goli paharul de apă pus între candelele aprinse. A luat-o din nou apoi la fugă, cu urlete demonice, și nu îl băga nimeni în seamă, nu îi auzea nimeni văicărelile. Sporadic, mai observa și alți alergători bântuind în chinuri străzile, cu niște chipuri schimonosite de groază la fel ca și cel al lui. Nu-i păsa de ei. Voia doar să se întoarcă din coșmar, să își vadă de îmbrățișările fiicei și ale soției. Cât pe ce să se izbească de un omuleț deformat cumva, marcat de o exagerată veselie. „Cum pot fi unii cuprinși de o asemenea nemaiîntâlnită bucurie”?!? se mira Raul. L-a cuprins de umeri și îl îndemna să se trezească de urgență din falsa revelație, până când nu îi va fi prea târziu. Niciodată nu i-a mai ieșit în drum un om atât de bucuros. Și trecătorul îl privea senin, total indiferent la bruscările sale. „Văd o lumină — îi explica omulețul cu un corp care i se deforma și i se forma înapoi precum o gelatină — mai frumoasă decât orice lumină pe care am văzut-o vreodată”!
Cu agonii bântuite și urlete demoniace, Raul l-a lăsat cât colo. S-a trezit apoi înhățat de un cioclu îngrozit. Voia să îl târască cu el undeva. I se izbea de corpul holografic încercând să îi năvălească înăuntru, și bubuiturile pricinuite le auzea doar el. Și visul nu voia nicicum să i se sfârșească.
… – Uite că ne-a vizitat, a băut din apă! își calma mama fiica dintr-o îmbrățișare îndurerată. De-acum ne avem doar pe noi două. Va trebui să fim mai unite și să avem grijă una de alta!
Tatiana încă plângea, iar pleoapele îi prinseseră pe ici pe colo urme de răni.
– Gata! o îmbuna mama. Nu mai plânge. Tăticu va fi mereu cu noi, în inimile și în mintea noastră…

Adrian Scriminț

Balerin la Opera din Brașov; redactor RadioProDiaspora. Mențiune la Concursul Național de Literatură 2012 ținut sub egida USR. Mențiune specială din partea USR- Spania la Concursul de Literatură din 2019, ținut sub egida USR, ASARS, și a Rețelei Literare. Mențiune la Concursul Național de Literatură 2020 ținut sub egida mai multor ONG-uri de literatură, 7 filologi jurizându-mi romanul Jovan Bilici. Colaborator la diverse cotidiane, membru a mai multor rețele lirerare, etc. Compoziția a trei romane: „Cartierul Proletarilor” în trei volume, romanul „Răpănoșii”, romanul de război „Jovan Bilici”, urmând și altele. Peste 40 de povestiri de lung metraj, printre care și nuvela „Răzbunarea ciudată”. Mulțumiri pentru atenție…

scrimint