(sau alte insomnii pline de nefiresc)
.
Mă năpădește uneori pofta de scris, am cred peste treizeci începute și de fiecare dată când m-apuc de câte una, în capul meu pare să se desfășoare întregul scenariu, e fain, e plin de zvâc și acțiune (dacă pornirea mi-e pe acțiune) sau contemplativ-filosofic, atunci când mă năpădesc trăirile alea faine din preajma tristeții, disperării sau a gândului sinuciderii, ”porniri firești” după mi-a șoptit Freud azi-noapte când iar îmi savuram insomniile cu urechea ciulită la trecerea avioanelor peste existența mea static-punctiformă și cu degetele clămpănind ceva pe tastatura calculatorului.
– Nu ești nebun! m-a asigurat el, găsind de cuviință să-mi țină o prelegere de peste 123 de minute, din care, jur, am reținut doar că n-am avut supărări pe taică-meu fiindcă era soțul maică-mii, nici că Napoleon s-ar fi născut în capul lui și nu în capul meu, mi-a zis doar să am grijă la soartă, să n-o mai înviuiesc, că e și ea, acolo, abia o curvă plătită de un zeu insensibil să mă stârnească.
L-am crezut, că n-aveam obiecții la părerea lui doctă, dar n-am rezistat tentației să-l pleznesc peste ceafă, cum am văzut recent în tramvai un grup de neica-nimeni care jucau un fel de bâza copilăriei și se plesneau cu așa determinare, încât ceafa ”atinsului” nu numai că se înroșea instantaneu, dar și producea un hohot de râs mai mare chiar decât veselia socială din preajma politicanului josnic care dăruiește săracului alimente pentru traiul a două-trei zile, așteptând de la acesta recunoștința a minimum patru ani. Și contribuția lui, desigur, într-o formă sau alta.
– Zigmunde, i-am spus râzând, gândind că reacția lui va fi aidoma ălora din tramvai, dar monsieur Freud sau, mai degrabă, Herr Freud, după născarea lui ca evreu austriac, s-a crispat.
Nu s-a veselit deloc, ba chiar l-am văzut încruntându-se la mine, aplecându-și capul înainte cât să-și bage un deget sub guler, în zona cefei (care deja prindea nuanțe rozosine), să-l depărteze pentru aliniere conformă, care să-i permită apoi centrarea papionului descentrat de tăria plesniturii mele. A tușit în sec de câteva ori până a găsit poziția perfectă pentru papion, acea poziție care să nu-i afecteze pronunțatul măr al lui Adam, apoi a băut câteva guri sănătoase de apă. Nici n-a mai cerut pahar, a săltat doar petul de doi litri cu apă plată și-a gâlgâit nenobil până ce i-a revenit vocea.
– Totuși, ești nebun! mi-a trântit-o, dar știam că nu-l pot lua în serios, pentru că acum era doar supărat pe mojicia mea.
Îl psihanalizam, cum s-ar zice. Mai mult, l-am întrebat dacă mama lui fusese frumoasă și din expunerea de exact 132 de minute am înțeles că și-a iubit mama dincolo de firesc și că, dacă nu și-ar fi chiar ucis tatăl, sigur l-ar fi trimis la balamuc dacă i s-ar fi oferit oportunitatea întoarcerii în timp, motiv pentru care i-am dat să înghită câteva buline de diazepam cu o cană mare de schnapps, gândind că așa îl voi trimite înapoi în vremea lui ori a mamă-sii, că mă cam enerva. Ș-apoi, după expuneri însumând peste 255 de minute, zorii începeau să-mi bată în ferestre, să mă întrebe de ce nu dorm…
P-ăștia i-am ignorat și cu încă poftă de scris m-am întors la tastatură, am periat-o nițel, am pulverizat pe ea vălătuci de alcool sanitar, că, zice-se, tastatura-i mai plină de bacterii rele decât closetul, am scos din cutie și lampa cu ultraviolete, chitit să distrug orice formă de micro dușman, am dat pe gât, pentru prevenție dezinfecțională, desigur și patru măsuri de whiskey, apoi m-am decis să scriu toate cele pe care le gândisem dintru început.
Titlul îl aveam în cap de când mă trezisem. Îl și tastasem, să-mi rămână reper negru pe albul paginii virtuale, adică ”Scrieri fără sfârșit”. Prima frază mi-aș fi dorit-o să pună în evidență delăsarea mea, nevrednicia de a duce la bun sfârșit multe din scrierile începute și să fi continuat cu promisiunea că mă voi schimba, că le voi lua pe toate la rând și le voi scrie cu har până la punctul lor final, cel care va atrage aplauze și urale îndelungi de la cititorii vrăjiți de minunea scriselor mele. Apoi, Dumnezeul psihologilor știe de ce, m-am abătut de la subiect și, iată, iar o voi comite…
Născut pe 9 ianuarie 1968. Pasionat de literatură, film, fotografie, bridge. A fost premiat la concursurile literare: „Rezonanțe udeștene”, „Ioan Slavici”, „Ion Creangă”, „Peregrinări”, „Alexandru Odobescu”, „Marin Preda”, „Desculț prin cetate”, „Vasile Lucaciu”, „Scrisoare către Eminescu”, „Romeo și Julieta de la Mizil”…
Cred că pe mai mulți dintre cei de pe-aici ne-așteaptă zecile de texte începute și lăsate neterminate, poate fiindcă între timp am fost atrași de alte idei (sau de lene). Excelent spus!
Freud este îndepărtat: autorul, cu alte cuvinte, nu a avut probleme freudiniane în copilărie și, în dorința lui urgentă de a scrie, se poate concentra mai degrabă pe experiențele personale zilnice. Modul în care Freud e plesnit peste ceafă pare să sugereze îndepărtarea acestui subiect sau izvor de insipirație în scrierile autorului. Totul ar fi perfect dacă scriitorul ar putea crea ceva „cu har” și nu ar cădea în plasa propriilor texte zbătându-se în ea la nesfâșit.
Pavele, iartă-l pe autor dac-a izbutit să te-nerveze atât de crunt la ceas d-amiază duminicală, că e și el un efemer ținător de condei în mâna lui cea mai dreaptă, ba chiar jucător pe tastatura peceului din dotare și se asumă ca „aproape” scriitor, nu ca alții, vajnici performeri în ale scrisului, mai degrabă un jucăuș, că și-acum, tocmai se juca. Revenind la persoana întâi, că n-am dedublări de personalitate (de care, firește, să știu ori să mi se fi spus, dar să nu le asum), crede-mă, chiar mă jucam și dacă ai fi avut curiozitatea, ai mai fi găsit texte jucăușe de-ale mele în arhivă. Acum, dacă ție, unicul chiar din peisaj, ți-am creat un disconfort peste medie, spune-mi doar, că-mi iau jucăriile și plec. Voi înțelege astfel că „liternautica” este un site al competiției perpetue, o arenă în care se confruntă crâncen talente și orgolii, un areal exclusiv al elitelor și eu îmi voi șterge contul. Deci, spune-mi doar, că sunt un om de onoare, parol! Dacă nu, zâmbește, că viața e mai frumoasă dincolo de încruntare… :-)
Dumnezeule! Nicolae, eu am comentat textul și pe scriitorul-personaj din text, nu pe scriitorul Nicolae Cîrstea! Textul mi-a plăcut și am încercat să-i dezleg semnficația, cred că ai înțeles nițel (cam tare?) greșit. Textele tale îmi plac, am avut curiozitatea să le citesc și chiar ți-am comentat pe ele, după cum sper să-ți fi dat seama.
Stay chill! Nu am nimic cu nimeni.
Ok, mulțam de precizare liniștitoare, duminică faină în continuare și spor la bine! 😂
Asemenea! :)
Paragraful unu atinge, cred, o coarda sensibila in toti cei care scriu din pasiune. Numai eu stiu cite povesti am scris „in cap” fara sa am timp sa le incerc pe laptop (trei SF). Asa ca in cazul meu fraza ar fi „am vreo 30 incepute in cap”.. dar tot te inteleg. Vorba lui Pavel, poate fi personajul-scriitor sau poate fi Nicolae Cîrstea, nu avem de unde sti…
Cred ca eu am inteles f bine ce a vrut sa spuna Pavel cu fraza „Totul ar fi perfect dacă scriitorul ar putea crea ceva „cu har” și nu ar cădea în plasa propriilor texte zbătându-se în ea la nesfâșit.” Nu era vorba de tine ci de noi in general…
Un text care e scris in stilul tau inconfundabil dar pe care nu-l pot trece in Slides fiind prea scurt (sau inconsistent).
In mintea mea mă așteptam ca muza artistului să fie o femeie, fată, mă rog, un personaj feminin, un fel de zână bună, nu doar la suflet ci să aibă și o ținută plăcută cu care să vrei să petreci orele de insomnie creatoare. Apariția lui Herr Freud într-un astfel de moment cred că m-ar inhiba complet. Deși nu l-am citit, am auzit că s-a afirmat în psihanaliza unor cucoane isterice și panicate de probleme de natură sexuală, mai exact de lipsa lor. Cu o astfel de muză (muz/muzoi/muzangiu/muzeur?….nu știu cum e la masculin) aveți toate șansele ca producția dvs. să fie cenzurată și eliminată de aici pe criterii de moralitate….
M-am linistit; e bine sa afli ca e o chestie normala sa scrii texte in cap si sa nu le pui pe hartie/laptop sau sa ai zeci de texte neterminate.
Ah, nu, Violeta! Normalitatea clamată de nenea Freud al meu sau ”firescul”, după cum am spus eu în text, viza năpădirea trăirilor ”alea faine din preajma tristeții, disperării sau a gândului sinuciderii”… Să fim bine-nțeleși! :D :D :D