Sân’ Petrul lupilor

Se înserase repede. Pâcla lăptoasă aproape că dispăruse într-o negură din care abia se mai ghiceau brazii împovărați de zăpadă.  Ian se opri o clipă să-și tragă răsuflarea. Rucsacul părea mult mai greu acum la urcare. Își șterse cu  mâna promoroaca  din barbă. Ca să se mai încălzească își aminti cum îl mângâiase Ina la plecare,  spunându-i  ”drum bun, zeul meu grec!”. De câte ori intra  în cabană și se scutura de zăpadă, ea văzând cum i se zburlea barba tunsă îngrijit,  îi zicea în glumă Ares și chiar că arăta ca o divinitate a războiului când scăpa de stihii și intra la căldură. Își continuă drumul trecând de răscruce gâfâind ușor și strângând puternic pleoapele biciuite de vânt. După o bucată bună de drum se opri și privi înapoi. Acum se întunecase de-a binelea. Lanterna mai mare era  într-unul din buzunarele rucsacului și ca să ajungă la ea ar trebui să îl dea jos din spate. E prea obosit pentru asta. Se încruntă încercând să scruteze întunericul și rămase pe gânduri câteva clipe. Apoi se îndreptă spre cabana de care nu-l mai despărțeau decât câțiva metri. Auzi lătratul prietenos al lui Urs. La fereastra din mijloc chipul Inei cu palmele la tâmple scrutează bezna. Iar are probleme generatorul.  Își dă seama că e el, după cum bate în ușă și după lătratul bucuros al câinelui. Aleargă să-i deschidă. Vântul  puternic aproape că o târăște afară. Ian o împinge cu o mână, iar cu cealaltă se opintește să închidă ușa din stejar masiv.

– Am adus tot și am găsit și medicamentele. Voiau să mă oprească în vale, dar le-am spus că tu ești aici și mă aștepți. Se temeau să mă lase să mă întorc singur, cu toate că știu drumul ca-n palmă.

Ajutat de Ina, lasă jos rucsacul și se scutură de zăpadă.

– Am cam înghețat.

– Îți fac un ceai cu rom.

Îi sună telefonul  și nu  mai știe în ce buzunar l-a pus. Până îl găsește nu apucă să răspundă. Pesemne vor să se asigure că e totul OK. Sună înapoi. Niciun răspuns. Se încruntă aducându-și aminte brusc de răscruce.

– Știi, Ina, mi s-a părut când veneam, că nu mai zăresc stâlpul indicator de la Cornul Caprei la locul lui, acolo la răscruce.

– Ei ași! În bezna asta? Ai văzut din depărtare că nu mai sunt aprinse beculețele de pe terasă și din foișor ? Fir-ar al naibii de generator. O să stăm la lumina lumânărilor  și a lămpii cu gaz, dar nu mă plâng, e mai romantic. Bea-ți ceaiul că se răcește. Ți-am pus rom ca lumea, să îți revii. Nu e treaba cabanierului să se ocupe de marcaje și indicatoare. Nu te menajezi deloc. Mi-e frică să nu te îmbolnăvești.

– Când eram cam  în dreptul lui, nu se întunecase chiar de tot. Mi-am dat seama că de fapt  nu l-am văzut, după ce trecusem mult de el, sau mă rog, de locul unde ar fi trebuit să fie.

– De cine? întreabă ea neatentă din spatele barului, cu gândul la beculețe.

– De stâlp. Știam că trebuia să fie acolo. Vreau să zic că  nu m-am uitat cu atenție, dar parcă am simțit că ceva nu e în regulă, abia mai pe urmă am fost aproape sigur că nu-l văzusem. Am vrut să mă întorc, numai că se întunecase de-a binelea. Înghețasem. Tot îmi spuneam că mi s-o fi părut. N-am mai făcut cale întoarsă.

– Asta-i bună! Cine crezi că se încumetă să vină aici pe așa o vreme? Doar de săptămâni bune nu a mai călcat picior de om. Cum puteai să vezi stâlpul pe viscolul ăsta? Ți s-a părut. Și chiar dacă ar fi așa, o să te duci mâine dimineață să te convingi. Ina se agăță de gâtul lui, tandră. Și-apoi nici să nu-ți închipui c-o să te las să pleci din nou pe asemenea vreme pentru o iluzie optică.

– Răscrucea aia i-a mai păcălit pe mulți. Ar fi trebuit să mă întorc pe loc. Drumul se surpă în câteva locuri și acum e și mai periculos cu toate zăpezile astea, e aproape impracticabil. Nici n-ai zice că suntem la jumătatea iernii.

– Da, mâine e Sân’ Petrul lupilor.  Încep să se adune pe înserat. Bunicul spunea că de pe la mijlocul lui ianuarie se înmoaie gerul și se potolesc ninsorile. Se spune că în ziua asta femeile  nu trebuie să se pieptene fiindcă dacă își descurcă părul, pădurea nu mai poate încurca toate cărările lupilor, nu trebuie nici să toarcă lâna ca să nu le mănânce lupii oile.  Nu se mănâncă carne, dar se fac plăcinte. Poate era bine să fi făcut și eu azi o plăcintă. Mai avem niște mere în cămară.

– Lupii! Asta mai lipsea.

Telefonul sună din nou.

– Alo, vorbește mai tare. Aud cu întreruperi. Eu am ajuns. Tu ești, Radu?

– Da, bine că ai ajuns, Ian. Au venit?

Ian păli și mâna cu ceașca de ceai din care se pregătea să soarbă rămase încremenită în aer.

– Cine să vină ?

– Un cuplu. Au plecat cam de vreo patru ore de aici și am aflat de abia acum de la căscatul de Dan care a uitat să ne spună. Se pare că plecaseră înaintea ta. Ar fi trebuit să vă întâlniți pe drum. Să nu se fi rătăcit. Sunt foarte tineri.

– Chemați repede Smurdul. Mă duc în recunoaștere. Ar fi trebuit să ajungă de cel puțin o oră dacă au plecat înaintea mea.

Ian își luă  canadiana și  lanterna, înșfăcă un rucsac mai mic cu unelte, echipamente și trusa  de prim ajutor și ieși în grabă. După o secundă se întoarse din nou după telefonul pe care îl lăsase pe tejgheaua barului. Ina încercă să mai spună ceva, dar văzându-i  privirea înfrigurată renunță fiindcă simte iar zidul acela nevăzut pe care puterea muntelui îl ridică între ei când se așteaptă mai puțin.

Urs îl urmă alergând prin zăpadă. Viscolul se întețea tot mai mult. După vreo oră în care nici nu mai era sigur pe unde merge, dar încerca să prindă curaj din siguranța cu care înainta câinele, ajunse în cele din urmă la răscruce. Într-adevăr stâlpul indicator nu era acolo, iar marcajele nu se mai vedeau de sub zăpadă. Cercetând cu lanterna observă colțul unei bucăți de tablă ieșind din nămeți. Cu siguranță fusese doborât de o rafală mai puternică. Se aplecă și începu să dezgroape cu febrilitate stâlpul subțire de fier cu ajutorul  cazmalei pliabile de infanterie din rucsac, dar era prea mică și nu făcea față. Aproape că nu își mai simțea mâinile. I se părea că stâlpul e fierbinte. Semn că începeau să îi degere degetele. Până la urmă reuși să îl dezgroape.  Se opinti cu o furie supraomenească să înfigă stâlpul la loc, dar după mai multe încercări obosi și îl înfășură de mai multe ori cu sfoară  legându-l de trunchiul unui brad golaș. Măcar așa era vizibil. Urs adulmecă ceva în zăpadă.

– Urme! Șoptește ca pentru sine, apoi strigă la câine cu un glas în care încearcă să-și pună toată energia, oricât ar fi de neliniștit și îngrijorat:

– Hai spre stânca lupului!

Încercă să comunice prin telefon poziția dar prin șuierul înfiorător al  vântului, nu își putu da seama dacă îl auzeau, sau dacă înțeleseseră ce spunea. Își activă locația, dar bateria era aproape descărcată. Se gândi că sigur o vor suna și pe Ina, le va spune ea. Nu trebuia să își facă griji.  Cu siguranță nu au luat-o spre Strunga Dracului păcăliți de întinderea albă. Acolo nu îi poate aștepta decât moartea. Nu, nu va fi asta nenorocirea de început de an pe prima pagină în toate ziarele. Se gândi cât de rău îi pare că nu a avut timp să repare generatorul. Până la urmă Ina nu își dorea decât un pic de căldură și frumusețe. Hotărâseră să lase bradul și beculețele până la sfârșitul lui ianuarie, de ziua ei.  Mereu sperăm că va fi altfel, mai bine, și păcătosul de ianuarie în loc să ne aducă bucuriile visate, rămâne cea mai deprimantă lună cu două fețe. Pentru că de fapt  viața merge înainte, mai îmbătrânim cu încă un an, oamenii mor sau se sinucid, violențele și catastrofele se țin lanț sugrumând iluzia nopții sclipitoare dintre ani, în care speranțele strălucesc doar o  clipă, când se unesc acele ceasornicului.

Simți ceva nedefinit între mirare, frică și ciudă când se pomeni  că împreunează mâinile a rugăciune și că spune privind îngrozit în ochii calzi ai câinelui: Doamne nu lăsa să moară tinerii ăștia nevinovați!

***

Ana dădu buzna în mica pensiune de pe Cioplea și trânti ușa de parcă era fugărită.

– Bună Cristina, îngăimă privind pe geam îmbulzeala de ziariști.

O mașină de poliție bloca accesul spre drumul către Susai, iar jandarmii încercau să stăvilească mulțimea  curioșilor care se împingeau și vociferau să intre în holul marelui hotel de alături.

– Ce-i cu tine aici ? o întrebă Cristina ridicându-se de pe podeaua frumos lăcuită de unde tocmai adăugase lemne în șemineu și alergând la ușă să pună toate zăvoarele.

Căldura focului  îi dădu curaj:

– I-am spus polițaiului de la intrare că sunt  vară-ta, doar mă cheamă tot Ana, ca pe ea.

– Taci. Vară-mea a murit acum trei ani. Să nu îți poarte ghinion minciunile astea. Ai avut noroc că am ieșit afară să mai iau lemne, altfel nu intrai.

– Nu se poate. Ce a avut ? De când ești tu așa superstițioasă ?

– Un cancer la sân de care a aflat mult prea târziu.

– Îmi pare rău,  știu cât de apropiate erați. I-am luat niște interviuri când a avut expoziția aia la Dalles.

– Mai bine zi ce vânt te-aduce pe aici, că sigur nu te-a apucat brusc dorul de mine în atâția ani de când n-ai mai dat niciun semn. Tocmai am făcut cafea. Vrei?

– Daaaa.

Cristina dispăru un moment și reveni din bucătărie cu o tavă de argint pe care era un serviciu de cafea în toată regula cu cafetieră, latieră și zaharniță, un serviciu cum nu mai vezi decât prin muzeele castelelor habsburgice.

– De la bunica lui Grig, zâmbi ea când observă privirea intrigată a Anei. Am făcut și niște plăcintă cu mere, dacă vrei să guști.

– Sigur, mulțumesc.

Apoi îndreptându-se spre bucătărie spuse așa de încet, că Ana abia o auzi:

– Fac musai plăcinta asta în fiecare an pe 16 ianuarie.

Când Cristina reveni cu farfurioara, încăperea se umplu de un miros dulce-înțepător de mere, nuci prăjite și scorțișoară. Ana își luă inima în dinți și îi spuse pe nerăsuflate:

– O să fiu sinceră. Vreau exclusivitate, te rog mult.

– Aha. Chiar mi-e milă de tine. Nici nu s-a aflat încă în ce hal e băiatul ăla, nici măcar dacă scapă și tu vrei exclusivitate. Nu-ți pasă de nimeni și de nimic. Vrei doar să afli ce s-a întâmplat acolo. Cine nu respectă muntele o pățește într-un fel sau altul. De aia sunt superstițioasă Cum bine știi, am aflat asta  și pe pielea mea.

– Ce mare lucru dacă te rog doar să nu mai vorbești cu nimeni altcineva.  Înțelege că din asta trăiesc.

– Da, ca o hienă care acum se crede mai șmecheră și vrea să le dea cu tifla celorlalte hiene care au rămas acolo afară, cu ochii în soare așteptând să se strecoare în hotel, sau  măcar să mă descoasă pe mine și personalul meu.

– Ajută-mă să scriu un articol credibil. De când ai devenit așa cinică ?

– Credibil ? Nu te-ai săturat de minciunile și mizeriile meșteșugite în care vă bălăciți și în care  ajungeți  în mod jalnic să credeți orbește, uitând că voi  le-ați fabricat? Ce crezi tu că a mai rămas credibil în meseria voastră ?

– Vreau să știu când și de ce au plecat tinerii ăia spre Susai.

– Aha, deviza voastră cine, ce, unde, când, cum și de ce. Și închide naibii telefonul ăla, nu mă lua de proastă. Be-ați cafeaua și cară-te.

– Te rog din suflet spune-mi ce știi, uite nu mai înregistrez, o să notez.

– Tu mai înțelegi noțiunea de prietenie, sau ai devenit analfabetă funcțională ca mai toți scrijelitorii de tabloide ? Nu mai mă suni șapte ani, nici nu știai de moartea Anei și acum țop, îmi vii cu texte și rugăminți.

– Ce mai face Ian ?

– Aaa, nu te simți obligată să te prefaci că te interesează persoana mea. Dacă ar fi fost așa, ai fi știut că ne-am despărțit de niște ani, că sunt căsătorită cu Grig și că avem un băiat, Sergiu, dar o astfel de informație nu îți asigură prima pagină.

– Serios ? Tipul ăla care v-a însoțit atunci  înapoi la vila Căprioara ?

– Da. După ce ne-am căsătorit, am cumpărat pensiunea. Acum a plecat să facă aprovizionarea. Fi-miu e  în vacanță la bunici. Aștept chelnerii peste o oră, fiindcă îmi vine un grup.

– Și el ?

– Tot acolo la cabana aia din Făgăraș, nu mai știu mare lucru. Ne felicităm de zilele noastre și de sărbători.

– Păi cred că atunci l-am văzut și eu ultima oară.

– Da, îi salvase pe tinerii ăia și era cât pe ce să moară toți trei. Fata și-a revenit cel mai greu din șoc. Era lună plină, pădurea răsuna de urletul lupilor și îți închipui cum se auzea în liniștea aia deplină. Ian a stat câteva zile  în spital. Slavă domnului că nu și-a pierdut degetele. Avea degerături destul de grave. Și atunci ai apărut tot ca să-ți faci meseria, nu ca să mă vezi pe mine, așa ai mai venit și după aia, atunci când am plecat cu Ana de nebună, pe o iarnă la fel de urâtă ca acum, spre Susai și proprietara de la vila Căprioara când a văzut că nu mai venim a alertat autoritățile. A apărut repede și presa și tu moț.

– Cristina, eu doar îmi fac meseria.

– Da, pe seama nenorocirilor oamenilor. Uite, eu îți spun ce știu despre incidentul ăsta și pe urmă o să pleci. Nu înregistrezi nimic și nu pomenești numele meu.

– OK.

– Aiuriții ăștia, două fete și doi băieți au plecat ieri la căderea serii pe jos spre Susai, exact cum am făcut eu cu Ana atunci. Teribilism, inconștiența tinereții, nevoia de adrenalină, prostie ? Nu știu,  poate toate astea la un loc. Traseul e de dificultate medie, dar trebuie să ai condiție fizică bună, fiindcă e destul de urcat. Pe drumul forestier plin de gropi,  se ajunge cu mașina cam în jumătate de oră, pe jos dacă e  zăpadă ca acum, poți să faci în jur de o oră jumate, chiar două. Marcajele cu banda roșie pentru traseul montan abia se mai văd, tot nu au fost refăcute.  Se pare că voiau să înnopteze la Susai și a doua zi să plece mai departe pe Valea Azugii și pe Clăbucetul Mare până la cabana Rentea. Bine că i-a ferit Dumnezeu, că ar fi fost nebunie curată pe vremea asta. Cred că știi că nu mai există cabana  veche la Susai. Acum  e un complex turistic  cam ca nuca-n perete pe o mare platformă de beton  în poiana aia superbă, cu hotel restaurant și spa. Acum doi ani s-au făcut niște filmări acolo. E cam neîntreținut, serviciile  sunt destul de proaste, în sala rotundă a restaurantului  se mănâncă tortelini și tort ”pădurea neagră”. Știu că lumea caută confortul, dar acolo e cam prea jupuială și nu are nicio legătură cu frumusețea locului.   Mulți turiști s-au plâns că nu merită 80 de euro pe noapte.  Poate de aia s-au și hotărât să se întoarcă.  Știi bine că drumul nu e foarte dificil vara, dar pe vremea asta sunt multe pericole. Dacă nu era nea Toma și Sân’ Petrul lupilor, acum ar fi fost morți cu toții.

– Cum așa ?

– Ai răbdare, că îți spun. Stai, să mai pun niște lemne pe foc.

Ana o privi cu atenție. Cristina rămăsese încă foarte frumoasă, dar nu îi mai regăsea în priviri lucirile acelea misterioase de ”fată a muntelui”, cum obișnuia să îi spună în gând. Era mai rasată acum, dar fiindcă se mai împlinise avea și un ușor aer  burghez de casnică și asta o intimida, fiindcă parcă nu își mai regăsea vechea prietenă.

–  Nea Toma, pădurarul, de când i-a murit soția nu prea stă în casă, își tot face de lucru, umblă și ziua și de multe ori și serile până îl prinde întunericul prin pădure să caute capcanele, să salveze animalele și să le ia să le oblojească, să urmărească hoții de lemne și braconierii. Anul trecut a dat drumul unei vulpi înapoi în pădure. A chemat și veterinarul pentru ea. Acum are doi pui de veveriță la el acasă. Le hrănește dar nu vrea să le îmblânzească prea  mult, la va  elibera în pădure la primăvară. Hoții de lemne au tăiat un brad mare și le-a distrus cuibul.  A  găsit veverița însângerată în zăpadă cu puii lângă ea. Mi-a povestit că s-a uitat în ochii lui rugător ca un om și că nu o să uite niciodată privirea aia, ca și cum putea muri liniștită că îi lasă în grija lui.

– Vai,  are noroc că nu i-a venit mafia de hac până acum.  Să-i spui să  fie atent, mai bine să nu umble noaptea.

– Da, știu. Tocmai de aia are mereu pușca la el. Dar crede că cel care a tăiat bradul era pe cont propriu, are și o bănuială despre cine ar putea fi.

Așa, și pe la jumătatea drumului una dintre fete și-a scrântit glezna. De-acum coborau cu greu, fiindcă o sprijineau și pe ea care abia mergea. Dintr-o dată au încremenit de spaimă. Un urlet asurzitor a sfâșiat pădurea.  S-a auzit până aici.

– Lupii!

– Da, o haită flămândă ivită ca din pământ. Știi ce zi e azi ?

– 16 ianuarie.

– Exact. E Sân’ Petrul lupilor – ziua când lupii se strâng în haite și urlă în locurile lor ascunse – urlătorile. Se zice din bătrâni că Sân’ Petru sosește în miez de noapte pe un cal alb și împarte prada lupilor pentru un an, câte o oaie sau o căprioară, iar ei nu trebuie în această zi să se atingă decât de prada primită.  E un fel de sărbătoare populară  cu elemente păgâne care a început azi noapte după  miezul nopții și care se ține pentru ca lupii să nu facă pagube prea mari și oamenii să fie apărați de arsură și boală. De fapt în calendarul ortodox pe 16 ianuarie e trecută ”Închinarea cinstitului lanț al Sfântului apostol Petru”.

– Interesant câte sărbători ortodoxe corespund celor catolice. De fapt tot despre creștinism vorbim, dacă nu ar fi fost schisma… Cel mai mult îmi place cum românul își construiește de capul lui sărbători aparte cu sânziene, zâne și  iele,  cu rusalii și cu mai știu eu ce, un întreg panteon autohton. Parcă există și Andreiul Lupilor.

– Ei, nu chiar de capul lui, multe sunt vechi sărbători precreștine pe care poporul le-a ”altoit” pe cele noi.

–  Mi-ai amintit de San Pietro in Vincoli, din Roma.  O biserică urâtă pe dinafară, seamănă mai mult cu o cazarmă,  dar e din secolul V și e impresionantă în interior. Acolo e și celebrul Moise al lui Michelangelo lângă relicvariul de aur și sticlă care păstrează lanțurile cu care a fost întemnițat Sfântul Petru. Legenda spune că  un înger a făcut ca lanțurile să cadă din mâinile lui Petru și l-a eliberat din temnița regelui Herod de la Ierusalim, ajutându-l să treacă pe lângă paznicii adormiți . Când Papa Leon a primit în dar acest lanț el deținea lanțurile sfântului din timpul întemnițării în închisoarea Mamertină de lângă Forumul roman. Ddorind să le compare a ținut acest dar într-o mână, iar în cealaltă lanțul din temnița Mamertină, lanțurile s-au contopit perfect într-unul singur și atunci  împărăteasa Eudocia a construit în cinstea apostolului Bazilica Sfântul Petru în Lanțuri.

– La noi oamenii se tem să muncească în ziua asta, fiindcă se spune că dacă nesocotesc Sân’ Petrul lupilor, le vor fi atacate vitele iarna în propria lor ogradă. Odată cu dezlegarea la hrană dată lupilor de Sân’ Petru renaște și  pădurea în  călătoria timpului de pe drumul iernii spre primăvară. Nea Toma mi-a spus. El are un respect deosebit pentru lupi, de când bunicul lui i-a povestit cum s-a rătăcit odată pe munte și un lup i-a arătat calea, fără să se apropie prea mult. Știe și o poveste despre un copil abandonat la naștere de o fată nebună, pe care l-ar fi crescut o lupoaică câteva luni și pe urmă l-a condus la liziera pădurii ca să fie găsit de semenii lui. Așa că tinerii noștri auzind urletele au încremenit. Rătăciseră destul de bine drumul. În unele locuri marcajele  nu se văd deloc, nici ziua. Se pare că au nimerit exact la urlătoare. Cică demult se adunau să urle mai sus de cascada din Bușteni și de aia se numește așa cascada, dar acum cu puhoiul de turiști și-au  mai schimbat locurile. Aici în locul ăsta zice nea Toma că ar fi venit pentru prima oară și e curios, fiindcă și prin părțile astea bântuie turiștii cu duiumul. Și culmea e că pe drumul  forestier nu mai ai loc de atâtea ATV-uri. Dar uite că de data asta nu era nimeni. Poate din cauza viscolului, sau cine știe de ce. Acum,  mai în glumă, mai în serios,  nu știu ce zice Sfântul Petru cum e când dai chiar peste haită. Se pare că de fapt s-au speriat unii de alții, dar curios e că numai un lup tânăr a sărit  cu un mârâit înfiorător la băiatul din fruntea grupului. I-a sfâșiat piciorul drept  și în clipa când  a sărit  la gâtul lui, a apărut nea Toma și l-a împușcat. Mi-a povestit că toți ceilalți lupi au rămas încremeniți pe loc.  E ciudat că haita care era la vreo 500 de metri de ei, nici nu a atacat, nici nu  a luat-o la goană. Sub ochii imperturbabili ai lupilor rămași nemișcați, mi-a povestit nea Toma că le-a făcut semn  să rămână pe loc, și-a dus degetul la buze  îndemnându-i la tăcere și a trimis imediat mesajul de ajutor de pe telefonul lui. Poate că lupii erau în alertă și ar fi fost gata să atace la cel mai mic semn de agresiune, poate nu s-au mișcat de frică să nu piardă prada, fiindcă lângă ei agoniza o căprioară, sau poate au privit nemișcați pedeapsa  cuvenită nesăbuinței tânărului lup care încălcase legământul.   Doar la zgomotul elicopterului  au luat-o la goană. Mi-a povestit nea Toma,  care e tare cătrănit că a trebuit să împuște un lup tocmai de Sân’ Petrul lupilor. El crede în chestiile astea. Acum zice că muntele o să-l pedepsească, că l-a supărat pe sfânt și eu tot îi spun că a făcut un bine, a salvat un om, că de vină a fost lupul cel tânăr. A venit Smurdul.  Între timp nea Toma îi și trăsese piciorul fetei. O prevenise că o să doară. A țipat rău de tot când el după ce i-a masat ușor glezna dintr-o mișcare rapidă ,  i-a sucit-o la loc.  A putut să meargă pe picioarele ei, fusese doar o scrântitură. Pe băiat l-au și dus la București, așa că nu știu de ce mai e toată îmbulzeala asta. Fata și ceilalți au rămas la hotel.  Mai mult de atât nu știu. Sincer, aș vrea să pleci.

– Tot așa s-a întâmplat și atunci. Erau înconjurați de lupi când a venit Smurdul și Urs mârâia încet simțind primejdia, dar stătea nemișcat lângă Ian, gata să îl apere. Am văzut totul de acolo de sus. După ce se potolise viscolul cerul era sticlos cu o lună plină de se vedea ca ziua. Formau un cerc perfect doar unul era negru și ceilalți cenușii.

– Ce tot spui acolo ? Ce lupi? Eu știu doar că fata se speriase când auzise urletele lor în pădure. Așa mi-a spus Ian.

– Vezi că nu sunt chiar așa cum crezi. Ian m-a pus să jur că nu am să scriu nimic despre asta fiindcă am fost prima și de fapt și singura la fața locului.  Eram prietena pilotului pe atunci. Pe urmă ceilalți au preluat știrea de la mine. Am jurat. M-am gândit că nu voia să te sperie și nici să ațâțe braconierii. Dumnezeu știe ce a fost în capul lui. Parcă am simțit că le poartă un fel de respect că nu atacaseră în acea zi.  Îmi pare rău că a murit Ana și că te-ai despărțit de Ian. Aș fi jurat că sunteți făcuți unul pentru altul. Pentru mine erați perechea perfectă, Cristina și Cristian.  Știi cum e, viața de zi cu zi, munca… și nici tu nu ai mai dat niciun semn.

Dar Cristina pentru un moment nu mai dori să îi întâlnească privirile. Întoarse pe jumătate capul spre fereastră. Se însera tot ca atunci, dar viscolul se potolise și ninsoarea era mai blândă. Își mai turnă puțin lapte în cafea și apoi se duse să mai pună un lemn pe foc. Apoi cu spatele la Ana, zise cu voce scăzută mai mult ca pentru ea:

– Mda, s-au întâmplat multe de la editorialul tău – ”Cuplu rătăcit în munți salvat printr-un miracol”. Cum mai știți să vă alegeți titlurile! ”Miracolul ” s-a ales cu degetele degerate.  Pe urmă am ajuns eu pe prima pagină cu escapada de la Susai și uite că acum ai iar material. Ferește-mă Doamne de prieteni, că de dușmani știu eu să mă apăr.

– Nu fi ranchiunoasă, Cristina!

–  Nu sunt, hai că om mai vorbi când s-o mai întâmpla vreo nenorocire. Acum te rog să mă scuzi, cum spuneam, aștept un grup mare la prânz. Drum bun.

După plecarea Anei, Cristina simți nevoia să bea un ceai. Iarna întotdeauna punea în el câteva picături de coniac sau de rom. În timp ce  turna coniacul în infuzia de măceșe, revăzu filmul acelei nopți îndepărtate de ianuarie. Se așeză în micul balansoar de lângă șemineu regăsind trecutul în aburii ceaiului, proaspăt și neatins, de parcă ar fi fost ieri. Cum înnebunise de frică după plecarea lui când ceașca de ceai lăsată pe colțul barului se răsturnase de una singură, cum fusese sunată, cum încercase cu greu să  le explice la telefon  încotro plecase Ian, luptând cu un atac de panică. Cum se gândise prostește că se spune  despre cine nu mănâncă plăcinte de Sân’ Petrul lupilor că se va rătăci la drum și că ea nu făcuse nicio plăcintă.  Zilele acelea din spital, spaima că el ar putea pierde degetul arătător de la mâna dreaptă. Dar scăpaseră cu bine și el și excursioniștii nesăbuiți  care mai luaseră și petarde la ei, așa, de distracție fără rost.  Habar nu aveau ce periculos ar fi fost să le folosească. La ieșirea din spital, Ian le-a explicat cu răbdare cum e cu  muntele, cum s-a mai întâmplat ca alpiniști experimentați să-și  piardă viața în accidente stupide, pe trasee pe care teoretic se descurcă oricine. Le-a vorbit despre respectul pentru munte, despre ce poate interveni într-o drumeție în fiecare anotimp, și de ce trebuie să se ferească, ce fel de bocanci ar trebui să poarte, cât de bine ar fi să evite adidașii, cum să se îmbrace, cum trebuie să aibă obligatoriu la ei  o pereche de pantaloni de schimb, mănuși, căciulă, fular, chiar dacă e doar început de toamnă,  apă, provizii, lanternă,  chibrituri, briceag, indiferent  dacă pleacă doar pentru o zi , iar ei se uitau unul la altul cu subînțeles, ca și cum ar fi avut de a face cu un nebun. Pe urmă cum se instalase treptat și insidios sentimentul acela de vinovăție de care nu reușea să scape. Se certau din orice, deși acolo sus se vorbea atât de puțin. Numai el îi spunea Ina.  Fiecare cuvânt avea importanța lui. De multe ori comunicau doar din priviri. Dar după ce venise din spital, Ian părea mult mai apropiat de Urs decât de ea. Îi povestise cum îl însoțise, cum luase urma și cât de curajos se avântase într-o surpătură unde căzuse băiatul, în timp ce el încerca să o calmeze pe fată. Niciun cuvânt despre lupi.

Nu știuse niciodată dacă Ian își dorea copii. De câte ori încerca să aducă vorba de chestia asta, rămânea impenetrabil. Nu zicea nici da, nici nu. Veniseră acolo fiindcă aveau aceleași preocupări și aceleași visuri simple, dar muntele nu iartă egoismul și ea știa că în noaptea aceea se gândise numai la ei doi. Cu fiecare zi simțea că plătește această vină. Deși Ian nu îi reproșase niciodată nimic, ceva în privirea lui se schimbase iremediabil. Poate că toate astea erau doar în închipuirea ei, numai că pur și simplu nu a mai făcut față. Atunci și-a spus că nu mai suportă viața aia de recluziune, dar nu era adevărat. El a rugat-o să rămână.

La plecarea ei a fost pentru prima oară când a privit-o așa cum  nu o mai făcuse demult. Dar nu mai voia  să lupte din răsputeri pentru ceva ce și-ar fi dorit să vadă zilnic în ochii lui.  S-a întors la București, și-a reluat studiile, a terminat un masterat în managementul afacerilor. Într-o vacanță de iarnă vară-sa Ana a invitat-o la Predeal. Avea o rezervare pe Cioplea la vila ”Căprioara” și prietenul ei nu mai putuse să vină. Ziua se îngâna cu noaptea când Anei îi venise ideea.

– Hai până la Susai! Mâncăm o ciorbă de burtă, bem vin fiert cu scorțișoară și măr. Rămânem acolo peste noapte și ne întoarcem mâine dimineață.

Ea se împotrivise spunând că o să se înnopteze curând, că ninge și e multă zăpadă. Dar Ana rămăsese de neînduplecat. Avea argumente pentru toate. Au lanternă, e un drum pe care îl mai făcuseră de atâtea ori. Ce dacă e iarnă ? E   frumos ca în basme. Și au plecat pe înserate. Parcă nu mai ajungeau la cabană. Cuprinsă de frică îi tot spunea Anei să se întoarcă la vilă, dar erau aproape de jumătatea drumului. Se întunecase d-a binelea. De câteva ori parcă auziseră foșnete și niște zgomote ciudate. Când ocoliseră o buturugă mare acoperită de gheață amândurora li se păruse că ochi fosforescenți le fixau din beznă.  Au aprins lanternele și au început să vorbească cât puteau de tare. Ana părea mânată de o forță nepământeană  ce care simțea și ea că începe să se molipsească,  deși abia dacă mai putea să țină pasul. Roșie la față, cu o licărire nefirească  în ochii ei negri, Ana înainta îndârjită, gâfâind prin zăpadă. Cu toate că părea  la capătul puterilor și era albă ca varul, nimic nu o clintea din hotărârea ei de a merge mai departe.

Parcă fugeau de ceva amândouă. Cristina știa că în goana aia nebunească se lupta încă să scape de zidul pe care muntele îl ridicase între ea și Ian, de unda amară și tăioasă ca briciul a remușcării că se putuse gândi la beculețe, la groguri, la o seară calmă de iubire și că fusese cât pe ce să îl împiedice să plece. Ce s-ar fi întâmplat dacă Ian ar fi rămas acasă ? Încercase mereu să se mângâie cu gândul că cei de la Smurd și-ar fi făcut datoria și gata, dar știa bine că nu ar fi fost așa dacă el ar fi ascultat-o.

Își continuaseră goana disperată. Ajunseseră la cabană mai mult moarte de spaimă, decât de frig. Cabanierului nu i-a venit să creadă când le-a văzut  la ora aia, le tot întreba dacă mai vine cineva în urma lor.  Mai  era acolo un grup mic de turiști. Spre dezamăgirea Anei aveau doar ciorbă de afumătură cu fasole. Au băut și vin fiert cu scorțișoară și măr, dar  ea își aduce aminte afinata aia grozavă de casă, în care se strânseseră parcă toate aromele verii și ale pădurii.  În viața ei nu mai băuse o afinată atât de bună. A și cumpărat o sticlă. Au dormit la prici cu toată lumea din cabană. Atunci l-a cunoscut pe Grig, care le-a însoțit a doua zi la înapoiere sfătuindu-le politicos să nu mai facă astfel de imprudențe. Își aduce aminte priveliștea panoramică a  munților cu culmile de un alb orbitor în soarele puternic al dimineții,  ochii prietenoși ai lui Grig și afinata aia dulce amăruie, cu gust special.

După ce s-au mai calmat spiritele și toată lumea s-a convins că nu se întâmplase nimic grav, după ce scăpaseră cu greu de gazda de la ”Căprioara”, de ziariști și toată lumea se convinsese că nu fusese niciun caz de dispariție, în timp ce savurau câte un pahar de vin roșu privind stelele de pe terasa camerei lor, în noaptea  senină cu lună plină, bucuroasă  de cât de aproape părea de acolo cerul, se întrebase ce i-o mai rezerva viitorul,  cu ochii ațintiți la Calea Lactee.  Contemplând cerul își amintise cum îi spunea bunicul ei că atunci când Sfântul Petru pocnește din bici, scânteile care sar se transformă în licurici care luminează calea celor rătăciți. Mica pensiune era  atât de aproape, chiar vizavi de ele, se vedea perfect cuibărită lângă hotel, argintată de lumina lunii,  dar atunci nu-i dăduse atenție. Habar nu avusese cât de palpabil și de aproape se afla de acel viitor nebulos, că va privi cândva de la aceste ferestre  ninsoarea sorbindu-și grogul din balansoarul de lângă șemineu.

Când îl iubești cu tot sufletul, muntele poate să facă și daruri uimitoare. Și tot atunci, în balconul de la „Căprioara” când îi era lumea mai dragă căutându-și bunicul într-o stea  și când se gândea copilărește că afinata aia de la Susai chiar avea gustul vieții,  vară-sa îi spusese calm despre diagnosticul ei.  Abia acum știe că în  goana  împătimită  prin noaptea pădurii, Ana nu dorise decât să fugă de moarte.

Daniela Albu

Poetă şi prozatoare. 2002 – „Părintele Ioan”, nuvele, editura Dacia, 2007- „Petru şi Pavel-între lumi”, roman, 2009 – Premiul pentru proză al Festivalului Lucian Blaga, reeditarea romanului „Petru şi Pavel – între lumi, cu o copertă de Dalia Bialcovski, 2014 -„The Orange Dress”, short stories, FeedARread, UK . Poezie: 1993 – „Catrene din deşert”, ed. Steady Promotion, 2011- „Miniaturi pariziene/Miniatures parisiennes, ediţie bilingvă, traducere în limba franceză Claude Dignoire, grafică Dalia Bialcovkski, editura Eikon, 2011 (volum prezent la Salon du livre, Paris, 2013), 2014 – Premiul pentru poezie al editurii Insiprescu şi al grupului cultural Cervantes/Inspirescu , 2014 – „The Soul’s Unseen Orchids”, poems, FeedARread, UK, 2015 – „Citadini şi levantini”, volumul premiat de editura Inspirescu;
Co-autoare antologiile de eseuri 2010 – „Cele patru dimensiuni ale feminităţii româneşti”, ed. Pro Universitaria, Neverland, 2011- „Forţa politică a femeii”, ed. Polirom: poeme în antologiile editurii ArtCreativ 2015- „Preludii pentru fluturi”, „Femeile cu flori roşii în păr”, 2016 – „Timpul pietrelor preţioase”şi în antologia „Aripi de zăpadă” a editurii LifeArt. Membră a societăţii române de Haiku, 2016 Romanian American Anthology Haibun „Travelers through Seasons”(co-author).
2017 „Cearcănele verii” volum de poeme colecţia Miraje, editura Art Creativ