Andra rămăsese în urma fetelor care se furișau pe după trunchiurile salcâmilor. Încă mai șovăia, gândindu-se dacă n-ar fi fost mai bine să fi plecat la școală, dar curiozitatea fu mai puternică. Se hotărî să meargă înainte. Se trezise în zori. Lăsase găinile prin livadă și se strecurase trăgând din afară zăvorul de la poartă. Știa că părinții o să vină de la seriviciu abia către seară. Nu îi spusese nimic soră-si. Poate grăbită să plece la liceu nici nu îi va observa lipsa, sau dacă își va da seama, nu se va speria prea tare că nu o găsește. Toată lumea o știe cât e de zvăpăiată.
Chiuliseră de la școală ca să o urmărească pe baba Ioana, vrăjitoarea satului. Așa i se spunea, cu toate că pe mulți îi lecuise de slăbiciune sau de deochi. Andra îl plăcea pe băiatul ei, Alexandru. Dansa ca nimeni altul la hore. Nu avea tată. Maică-sa era la muncă în străinătate. Locuia cu bunică-sa la ultima căsuță din sat, unde drumul aproape că se prăvălește către albia râului și nu mai e niciun stâlp de lumină. În nopțile fără lună e o beznă adâncă pe acolo și lumea spune că baba ține sfat cu lupii, fiindcă într-o noapte nea Ion căruțașul văzuse un lup mare și alb ieșind din curtea ei prin spate, către pădure. A povestit la cârciumă cât i-au fornăit și i-au nechezat caii și cum a trebuit să mâne căruța la pas către casă. I-a fost frică să se mai suie pe capră, a mers bombănind pe lângă ei, blestemând vedenia din curtea babei. Dar Andra nu credea așa ceva, cine știe ce i se năzărise lui Nea Ion. Îi cam plăcea băutura și mulți îl povățuiseră să stea potolit, să nu mai mâne caii când bea.
Grăbi pasul ajungându-le din urmă pe fete. Azi era ziua când baba Ioana culegea plantele de leac. Vroiau și ele să vadă cum face, dar nu îndrăzneau să o întrebe. Nici nu le-ar fi răspuns, fiindcă până nu le rânduia în șopronul de lângă bucătărie în mănunchiuri de câte nouă și nu le atârna la uscat alături de mentă și de usturoiul verde, bătrâna ținea legământ de tăcere. Credeau că o să vadă cine știe ce ciudățenii înfricoșătoare, așa cum îi șade bine unei vrăjitoare, dar acum erau un pic dezamăgite. Puțin adusă de spate, baba scormonea tufișurile cu toiagul după dumbravnicul, de i se mai spune și toderușă. Înainte să se apuce de cules, o văzură că se așează în genunchi închinându-se și mărunțind încet din buze, dar nu se auzea niciun sunet, pesemne rostea o rugăciune în gând. Apoi rupse tulpinile și făcu buchețele de câte nouă fire cu flori rozalii, albe și roșii. Lăsă câțiva lăstari și îngropă la rădăcină bucăți de pâine și bulgărași de sare făcând o cruce mare peste tot locul. Iarna fusese blândă, așa că găsi mai apoi și câteva tufe de pelin. O priviră cu atenție îndepărtându-se tot mai mult și continuându-și drumul culegând mentă sălbatică , fără să le bage în seamă cum se înghionteau și râdeau pe înfundate. Au luat și ele în urma ei câteva toderușe și le-au presărat în sân. Andra a ales un fir cu flori albe.
– Mi-a zis mama că Alexandru o să fie Mutul anul ăsta în hora Călușului, că cel dinainte e plecat la muncă în Spania, șopti Dalia.
– Zău ? îngăimă Andra cu ochii măriți de surprindere.
– Eu nu prea înțeleg toate obiceiurile astea, interveni Ileana. Mama spune să mai lăsăm toate prostiile și lucrurile necurate, că în lunea Rusaliilor e ziua cincizecimii, adică atâtea zile trecuseră de la Paște când se spune că a venit un mare tunet și Duhul Sfânt s-a coborât în chip de limbi de foc peste Sfinții Apostoli care stăteau într-un foișor și s-a așezat peste fiecare dintre ei, iar Apostolii au început să grăiască în limbi străine și să cunoască dintr-o dată limbile tuturor neamurilor. Omul de alt neam îl auzea pe Apostol vorbindu-i în limba lui, iar Apostolii înțelegeau și puteau vorbi toate limbile pământului. Lumea i-a crezut beți și nu înțelegea, dar ei primiseră puterea de a se face înțeleși de oricare om căruia îi transmiteau cuvântul lui Iisus.
Andra știa că mama Ilenei era foarte credincioasă și nu lipsea de la biserică. Dar nu pregetă să îi răspundă:
– E adevărat, doar că nu e bine să nesocotim nici datinile străvechi, că altfel n-ar mai fi trecute Rusaliile în calendarul sărbătorilor noastre. O fi vreo legătură și cu legământul ăsta de muțenie la culesul plantelor și la dansul călușului. Dacă Apostolii au vorbit dintr-o dată în toate limbile către oameni poate că oamenilor li se poruncește să tacă la o așa de mare sărbătoare, fie ca să priceapă mai bine cu mințile cuvântul sfânt, fie ca să fie mai puternici în lupta cu spiritele rele. Soră-mea mi-a zis că dansul Călușului ar fi foarte vechi, mai vechi decât venirea Apostolului Andrei în Dacia.
– Păi de unde știe ea, ce a trăit pe vremea aia?
– Da ce, tu ai trăit pe vremea Apostolilor? Sora mea e cea mai bună din clasă la istorie și de la ea știu de Călușari că au intrat în Patrimoniul UNESCO și mi-a mai spus un cuvânt, dar nu îl mai țin minte.
– Ce-i ăla? întrebă Ileana neîncrezătoare
– Un fel de avuție a omenirii , adică e recunoscut internațional.
Privindu-le cu coada ochiului și prefăcându-se că nu le vede, baba își văzu de drum pornind înapoi către casă. În urma ei, plantele proaspăt culese așezate cu grijă în coșul de răchită trimiteau miresme aemțitoare în aerul tare al dimineții.
Pe urmă nu se mai întâmplase nimic. Andra ar fi vrut să-l mai vadă pe Alexandru și să-i vorbească, dar aflase că repeta în ascuns de vreo doi ani ca să își merite locul în ceată și că un timp o să doarmă acasă la vătaf. După vătaf, mutul era cel mai de seamă între cei nouă Călușari, pe urmă ajutorul de vătaf și stegarul.
Mutul îl joacă pe zeul cal. Se zice că primește puteri magice, fiind strâns legat cu lumea de dincolo în timpul dansului. Trebuie să asculte de vătaf , să respecte legământul și să nu rostească niciun cuvânt în toate cele șapte zile ale Călușului, altfel ar putea înnebuni. Pe Andra o cuprindeau fiorii când se gândea la o așa primejdie.
În săptămâna dinaintea Rusaliilor, Călușarii au horit colindând din casă în casă ca în fiecare an, pentru noroc și sănătate, jucând copiii și alungând duhurile rele amenințându-le cu toiagul. I-au omenit gospodarii. I-au privit și fetele cu sfială admirându-le costumele, cămășile albe cusute cu arnici roșu, curelele încrucișate peste piept, pălăriile cu panglici de culoarea curcubeului, clopoțeii zângănitori, ciucurii din jurul pulpelor și pintenii de la călcâie. În toiul dansului vrăjit, al sunetelor viorii și acordeonului păreau spirite din altă lume.
A doua zi după sărbătoare a fost tărăboi mare la vecini, cică li se uscase un măr falnic peste noapte și căzuse grindină dintr-un nor mare numai pe strada lor. Nea Toader își găsise de treabă prin vie chiar în dimineața de Rusalii. Dintr-o dată s-au stârnit vârtejuri de praf și a căzut sminitit în mijlocul viei, „luat” de iele. Toată lumea s-a adunat în așteptarea Călușarilor. Nea Toader ședea ca prostit încremenit pe un scăunel. Ca să privească nestingherite, Andra și fetele se cățăraseră în șopronul casei și se așezaseră în fân, fără să le bage nimeni în seamă. Nevasta lui nea Toader se văicărea zicând:
– I-am spus să stea potolit, că e mare sărbătoare și e păcat! Dar el tot îmi spune prin semne că nu a lucrat și face niște cercuri în aer. Ce mă fac oameni buni , că nu mai poate vorbi!
– O fi văzut dansul ielelor, își dă cu părerea o vecină. L-o luat Rusaliile, Doamne apără!
Când soarele se arătă strălucitor dintre nori, Andra se înfioră privind cum intrau pe poartă Călușarii conduși de vătaf. Clinchetul clopoțeilor de la ițarii lor stârnea o veselie, greu de explicat. Soseau cu steagul, cu toiagele de lemn și cu sabia purtată de Mut care ținea cele nouă plante tămăduitoare și drobul de sare în trăistuța din vârful prăjinii – ciocul Călușului. Mai aduceau cu ei tămâie și apă. Mutul avea fața acoperită cu masca din piele de capră. Se așezară în cerc în jurul lui nea Toader, îi luară scăunelul de sub el și îl întinseră cu grijă pe pământ. Cu pași repezi și puternici zornăiră din ce în ce mai tare imitând cu bătăi apăsate din picior tropăitul și galopul cailor în dansul lor bărbătesc, fermecat. Păreau cu toții bidivii din basme mâncători de jăratec. Andra simți că plutește privindu-l pe Alexandru și i se păru că parcă joacă alături de el. În hora lor vedea pământul și soarele învârtindu-se într-o roată fără sfârșit.
Vătaful atinse cu steagul un călușar care căzu la pământ alături de nea Toader, prefăcându-se cuprins de boală, în semn că ia tot răul asupra lui. Dansatorii începură să sară peste bâtele așezate razant peste cel căzut, apoi să facă salturi uimitoare în aer din ce în ce mai sus, tot mai aproape de cer și iarăși bătură pământul cu picioarele și cu ciomegele, presărând sare ca să alunge spiritele rele aduse de Rusalii. În saltul lor aerian rosteau cu voci puternice incantații însoțite de strigătele Hă, Lăi, Şa. Ocrotit prin puterea legământului tăcerii și a plantelor de leac pe care le poartă cu el în lupta cu cele nouă Rusalii, Mutul transmise celui vătămat prin mișcările dansului și puterea gândului toată energia tămăduirii. Călușarii închiseră biruitor hora în jurul bolnavului, cu spatele la centrul cercului în semn că întorc spatele Morții. Pe urmă hora se desfăcu în chiote de bucurie. Toți aplaudară chiar înainte să se stingă ultimele acorduri ale viorilor și sunetul puternic al vioiului acordeon. Nea Toader se ridică buimac. Își recăpătase glasul. Nevastă-sa se închina și plângea acum de bucurie, înconjurată de cumetre. Andra privi panglicile de culoarea curcubeului atârnate de bentița roșie din jurul pălăriei Mutului și felul bărbătesc în care ținea sabia. Era sleit de puteri, dar ea încă mai vedea dinaintea ochilor jocul lui nebunesc de frumos. Strânse la piept tulpina de dumbravnic. Floarea albă pălise. Mireasma devenise parcă și mai puternică decât când o rupsese din pădure. Inspiră adânc. Acum știa că el este alesul și că va fi întotdeauna ferită de rele.
Poetă şi prozatoare. 2002 – „Părintele Ioan”, nuvele, editura Dacia, 2007- „Petru şi Pavel-între lumi”, roman, 2009 – Premiul pentru proză al Festivalului Lucian Blaga, reeditarea romanului „Petru şi Pavel – între lumi, cu o copertă de Dalia Bialcovski, 2014 -„The Orange Dress”, short stories, FeedARread, UK . Poezie: 1993 – „Catrene din deşert”, ed. Steady Promotion, 2011- „Miniaturi pariziene/Miniatures parisiennes, ediţie bilingvă, traducere în limba franceză Claude Dignoire, grafică Dalia Bialcovkski, editura Eikon, 2011 (volum prezent la Salon du livre, Paris, 2013), 2014 – Premiul pentru poezie al editurii Insiprescu şi al grupului cultural Cervantes/Inspirescu , 2014 – „The Soul’s Unseen Orchids”, poems, FeedARread, UK, 2015 – „Citadini şi levantini”, volumul premiat de editura Inspirescu;
Co-autoare antologiile de eseuri 2010 – „Cele patru dimensiuni ale feminităţii româneşti”, ed. Pro Universitaria, Neverland, 2011- „Forţa politică a femeii”, ed. Polirom: poeme în antologiile editurii ArtCreativ 2015- „Preludii pentru fluturi”, „Femeile cu flori roşii în păr”, 2016 – „Timpul pietrelor preţioase”şi în antologia „Aripi de zăpadă” a editurii LifeArt. Membră a societăţii române de Haiku, 2016 Romanian American Anthology Haibun „Travelers through Seasons”(co-author).
2017 „Cearcănele verii” volum de poeme colecţia Miraje, editura Art Creativ
Lasă un răspuns