Eram transpirat, tricoul mi se lipea sufocant de gât, de parcă în timpul nopții îmi rămăsese mic și trebuia să trag de el, să-i lărgesc gulerul, ca să pot respira ca lumea. Fără să fi sunat încă alarma, știam că mai sunt câteva minute și trebuie să mă trezesc, dar mă simțeam praf de obosit, aș mai fi dormit cel puțin trei ore, parcă strângeam ochii mai tare să recuperez, în cele câteva minute pe care știam că le mai am, un somn oricum chinuit, sugrumat, ciudat. Insuficient. Nu făcusem nimic deosebit ziua anterioară, nici la sală nu m-am dus, darmite să fi ieșit la bere sau ceva. Nu. Nici măcar sex cu Monica n-am făcut, nu că ar fi fost vreo problemă, doar zic. Nu mai suntem în acel punct al relației când o partidă te răpune în așa hal.
Încerc să-mi dau seama ce n-am făcut bine, poate ceva ce-am mâncat, dar nu reușesc să identific vreo problemă pentru paralizia aia enervantă, sursă a durerii puternice de cap, țintuindu-te acolo cu ochii strânși, deși e clar că nu mai dormi: deja te vezi târându-te în bucătărie, punând de cafea, te vezi înapoi spre cameră aruncând o privire Monicăi care doarme până când are ea chef, pentru că, spre deosebire de tine, are un job flexibil și lucrează de-acasă, mergând apoi spre baie unde-ți propui, ca întotdeauna, să acționezi eficient – cât se face cafeaua tu să fii gata cu tot, o rutină grăbită, neplăcută, pe repede-nainte doar de dragul unei jumătăți de oră – o oră de somn în plus. Important e că ajungi la timp la birou. Abia acolo te relaxezi, îți lași o perioadă de lene dacă nu sunt urgențe, mai faci o cafea, pe aia o bei în voie. Oricum cafeaua de-acasă e mai mult pentru Monica, ce bei tu pe fugă nu se poate numi tabiet matinal.
Dar doar vedeam acțiunile respective, nu le și făceam, eram, cum se spune, paralizat în somn, iar senzația venea la pachet cu tot felul de frici cum că de fapt n-o să mă trezesc deloc, deși știu că acum are să înceapă alarma să țiuie, cum or să mă sune de la birou peste încă vreo două ore, dar eu n-o să fiu capabil să răspund la telefon și alte idei mai fanteziste cum că o să dorm zile-ntregi, Monica o să mă pălmuiască, agite, stropească, dar nimic n-o să mă mai poată trezi, o să cheme salvarea și medicii vor decide să mă țină la aparate inventând vreo comă rară, eu auzind tot și nefiind capabil să le spun că n-am absolut nimic, că sunt treaz, că înțeleg, sunt conștient, dar pur și simplu mi-e atât de somn!
Ceva, totuși, a reușit să mă trezească și aș fi dat orice să se întâmple mai degrabă cele mai înspăimântătoare dintre ipotezele imaginate în starea de semitrezie. Bubuituri în ușă – ușa de la intrare care, deși din metal, a căzut cu ecou, parcă prea ușor, dacă ar fi fost din plastilină mai ziceam, dar n-am avut timp să reflectez în continuare asupra calității balamalelor, pentru că tipii de-au dat iama peste noi în cameră m-au și tras cu brutalitate din pat, imobilizându-mă pe un scaun. Mi-au legat mâinile la spate, picioarele de ale scaunului, și mi-au băgat o bilă-n gură – totul atât de repede că nici nu am avut timp să-mi treacă prin minte că Monica e în pericol. Până în secunda în care s-au apropiat de ea, pe fundalul minții mele se derulau benzi continue ca la știri conținând cuvintele mie nu mi se poate întâmpla. Mienumisepoateîntâmplamienumisepoateîntâmpla. Mie, adică Monicăi. Adică nouă. Adică mie, până la urmă. Mie!
I-au legat mâinile în față, au întins-o de-a curmezișul patului – mintea mea, deși nu accepta ce vedea, raționa mai ascuțit ca niciodată – ca să pot avea priveliște completă, așa suna raționamentul. Apoi furia, frica, disperarea, neputința, dorința de-a mă putea transforma, ca-n filme, într-un monstru din piatră cu înfățișare umană și-a-i strivi pe indivizii ăia care – conform rațiunii exasperante ce-mi invada gândurile parcă împiedicându-mi puterile să crească atât cât să rup chingile și să mă propulsez asupra lor snopindu-i în bătaie – știau foarte bine ce făceau, păreau că au mai trecut pe-aici, mișcându-se prin cameră cu o siguranță și o stăpânire de sine de parcă ei aranjaseră mobila și stabiliseră designul interior, nu Monica – absolventă de arte, graficiană și pasionată de interiorul încăperilor de locuit, detestând, în schimb, orice înseamnă spațiu de birouri.
De ce-mi fugea așa mintea de la ce se petrecea în fața ochilor mei la tot felul de gânduri în gânduri în gânduri în… n-am mai stat să mă-ntreb – să mă cert, mai bine zis –, dar am țipat cum am putut, cu bila aia prinsă de-un fel de bandă lată înnodată la ceafă, și am început să mă agit pe scaun încercând să mă concentrez pe ce aveam de făcut, nu pe furie, nu pe situația disperată, nu pe vinovăția de a nu fi în stare s-o scap pe Monica de oroare, nu pe gânduri absolut inutile fără nicio legătură cu ce se întâmpla în momentele alea în casa mea, în camera mea, în patul nostru.
Poate n-ar fi trebuit să mă agit, sunt căzut pe o parte, dar cred că unul dintre ei m-a și lovit, sau am dat cu capul de ceva în cădere. De ce-aș fi putut să mă lovesc? Mă uit în jur, casa asta nu mai arată a fi desenată de mâna Monicăi, în fața mea acum e o cadă – iar ei au pus-o înăuntru, inertă, îi văd mâinile atârnând și capul aplecat într-o parte, nu are urme de lovituri, nici de sânge, asta mă liniștește într-o oarecare măsură, dar nu mișcă, ceea ce îmi accelerează subit respirația, mă face să mă smucesc zadarnic, acolo, trântit pe-o parte, parcă mai imobilizat decât înainte. Îmi bubuie inima, sunt umilit, resemnat, inutil, n-am fost în stare să o salvez. Măcar acum or să mă lase s-o iau de-acolo, să văd ce-i cu ea, să o duc înapoi? Doar că mie parcă-mi picură totuși sânge din tâmpla dinspre dușumea. De ceva tot m-am lovit, nu de podea, mă salvează un spate lat – la ce bun totuși? – umărul drept a luat în plin izbitura, protejându-mi capul, dar sigur îmi curge sânge, îi simt umezeala pe piele.
Mi s-a părut, nu era nicio cadă – clar sunt lovit rău la cap – e patul nostru, nu mai pot să văd ce-i fac ăia, dar gălăgia dinainte a încetat, Monica nu se mai zbate, nu-i mai aud țipetele înăbușite în palmă sau pernă sau ce? Au așezat-o, într-adevăr, însă nu în cadă, ci într-un sicriu. Nu pot să mai am încredere în ce văd, ce violator se ocupă cu un aer atât de sobru și solemn de înmormântarea victimei sale? Plus că… e peste absurd. Monica n-a murit! Gem la intervale regulate, mă smucesc, o fac degeaba, sunt degeaba. Dar n-a murit! Asta chiar nu mi se poate întâmpla. Or să plece și or să mă dezlege și o să înțeleg când ea mă va părăsi pentru că n-am fost în stare să am grijă să nu i se întâmple nenorocirea asta, dar voi ști că e în siguranță, teafără, o voi implora să mă lase să merg cu ea la medic, să mă țină la curent cu analizele și-i voi jura că, după ce o să mă liniștesc asupra stării ei de sănătate, nu o să mai audă niciodată de mine, are tot dreptul, sunt un fătălău cu umerii lați.
Au pus capacul peste sicriu și, nu știu de unde, în fața mea a apărut o groapă în care o lasă ușor, cu ajutorul unor frânghii, arată fix ca cioclii din filme, deci sunt lovit la cap, nimic din ce văd acum nu e real, dar pare atât de… Doar liniștea e exagerată – semn că poate chiar visez – măcar pașii lor în jurul gropii, sfoara frecându-se de sicriu, respirația mea și tot ar trebui să se audă ceva. Gândul că visez mă liniștește și lupt cu mine să mă trezesc, deci e doar un vis, logic, hăhă, ce bou sunt! Mă forțez să deschid ochii, rezist mai puțin de o secundă, mă dor, parcă sunt lipiți, încerc iar, clipesc, mă strivește, mă ustură, mă strânge ceva, prostia asta din jurul obrajilor mei, m-am trezit, Monica geme și plânge și ar urla, dar nu poate, ce-am făcut? Dacă nu eram legat întâi îmi futeam mie una! Am adormit în timp ce ăștia-i…
Mi se urcă sângele în creier să-mi explodeze, inima poate să-mi stea în orice moment, așa o simt, dacă mor, mor ca un prost, merit moartea asta, dacă, în schimb, supraviețuiesc și scăpăm de criminalii ăștia mă despart de Monica imediat ce se pune pe picioare. Eventual îmi fac și-o schimbare de sex, aș merita, de pizdă ce-s, să mă ia pe mine, nu pe ea. Umezeala de pe tâmplă s-a răcit, la fel și tricoul de pe mine, urletele Monicăi sunt acum clare, i-au dat drumul la gură, ești bine? Azi nu te duci la birou, pui? Ești bine? Ești transpirat, ți-e rău?
Cât e ceasu’ o-ntreb, nouă jumate răspunde – la opt trebuia să mă trezesc, până la și-un sfert să mă ocup de cafea, toaletă, alea, alea, până la și jumate să mă-mbrac în timp ce iau câte o gură de cafea, apoi să ies pe ușă, la nouă fix să fiu la birou.
– Fuck! Am întârziat!
– Sună și spune-le c-ai răcit, pari transpirat, poate ai gripă.
– Monica, noi doi nu mai putem să fim împreună.
– Marius, ce-ai? Ai visat urât? Râde în hohote. Delirezi? Râde cu lacrimi. Stai acas’ c-ai febră clar! Râde cu sughițuri. Toamne… Se șterge la ochi.
– Am avut un coșmar în coșmar.
– Mai culcă-te o dată, a râs. Îți fac un ceai, a spus.
Prozatoare, sociolog de profesie, Emilia Toma (n. 1989), este autoarea romanelor De la zero (2022), O numărătoare inversă (2021) și a volumului de nonficțiune Terapie pe salteaua de pilates (2020).
A publicat proză scurtă în antologiile colective, Femei, bărbați și faptele lor (Editura Litera, 2023), Dragostea când te doare (Editura Litera, 2022), În umbra timpului (premiat în cadrul primei ediții a concursului de proză scurtă organizat de Editura Biscara, 2021) și Lirica unui miez de toamnă (Editura InfoRapArt, 2021) și contribuie cu texte literare, eseuri, opinii în revistele literare LiterNautica, O mie de semne, Echinox, LiterOmania, PROEZIA, Revista Golan, Planeta Babel și altele.
Are un master în Sondaje de Opinie, Marketing și Publicitate, la Universitatea din București, la începutul carierei a cochetat cu jurnalismul în calitate de redactor în cadrul publicației ZIUA Online (2011), iar în prezent îmbină sociologia ca meserie de bază cu psihologia, o pasiune mai veche, ambalând în ficțiune literară teme precum abuzul, traumele și consecințele acestora pe termen lung.
Din ce în ce mai des scriitoarea se transformă în protagonist și vice versa, am mai întâlnit peripeții în care scriitorii bărbați se dau femei și femeile bărbați. Foarte bună desfășurarea povestirii, menită să nu piardă focalizarea cititorului. Finalul pare și nu pare previzibil. Pentru mofturile mele, cea mai bună povestire întâlnită în ultima vreme. Aprecieri…
Îți mulțumesc mult, Adrian, îmi pare bine că ți-a plăcut. Mărturisesc că prefer să scriu din perspectivă masculină dintr-un simplu și plin de ego motiv: îmi plac mai mult (deci, sper, îmi ies mai bine) textele în care am mers pe această tehnică, în timp ce cu cele din perspectivă feminină mă mândresc prea puțin spre deloc.