Reverenda

Am isprăvit slujba și văd că afară s-a întunecat de tot, ori poate că pâcla asta de sfârșit de toamnă a fugărit lumina zilei. Nu e nici o sărbătoare mâine, așa că nu a trebuit să fac vecernia mare ci doar pe cea zilnică. Dar mi se pare că m-am lungit. N-a venit nici un om la slujbă, nici cantorul n-a fost, e drept că nu-i de datoria lui să vină în mijlocul săptămânii. Am aprins doar o lampă cât să pot citi Psalmii. Dar acum am închis-o și pe aceea și am lăsat numai candela de la icoana Mântuitorului, pe care n-o sting niciodată. M-am așezat în prima strană, chiar lângă iconostas, și mă gândesc la tot felul de lucruri fără șir. Din asta se vede că am îmbătrânit.
Am eu o amintire veche cu strana asta, tot aici am stat când așteptam să mi se nască primul copil. O dusesem pe soție în oraș, la maternitate, iar eu mă întorsesem în parohie. Nu era pe atunci obiceiul să fie tatăl de față la naștere, nu te lăsa doctorul nici să fi vrut. Făcusem tot așa slujba, mă rugasem mult și apoi mă așezasem în strană, rușinat că îmi dăduseră lacrimile: Apostolul ne învață să avem mereu nădejde. Însă mie îmi tremurau mâinile, ce mă fac dacă i se întâmplă ceva soției, eram încă un băietan ieșit abia de câțiva ani din seminar și mă hirotoniseră îndată după căsătorie. Prin satele astea mici era lipsă de preoți. Acum îi înghesuie câte trei la fiecare biserică. Aș vrea să pot zice că e mai multă credință dar îmi pare că-s doar mai mulți preoți, Doamne iartă-mă dacă vorbesc cu păcat! Ce-i drept sunt mai știutori de carte decât eram noi, astăzi toți trebuie să treacă prin facultatea de Teologie, eu abia învățasem să liturghisesc când am ieșit din seminar și habar n-aveam de lucrurile care nu-s numaidecât de trebuință într-o parohie de țară.
Se aude cum picură apa din streașină, înseamnă că a început să plouă. Altfel e liniște, vâjâitul mașinilor pe drum s-a oprit. În fiecare zi urcă oameni la mănăstire. Când am venit eu aici, într-un an vedeam mai puține mașini decât trec acum într-o singură zi. Cine să se bage pe drumul care era atunci, când începeau ploile se scufunda roata căruței până la butuc, dacă nu aveai cai buni rămâneai în mocirlă. Ferească Dumnezeu de o nevoie, au fost ierni când a venit armata să desfunde drumul și-a stat școala închisă cu săptămânile.
Acum avem drum ca-n palmă. Când mănăstirea a început să fie cunoscută și lumea venea tot mai multă, mai întâi l-au pietruit. Era bun și așa dar mai târziu au pus și asfalt. Oamenii mai bătrâni din sat se închinau când au văzut. Aici erai rupt de lume când se strica vremea iar acum te urci în mașină și îndată ești în oraș, iarnă ori vară, ca boierii. Și pe asta i-o datorăm părintelui stareț, el ne-a scos cu fața la lume fiindcă s-a încăpățânat să reînvie obștea.
Mănăstirea de pe deal era o ruină când am văzut-o prima dată, doar bisericuța era într-o stare cât de cât bună și mergeam să slujesc uneori în ea, chiar și fără credincioși, nu se cade să lași de tot în paragină un sfânt lăcaș. Când a venit părintele stareț a trebuit să scoată mai întâi gunoiul din chilii. Dar înainte de asta să nu uit ce ziceam de drum: lucrul cel mai însemnat e că au putut copiii să meargă ușor în oraș. Avem în sat școală cu opt clase dar profesorii veneau și plecau. Cine voia să se țină copiii de învățătură îi trimitea la internat îndată după ce terminau clasele primare. Am văzut multe ca preot dar lacrimile mamelor care se despărțeau toamna de copii rupeau ceva în mine. Mai ales când o fată pleca prima oară de acasă, nici nu puteam să mă uit. La băieți mai e cum mai e dar să trimiți o fetiță de zece-unsprezece ani printre străini și s-o mai vezi la Crăciun era prea mult pentru bietele mame, ca să nu mai zic de copile. Oamenii râdeau de mine, lasă părinte că doar e pentru binele lor. Nu m-am putut obișnui niciodată cu asta și am fost fericit când s-a făcut drumul, copiii care învață în oraș pleacă duminică la internat sau gazdă și vineri seară sunt înapoi, nu se mai rup cu totul de părinți.
Atunci, la început, l-am ajutat cât am putut pe părintele stareț. Oamenii din sat l-au îndrăgit și au pus umărul, încet-încet s-au reparat chiliile și au mai venit câțiva monahi. Apoi s-a auzit în oraș că ar fi aici un călugăr cu har, niciodată nu mi-am dat seama cum se răspândesc atât de repede știrile astea sau cine poate ști unde e sau nu har, cred că femeile hotărăsc asta. Au început să vină câțiva orășeni când era vremea bună și se putea trece pe drum, după aceea tot mai mulți și dintr-o dată au venit puzderie. Apoi și-a făcut obicei să slujească și preasfințitul la hramul mănăstirii. Dar obiceiul ăsta era să se strice chiar din primul an fiindcă plouase o săptămână și toate mașinile venite de la episcopie au rămas înțepenite în noroi, a trebuit să-i mutăm pe oaspeți în căruțe. Atunci s-a supărat preasfințitul, am auzit că a chemat la el oamenii care hotărăsc treburile stăpânirii și le-a amintit că îndată vin alegerile, ar fi un lucru chibzuit să se țină seama de evlavia credincioșilor pentru locurile sfinte ca nu cumva să se facă de râs județul nostru printr-un absenteism record. N-a trebuit să le zică de două ori, numaidecât a fost drumul pietruit și curent electric tras până sus pe deal, la mănăstire, iar la următorul rând de alegeri s-a pus și asfaltul.
Tot cam pe-atunci a început să mi se golească biserica. Oamenii care puteau urca dealul mergeau de sărbători la mănăstire. Înainte, țineam vara slujba cu ușile deschise fiindcă nu încăpeau toți credincioșii înăuntru. Purtam cădelnița până aproape de poartă, oamenii stăteau înșirați de-a lungul aleii. Dintr-odată însă am rămas cu bătrânii.
Nu m-am supărat, eu și cu părintele stareț eram ca frații. Dar sufeream, ce-i drept, și cel mai greu mi-a fost când au început să meargă toți la mănăstire pentru nunți și botezuri, ba chiar și pentru spovedanie. Când slujești mulți ani într-un sat îi cunoști pe toți copiii după nume, sunt botezați de tine. Iar celor mari le știi toate necazurile chiar dacă e bine să nu-ți amintești de ele: ce se spune la spovedanie e între om și Cel de Sus, trebuie să fii cu băgare de seamă să nu te închipui cumva judecător. Acum începusem parcă să pierd legătura cu oamenii și să mă simt mai mult administrator la biserică și cimitir.
Părintele stareț și-a dat seama ce se întâmplă și a început să nu mai cunune ori să boteze oamenilor din sat decât dacă mă chemau și pe mine să slujesc. Hotărârea asta a avut o urmare dintre cele mai neașteptate. Erau de mult unele plângeri că mănăstirile se amestecă în treburile parohiilor și asta duce la neorânduială. Preasfințitul a dat poruncă să nu se mai facă nunți ori botezuri la mănăstiri decât dacă îngăduie preotul de mir al enoriașilor și a dat spre pildă felul cum s-au alcătuit treburile la noi în sat, drept pentru care am primit un șir de binecuvântări din partea părinților de la alte parohii. Unii erau gata a stărui pe lângă preasfințitul să mă numească protopop, fiind eu, după câte ziceau, tocmai ce trebuia în împrejurările încâlcite din anii aceia când libertatea dăduse peste oameni neobișnuiți cu ea. I-am rugat să mă ierte și să mă lase în pace.
Oricum, din asta s-a văzut foarte bine ce fel de om era părintele stareț fiindcă dintre toate însușirile omenești cea mai rară e recunoștința. Mulți oameni ne fac bine în viață, când se întâmplă asta ne dau lacrimile și promitem că n-o să-i uităm. Apoi trec anii și lucrurile se schimbă, binefăcătorii ajung să ne supere cu obiceiuri de oameni bătrâni, ori poate ajungem noi pe altă treaptă și ne uităm la ei de sus. Așa se duce recunoștința și nu ne dăm seama că am greșit decât atunci când ne vine rândul să fim uitați.
Însă eu nu aveam a mă plânge din partea asta. Eram, ce-i drept, cam strâmtorat cu banii fiindcă nu mai veneau atâția oameni la biserică. Rămăsesem în urmă cu plățile către episcopie. Părintele stareț a înțeles și asta, la următorul hram al mănăstirii a așteptat să se pună credincioșii la masă și apoi m-a chemat în chilia lui. Înăuntru am dat peste preasfințitul însoțit de un secretar al său. Lângă perete era un coș mare de răchită, coșarcă îi zicem noi pe-aici, iar în ea un morman de bani cum n-am văzut în viața mea și nici nu-mi închipuisem că se poate aduna. Erau fără îndoială dăruiți lângă pomelnice de pelerinii veniți la sărbătoare. Preasfințitul părea foarte bucuros, își freca mâinile și spunea că acum se poate apuca în sfârșit de centrul social pentru nevoiași pe care de mult voia să-l înființeze. Părintele stareț mi s-a părut cam încruntat, se uita la coșarcă de parcă se pregătea să pună epitrahilul pe ea ca să-i citească moliftele Sfântului Vasile și i-a poruncit secretarului să o ia mai repede din chilia lui. Eu stăteam lângă ușă fără a îndrăzni să deschid gura nepoftit. Preoți fără frică de Dumnezeu mai sunt, din păcate, dar preoți fără frică de episcop n-am auzit să fie și mie nu-mi plăcea că mă găseam acolo în așa o împrejurare, mai ales știind că-s în urmă cu ce datoram.
Între monahi trebuie să fi stat altfel treburile, chiar și când era deosebire de treaptă, fiindcă starețul a spus cu un glas pe care nu i-l mai auzisem și care nu lăsa loc de târguială:
– L-am chemat pe părintele ca să audă ce-am hotărât. Anume, că obștea lui din sat ține tot mai mult de mănăstire și cum noi dăm mai departe tot ce ne prisosește, n-ar fi îndreptățit să i se mai ceară și lui.
Preasfințitul stătea pe o laviță acoperită cu un țol. S-a uitat la coșarca pe care o târâia secretarul, s-a uitat la prietenul meu, a ridicat ochii la mine și a încuviințat zâmbind. I-am mulțumit și de-atunci am trimis la episcopie doar când am avut de unde, fără să mă supere nimeni măcar cu o întrebare.

Mi se pare că s-a făcut frig. E abia noiembrie dar de mâine ar trebui să pornesc soba, pictura se strică dacă-i prea multă umezeală în biserică. Am lemne berechet, mi-au rămas și de anul trecut, dar așa suntem cei care am prins vremuri cu multe lipsuri: ne încălzesc mai tare lemnele stivuite în șopron decât cele care ard în sobă. Punem un ilic peste reverendă și mai răbdăm.
Da, reverenda, ce bine mi-o amintesc. Prima mea haină nouă de preot, până atunci umblasem în veșminte de căpătat. Mă dusesem acasă la părinți iar mama și surorile nu știau unde să mă așeze și ce să-mi facă, de parcă nu de la gura lor ar fi luat tata ca să mă țină la seminar. Prea puțin am reușit să le întorc binele pe care mi l-au făcut. Eram tânăr, mi se cam urcase preoția la cap și-mi amintesc că am vorbit avântat de treburi pe care le auzisem la alții mai mari și pe care nici nu le pricepeam cum trebuie. După masă tata m-a scos pe prispă, m-a apucat de un nasture al reverendei și a spus:
– Frumoasă haină, sfinția ta! Oare o să te țină?
Eu nu prea înțelegeam unde bate, cât pe ce să-i răspund că o să-mi fac și altele cu timpul.
– Ascultă aici, măi băiete … Lasă tu vlădica și profesorii să vorbească de ecumenism și sinoade. Ca să fii popă la țară e de-ajuns să știi rânduiala și glasurile. Vezi-ți de enoriași și ai grijă la haina asta, să nu o murdărești pe undeva. Dacă faci vreun lucru de rușine oamenii n-o să zică doar că popa cutare a umblat pe unde nu se cuvenea sau că și-a băgat mâinile în ce nu era al lui. O să zică de toți preoții la un loc că-s fățarnici și hoți. Fii cu băgare de seamă să nu arunci și tu paie pe focul ăsta. Și ține minte că în ziua în care o să ai tot ce ți-ai dorit, atunci abia o să pricepi ce înseamnă „nu numai cu pâine va trăi omul”. Pentru asta nu-ți trebuie multă teologie.
A avut dreptate. După ce le-am avut pe toate pentru care m-am ostenit, m-am uitat în jur, mi-am văzut copiii plecați de acasă și biserica aproape pustie. Nimic din ce-i trebuie trupului nu îmi lipsește dar uneori parcă umblu gol. Am ajuns la înțelepciunea Evangheliei fără să am nevoie de tălmăcirea vreunui învățat, întocmai cum a spus tata. Două lucruri îmi mai încălzesc sufletul: Cuvântul pe care îl fac în fiecare zi cunoscut, cum îmi cere datoria; și stolul acela de vrăbii care coboară vineri seara din autobuz și o iau apoi la fugă, fiecare spre casa ei, nerăbdătoare să se arunce în brațele mamelor și să le turuie ce-au făcut o săptămână întreagă prin târg.

Mihai Popa

Am avut șansa să trăiesc în Iași înainte de a fi sufocat de vehicule și urbanism agresiv. Am copilărit într-un cartier vechi, neatins de sistematizarea comunistă și unde au locuit mulți dintre cei ale căror nume sunt astăzi indisolubil legate de literatura română. Iașul duminical avea încă aerul unui târg de la începutul secolului trecut și casele lui Pogor, Topîrceanu sau Creangă nu păreau atât muzee cât locuințele unor concitadini.
Acel aer s-a pierdut, sau l-am pierdut eu în timp. Încerc să-l recuperez scriind.