Șalul de cașmir

Aflat  în criza foii albe de hârtie, panicat că nu îmi voi găsi cuvintele, deși nu aveam nimic de scris la comandă, și niciun contract cu vreo editură, mă gândeam la un tablou abulic desprins din cotidian, adunând frânturi de idei sau imagini care îmi rămăseseră întipărite pe retina sensibilă a ochilor minții în ultimele zile. Ce aș mai avea de spus în acest an nefast? Pe Ana am pierdut-o într-unt târgușor prăfos la o zi de bâlci, pe Olivia am lăsat-o pradă grămezilor de bani cu senatorul ei cu tot, pe Andreea și pe Mara am început să le uit treptat. Ciudat este că de Jaqueline, de care sunt divorțat de șase ani, mă leagă un amalgam de sentimente și o imensă camaraderie, nu știu, dar parcă după divorț, am devenit un fel de frați.
De ce nu mi-a fost dat să fiu padișah, sultan sau calif asemeni lui Harun al Rashid și să le chem pe rând sau pe toate odată cu un simplu semn, o bătaie din palme? Probabil că un psihoterapeut m-ar cataloga drept pervers, cu un comportament sexual deviat, încadrându-mă în mai știu eu ce denumiri sofisticate de ultimă oră.
Deformați din fragedă copilărie de educație, de pedagogi complexați, de societate, de religie și de toate elucubrațiile regulamentelor și regulilor scrise sau nescrise, sfârșim prin a uita cine suntem de fapt. Așa că am năzuit spre libertatea totală alegând să fiu scriitor, pentru că asta știam cel mai bine să fac și îmi reușea aproape întotdeauna. Am luptat cu inhibițiile, cu ideologiile impuse, cu falsificatorii de istorie, care se găsesc din plin pe toate drumurile, cu prejudecățile și cu normele de tot felul, fără a fi neapărat un rebel. Sunt un simplu muritor însetat de cunoaștere, profund scârbit de acel turn Babel al falselor rigori și al legilor de care oamenii s-au înconjurat cu bună știință de-a lungul timpului îngrădindu-și propria libertate și forța de exprimare. Nu, nu sunt un anarhist, dar deseori mă gândesc dacă teama de moarte sau haos a împins omenirea spre rigiditatea și convenționalitatea unor ritualuri repetate sau spre habotnicia unor practici religioase închistante și aberante? Dacă eu venerez un sfânt de ce nu am voie să îl pictez decât conform unui impus canon convențional? Dacă eu caut idealul feminin, de ce nu am voie să iubesc mai multe femei deodată? De ce nu sunt lăsat să navighez singur și să-mi aflu busola în afara pretențiilor unei moralități de fațadă, la umbra căreia se petrec de secole aceleași orori și perversități? Poate că eu voi decide să venerez o singură femeie atunci când voi crede de cuviință.
Nu știu dacă este o simplă obsesie faptul că nu mă simt întregit decât alături de Olivia. Uneori, poate părea ștearsă, mai ales atunci când e obosită, dar are ceva aparte, care o deosebește de oricare altă femeie. O fi jumătatea mea cosmică? Sau doar imaginația mea obosește și apar semnele îmbătrânirii, când simți nevoia să ancorezi în portul liniștii și al siguranței?
Prima mea amintire cu Olivia este ușor perversă. Mama ei îi povestea șocată mamei mele cum o lăsaseră singură într-o seară cu profesorul de franceză și plecaseră la teatru. Olivia învăța franceza cu profesor particular de șase ani. În acești ani de studiu, se transformase din copil într-o fermecătoare domnișoară pe care satirul ascuns în spatele unei înșelătoare înfățișări modeste o adulmeca abia înfrânându-și poftele în timp ce repetau conjugările. În acea seară îi oferise o cutie de bomboane de ciocolată cu rugămintea să nu le spună nimic părinților și o rugase să îl lase să îi atingă sânii abia mijiți, după care încercase de câteva ori să îi explice, cât se poate de fizic ce înseamnă sărutul franțuzesc. Olivia se simțise foarte ciudat și nu îl refuzase, acceptând fără să conștientizeze pe deplin, primele gesturi care îi explorau sexualitatea aproape paralizată de rușine, dar simțise tot timpul că se află pe un teritoriu nepermis și periculos, chiar și numai după repetatele întrebări prin care profesorul dorea să se asigure că părinții ei lipsesc într-adevăr de acasă mai mult de două ore. După ultimul sărut franțuzesc, profesorul plecase punându-și arătătorul în dreptul buzelor cu un semn de ”tăcere, acum suntem complici!” ”Să nu cumva să sufli o vorbă”, îi spusese oferindu-i cu lascivitate, drept recompensă, încă o bomboană din cutie.
Olivia îngrozită le povestise totul părinților la întoarcere, iar eu îmi amintesc cum ascultam la ușă, vocea indignată a mamei ei căpătând note din ce în ce mai ascuțite, de pasăre speriată apărându-și puiul, în timp ce îi povestea toată această grozăvie mamei mele. De mic avusesem o înclinație spre spionaj, aflată poate la rădăcina curiozității mele scriitoricești. Îmi plăcea să ascult frânturi din conversațiile oamenilor de pe stradă, dar mai ales pe cele din spatele ușilor închise. Așa că povestea Oliviei și a profesorului de franceză, fusese pentru mine, ca ascultător din umbră, un adevărat deliciu. Sigur că i-au întrerupt orele cu el, iar ea a profitat de asta și și-a permis să nu mai vrea niciun fel de ore particulare de limbi străine, deși era foarte talentată și învățase cu ușurință de mică, engleza și germana cu o vecină evreică. Îmi amintesc clipa când am privit-o pentru prima oară atent, cu ochi de bărbat. Avea un păr arămiu, cârlionțat, o piele albă fină, aproape străvezie, cu câțiva pistrui și niște ochi verzi, tulburători, în care simțeam că mă pierd cu totul. A două oară când am privit-o astfel avea paisprezece ani. Era de ziua surorii ei, Amalia. Atunci tanti Magda, mătușa ei, a făcut-o ”ușuratică” pe Olivia fiindcă povestise în gura mare, de față cu toată lumea, cum se sărutase îndelung cu un băiat în Cișmigiu. A fugit din cameră plângând. Simțeam nevoia să alerg după ea, dar am rămas țintuit locului. Tot așa, am rămas de împietrit și la nunta ei, mai târziu. Ce dezastru. Viața mea nu mai părea să aibă vreun sens și nu eram în stare să mă adun. Așa am aflat că tăcerea poate fi otrava care ucide spiritul și de atunci am devenit mult mai vorbăreț ca înainte, dar tot nu i-am spus nimic Oliviei. Nici nu aveam ce să îi mai spun. Fiindcă nici eu nu puteam defini acel amalgam de senzații puternice pe care anumite episoade din viața ei erau capabile să le răscolească în mintea mea asemenea celebrei madlene proustiene. Atunci parcă se deschidea cutia Pandorei și eu rămâneam captiv în inima vrăjii. Dar toate aceste ”viziuni” se petreceau secvențial și cred că tocmai discontinuitatea și distanța temporală dintre ele au creat în timp acel bulgăre de zăpadă, care s-a tot rostogolit și a crescut până când deja prizonier în inima unei neîntrerupte avalanșe, m-am pomenit numind-o în gând ”Olivia mea”.
Viața mi-o luase înainte. Nici nu apucasem să mă dumiresc ce simt pentru Olivia, când am primit invitația la oribila nuntă. Mă crezusem ca orice tânăr, un nemuritor care nu se va supune niciodată trecerii timpului. Gândeam că voi avea răgaz pentru toate cândva, atunci când voi dori. Nici acum nu cred în cursele contra cronometru. Numai că de cele mai multe ori, am fost învins de contratimp. Timpul Oliviei nu rezonase cu al meu. Deși cred că nu o văzusem zâmbindu-i nimănui în afară de mine, în felul acela cu totul special, care parcă ne topea contururile apropiindu-ne brusc, aproape fără voia noastră, într-o secundă unică. Nici acum nu cred că pot să înțeleg pe deplin calamitatea unui zâmbet.
Așa îmi zâmbise și în seara acelei vineri când sosise în vizită la casa de vacanță a părinților mei. Acolo, la marginea satului de munte rareori auzeai zgomotul vreunei mașini. Leu, câinele mare și lățos a lătrat ca un tunet odată cu sunetul vesel și ascuțit al claxonului care ne vestea sosirea Oliviei. Condusese singură mașina, se rătăcise și în cele din urmă reușise să ne găsească. Sora mea o invitase și uitase să îmi spună și mie. Am deschis porțile încercând să îmi ascund emoția. Pe urmă îmi amintesc că ne-am plimbat prin livadă, iar eu îi dădeam tot felul de explicații despre fiecare pom în parte, care e măr, prun , păr, gutui. Olivia râdea, iar mie mi se părea că parcă nu merge, ci plutește prin livadă ca un miracol. De pe umeri, îi tot aluneca un șal de cașmir verzui, care îi venea foarte bine, iar la căderea serii îmi amintesc cum stătea complet înfășurată în el refuzând cu încăpățânare puloverul oferit de mama și râzând la insistențele noastre. Rămăsese așa până târziu, în răcoarea nopții privind stelele dintr-un fotoliu de răchită unde se instalase ca o pisică mare și leneșă. Fusese o seară minunată. Sora mea cântase la pian, mama pregătise faimoasa ei prăjitură cu nuci, în timp ce tata își savura tăcut pipa, iar eu gravitam fericit în jurul Oliviei. În dimineața următoare s-a auzit un alt claxon la poarta noastră. M-am întrebat ce musafiri mai chemase soră-mea.
M-am îmbrăcat în grabă și am ieșit afară. Olivia, fără să se uite la mine, îl ținea de mână pe noul sosit prezentându-l tuturor: ”logodnicul meu”. Nu auzisem decât atât, nici nume, nici nimic altceva din ce mai spusese Olivia. Restul evenimentelor acelei zile mi s-a șters aproape cu totul din minte. Știu doar că au plecat cu mașina lui mai pe seară iar ea i-a lăsat soră-mii mașina ei. I-am condus și când am deschis porțile, Olivia s-a dat jos din mașină și m-a pupat apăsat pe obraz. Atunci șalul de cașmir i-a căzut din nou de pe umeri. Încercând să i-l reașez am rămas cu el în mâini când ea s-a cuibărit cu repeziciune la loc. Totul s-a petrecut foarte repede. Mi-o amintesc cum râdea și îmi făcea cu mâna strigând ”păstrează-l tu, aici, pentru când mai vin”. De atunci, de multe ori când inspirația mă părăsește, așez pe spătarul fotoliului de lângă măsuța de cafea, șalul verzui al Oliviei. Balsamul cașmirului catifelat, amintirea parfumului ei discret mă poartă pe coama verde de val a unor tainice mări, unde orice devine posibil.

Daniela Albu

Poetă şi prozatoare. 2002 – „Părintele Ioan”, nuvele, editura Dacia, 2007- „Petru şi Pavel-între lumi”, roman, 2009 – Premiul pentru proză al Festivalului Lucian Blaga, reeditarea romanului „Petru şi Pavel – între lumi, cu o copertă de Dalia Bialcovski, 2014 -„The Orange Dress”, short stories, FeedARread, UK . Poezie: 1993 – „Catrene din deşert”, ed. Steady Promotion, 2011- „Miniaturi pariziene/Miniatures parisiennes, ediţie bilingvă, traducere în limba franceză Claude Dignoire, grafică Dalia Bialcovkski, editura Eikon, 2011 (volum prezent la Salon du livre, Paris, 2013), 2014 – Premiul pentru poezie al editurii Insiprescu şi al grupului cultural Cervantes/Inspirescu , 2014 – „The Soul’s Unseen Orchids”, poems, FeedARread, UK, 2015 – „Citadini şi levantini”, volumul premiat de editura Inspirescu;
Co-autoare antologiile de eseuri 2010 – „Cele patru dimensiuni ale feminităţii româneşti”, ed. Pro Universitaria, Neverland, 2011- „Forţa politică a femeii”, ed. Polirom: poeme în antologiile editurii ArtCreativ 2015- „Preludii pentru fluturi”, „Femeile cu flori roşii în păr”, 2016 – „Timpul pietrelor preţioase”şi în antologia „Aripi de zăpadă” a editurii LifeArt. Membră a societăţii române de Haiku, 2016 Romanian American Anthology Haibun „Travelers through Seasons”(co-author).
2017 „Cearcănele verii” volum de poeme colecţia Miraje, editura Art Creativ