Scriitorul de cărţi

Cînd îmi povestea tata, în copilărie şi-n adolescenţă, frînturi din povestea cu dărîmarea casei lui Sotir, eram atît de fascinat, încît îl rugam ori de cîte ori se putea să-mi repete amănunte din istoria aia: era atît de incredibilă pentru mine, încît trebuia neapărat să fi fost adevărată, nu se putea altfel. Iar tata nu se lăsa rugat prea mult, acum sunt sigur că şi pe el îl fermeca povestea, iar istorisirea lui aducea de fiecare dată noi detalii pe care nu le mai pomenise niciodată pînă atunci, adăuga noi tente de umbre şi lumini acelei povestiri care pe mine mă încînta atît de mult şi mi se părea aşa de minunată, deşi altcuiva, mai puţin de-al locului, cred că ea i-ar fi trezit mai degrabă-n minte secvenţe din filmele cu Stan şi Bran, nicidecum cuvinte mari precum statornicie, onoare, dreptate, respect, cuviinţă, tradiţie şi-alte alea.

Şi istorisea într-un mod atît de special! Nu neapărat frumos, nu ca o apă curgătoare la cîmpie, nu cu construcţii meşteşugite, nu cu momente de suspans, nu, ci dimpotrivă, ca o ploaie de bolovani amestecată cu multe tăceri, cu cuvinte frînte la jumătate, cu priviri îndelungi pierdute într-un alt spaţiu şi timp. Dar trăia povestea pe măsură ce ea prindea curs, de fapt era de fiecare dată o poveste nouă sau, mai mult chiar, o realitate nouă, pe care el o trăia în toată deplinătatea ei. Şi asta mă fascina, ăsta-i cuvântul, mă fascina prin modul cum putea trăi o întîmplare destul de banală la urma-urmei, dar care, în istorisirea lui, căpăta un nimb secret, devenea ceva accesibil numai iniţiaţilor; iar eu mă simţeam ca şi cum tocmai îmi începeam iniţierea în tainele acelei lumi a banalului ocult, cu întîmplări care par atît de anoste la prima vedere, a căror încărcătură misterioasă nu se poate revela decît celor pregătiţi s-o primească.

Aveam să-mi dau seama mai tîrziu că această fascinaţie pentru istoriile tatei nu era fără temei; instinctual, simţisem cumva harul lui, cel puţin în relaţia cu mine (sau poate doar în relaţia cu mine), atunci când mai scotea la suprafaţă cîte-o amintire din vremea copilăriei sau tinereţii lui. Iar acest har avea să-mi fie confirmat de o pățanie petrecută în vara de după bacalaureat, cînd mă pregăteam pentru admiterea la facultate; mă pregăteam din greu pentru medicină – visul mai tuturor copiilor de la ţară, să ajungă doctori – numai că n-a fost să fie, aşa că-n toamnă, ca să scap de armata „la trupă”, m-am dus la sigur, la subingineri constructori…

Învăţam aşadar de zor, de unul singur, fiindcă ai mei n-aveau bani să-mi plătească meditatori la Oraş, unde făcusem liceul, iar prin Străini nici nu cred c-aş fi găsit pe cineva în stare măcar să se prefacă destul de verosimil că ştie despre ce-i vorba cu meditaţiile pentru medicină. Noroc cu vremea cam ploioasă, care mă ajuta într-un fel, deoarece, cu toată consideraţia pentru efortul meu într-ale învăţăturii, tata mă mai chema din cînd în cînd să-l ajut la cîte ceva, iar acel ceva dădea-n altceva, cel puţin la fel de urgent, şi-aşa se-ntîmpla uneori să nu m-ating cîte-o zi-ntreagă de manuale şi de caietele cu notiţe.

Într-o zi cam noroasă, cînd norii stăteau la o margine de sat precum un cîine de bătătură în faţa cuştii sale, mîrîind preventiv-ameninţător către cei care s-ar fi gîndit să intre în curtea lui, am urcat în podul casei, unde-mi depozitasem cărţi şi caiete mai vechi din timpul şcolii, încercînd să găsesc nişte notiţe pe care ştiam sigur că le făcusem cîndva, notiţe de chimie care mi-ar fi fost de folos să elucidez un subiect căruia nu reuşeam să-i dau de capăt.

Deşi podul era şi mai întunecat ca de obicei, din cauza norilor prevestitori de ploaie de afară, puteam să mă descurc destul de bine în geografia podului casei, care-mi era destul de familiară: întîi, cum intram pe gura podului, imediat în dreapta, aveam să disting lada de scule a tatei, în care el ţinea tot felul de lucruri, unele într-adevăr utile, altele pe care doar spera că le va folosi cîndva; apoi, în stînga, la îndemînă aproape de gura podului, ustensilele folosite de mama la dat în cuptor – covată de lemn, oale de lut şi de tablă, cociorva şi lopata de lemn pentru pîine, gurarul de acoperit gura cuptorului; numaidecât după aceste două repere casnice, puteam zări, întinsă pe ziare vechi, recolta nouă de fasole boabe puse la uscat pentru iarnă; ca nişe munţi molcomi şi tomnatici în cîmpie, urmau cîteva grămezi de grîu şi de grăunţe de porumb, apoi merele tăiate, întinse şi ele pe ziar la uscat, apoi cîţiva saci plini cu diferite feluri de făină, cu seminţe pentru păsări, o ladă mare de carton umplută cu haine şi alte lucruri vechi; cărţile şi caietele pe care le căutam erau în ungherul cel mai îndepărtat al podului, împreună cu jucării vechi de-ale mele şi alte catrafuse devenite inutile.

Am început să caut pe dibuite printre caiete şi cărţi, aproape sigur de o izbîndă rapidă, deoarece îmi aminteam destul de bine caietul pe care-l căutam. Şi atunci am distins cu oarecare greutate, prin pîsla penumbrei din pod, că în apropiere de lucrurile mele se afla o cutie mare de lemn, pe care n-o observasem pînă atunci; ba chiar puteam spune cu siguranţă că nu fusese acolo mai înainte.

Am privit-o mai atent: era o valiză de lemn, aşa cum erau cele cu care plecau recruţii la armată cînd eram eu puştan. Cu vopseaua vernil coşcovită şi decolorată, încît aproape că nu-ţi mai dădeai seama care fusese nuanța iniţială. Cu mîner metalic, care acum scîrţîia de rugina vremii. Cu lacăt, bineînţeles, însă cuiele cu care erau prinse de valiză închizătorile de metal nu mai aveau nici o putere, erau mîncate de rugină şi abia dacă se mai ţineau în lemnul putred şi el, moale ca o brînză.

Pe capacul valizei fusese pirogravat numele tatălui meu, aşa că am dedus cu uşurinţă că era chiar valiza cu care tata plecase mai întîi în armată, de unde apoi fusese trimis pe front.

Deşi eram suficient de grăbit în căutarea mea iniţială, cea a caietului de chimie, drăcuşorul curiozităţii nu-mi dădea pace, mai ales că încuietoarea care sta să cadă era ca o invitaţie ademenitoare la indiscreţie. Aşa că am tras uşurel de lacăt, care a ieşit, fără prea mare efort, cu tot cu închizători.

Am deschis încet, cu o oarecare vinovăţie încercîndu-mă difuz, capacul valizei, timp în care mintea mea încerca să mă pregătească, să ghicească surpriza ce avea să urmeze: fotografii de pe front? Sau poate chiar efecte militare de-ale tatei, uniformă, portîncărcător, mască de gaze sau ceva asemănător? Ori poate chiar vreun pistol, vreo armă ceva, eventual şi cu oarece cartuşe? Sau rachete de semnalizare, care ar fi putut fi folosite foarte bine în ajunul Crăciunului, pe post de artificii?

Ei bine, nici una dintre aşteptările astea n-a fost să se adeverească atunci cînd am deschis complet capacul şi am constatat cu oarecare dezamăgire că valiza era burduşită doar cu nişte caiete, carnete, blocnotesuri, agende, registre de toate felurile şi mărimile, aranjate pedant unul lîngă celălalt, astfel încît să-ncapă toate.

Înainte de a relua căutarea notiţelor mele, mi-am aruncat ochii pe coperţile cîtorva caiete. Şi-atunci mi-am amintit de cele patru caiete asemănătoare, pe care tata mi le dăduse în copilărie, după ce învăţasem să citesc destul de bine şi văzuse că-mi plac cărţile; era vorba de patru cărţi copiate migălos, cuvînt cu cuvînt – ba mai mult, acolo unde în carte fuseseră desene tata încercase să le copieze şi pe astea – de la cap la coadă, scutindu-mă astfel de căutări prin mica şi nu prea bogata bibliotecă a Străiniului: „Amintiri din copilărie” a lui Ion Creangă, publicată în 1932 (toate aceste date, trecute migălos pe coperta caietelor, mi-au rămas bine întipărite în memoria mea de copil de nouă-zece ani), „Cuore (Inimă) – carte pentru tineri” a lui Edmondo de Amicis, tradusă de Sofia Nădejde, „Împărăţia tăcerii albe” de L.F. Rouquette (Biblioteca Energia, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”) şi, în fine, cărticica plugarului nr. 4, „Cum trebuie să se cultive porumbul”, Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, Bucureşti, 1938. Pe-astea le citisem în copilărie de la început pînă la sfîrşit, fără să fac vreo diferenţă între ele şi alte cărţi – adevărate – care-mi cădeau în mînă, mai ales că tata se străduise pînă-ntr-acolo încît scrisul său de mînă căuta să imite cît mai bine caracterele de tipar; aveam să remarc mai tîrziu, pe la sfîrşitul şcolii generale, această ciudăţenie în privinţa scrisului tatei, mister care mi se lămurea acum, şi anume că el semăna – în toate ocaziile, nu numai în cărţile copiate – mai mult cu literele utilizate la tipărirea cărţilor decît cu caligrafia învăţată la şcoală.

Terfeloagele din valiză urmau şi ele aceeaşi regulă, cu indicaţii amănunţite pe copertă, ca şi cum ar fi fost vorba de cartea adevărată, nu de o copie de mînă. Îmi aminteam cu multă acurateţe cele patru caiete din copilărie, aşa că puteam să-mi imaginez foarte uşor ce aveam să descopăr înăuntru; cu curiozitatea deja dezumflată, am frunzărit cîteva caiete şi, da, ele conţineau ceea ce mă aşteptam, adică reproduceau diverse cărţi: „Datorii uitate” de Jean Bart, „Jane Eyre sau Însemnările unei institutoare” de Charlotte Brontë, „Averile pământului” de Dr. J. Semionov, „Profeţiile lui Daniel – Apocalipsul” de la editura Păzitorul Adevărului, „Viaţa lui Cromwell” de John Drinkwater (halal nume de englez!), „Omizile cari atacă frunzele pomilor roditori” din Biblioteca Agricolă Populară…

Edificat – credeam eu atunci – asupra conţinutului valizei, am pus caietele la locul lor, am închis capacul şi mi-am continuat căutarea notiţelor mele. Nici nu mai ştiu dacă pînă la urmă le-am găsit sau nu, dar asta nu contează. Ştiu că am coborît din pod şi am reluat toceala la chimie, dar undeva, ceva nu-mi dădea pace: mă tot gîndeam la valiza cu caiete a tatei şi încercam să clarific cumva motivul pentru care n-o văzusem pîn-acum. Printre formule chimice şi valenţe şi straturi de electroni se amesteca mereu, supărător ca un fir de nisip în ochi, gîndul la valiză.

N-am avut prilej de discuţie cu tata decît peste vreo cîteva zile. Probabil că el îşi dăduse seama că am ceva să-i spun, fiindcă mi s-a părut că, atunci cînd mi-a cerut să-l ajut să cărăm împreună în magazie lemnele pe care le tăiase pentru iarnă, ştia că aveam să vorbim şi chiar aştepta asta. Numai că dialogul dintre noi n-a fost foarte concludent pentru mine, cel puţin nu în ziua aia, ci mai tîrziu, după ce l-am rumegat cum se cuvine vreo cîteva luni bune şi după ce citisem aproape toate caietele din valiză.

Mai cu ocolişuri, mai cu ezitări, i-am povestit tatei despre descoperirea mea. Mă aşteptam ca în orice clipă să se posomorască, să bombănească, să mă certe sau măcar să-i treacă peste chip o înnegurare fugară şi abia sesizabilă, dar nu, nu s-a-ntîmplat nimic din toate astea: tata asculta impasibil, cu o expresie ca o coală de hîrtie albă, mărturisirea mea. Şi-atunci, cînd am terminat spovedania, l-am întrebat: „Tată, de ce n-am văzut valiza asta pîn-acum?” „Fiindcă n-aveai de ce s-o vezi pîn-acum”, mi-a răspuns el cam sibilinic. „Adică ce vrei să spui? am insistat eu. Să-nţeleg că ai ascuns cărţile astea de mine? Te temeai că, copil fiind, o să le rup sau o să le stric?” „Nu, că or să te strice ele pe tine”. „Cum aşa? Nu-nţeleg”. Dar tata n-a mai zis nimic şi abia mult mai tîrziu, cînd eram deja la facultate, am înţeles ce voia să zică.

Dar astea aveam să-ncep să le pricep abia după ce-am aflat că picasem cu succes la medicină, cînd, fără să am prea multe aşteptări de la caietele din valiză, despre care încă îmi imaginam că sunt pur şi simplu cărţi copiate, l-am rugat pe tata într-una din zilele ploioase: „Tată, crezi că acuma ar fi potrivit să urc pînă-n pod?” iar el a-ncuviinţat din cap, aproape imperceptibil, fără ca mama să se prindă, aşa cum se cuvenea într-o întîlnire dintre doi iniţiaţi.

Am deschis valiza veche. Prima operă care mi-a căzut în mînă s-a nimerit să fie copia unei cărţi de bucate. Da, chiar aşa, o carte de bucate scrisă pe un caiet gros de matematică peste care se vedea că trecuse ceva vreme, format A5, cu coperta verzuie în mijlocul căreia era desenată cu verde-închis o casetă în care să-ţi scrii numele şi alte-alea. Ei bine, pe toată coperta era scris cu cerneală albastră-violet, de şcolar: „Buna menajeră sau Carte de bucate. Cea mai practică şi mai bogată din toate cărţile de bucate scrise până azi în limba română. 185 ilustraţiuni în text. 1255 reţete pentru diferite: supe, ciorbe, aspicuri, mâncări, fripturi, gelatine, budinci, prăjituri, creme, îngheţate, compoturi, dulceţuri, conserve, etc.”. Lucrată, perfecţionată şi mărită de Ecaterina Dr. S. Comşa, absolventă a Institutului „Damen-Stift” din Viena, ediţia a IX-a, Editura Librăriei Socec & Co., S.A., Bucureşti.

Am deschis caietul-carte şi am început să citesc: “O bună gospodărie este una din condiţiunile esenţiale pentru bunăstarea şi fericirea familiei. Bărbatul adună cele necesare traiului, iar buna lor întrebuințare şi întreaga economie interioară a casei este de competinţa şi atribuțiunea femeii. Femeia, ca o albină silitoare, chivernisește, prelucrează şi împarte, după trebuință, cele adunate. Prima datorie a unei bune gospodine este știința şi îndemânarea de a pregăti hrana necesară, fie ca să poată pregăti ea singură, la nevoie, fie ca să poată conduce şi exercita un control serios asupra acelei persoane care pregăteşte mâncările” . Veneau apoi cîteva „Cunoştinţe preliminare” despre cum să foloseşti maşina de gătit şi tot felul de consideraţii despre ce înseamnă „a drege”, „a da glasură”, „a ferbe în aburi”, „a da prin sită” şi cîte şi mai cîte; urma – ce să vezi? – o listă cu „Vasele unei bucătării, complet aranjată”, dar nu aşa, oricum, ci cu desene cu tot, printre care „sitiţa de strecurat sosuri” şi „hârdăul de tinichea pentru spălatul vaselor”…

Furat de frumuseţea cărţii care parcă emana arome de bucătărie din alte timpuri, copiată cu migală în acel caiet, am frunzărit puţin paginile şi, la un moment dat, mi-am dat seama că acea copie era departe de a conţine cele 1255 de reţete anunţate în titlu şi enumerate minuţios în „Tabla de materii” de la sfîrşitul caietului. Care va să zică, nu era o „operă integrală”, ci, pesemne, doar o parte din reţetarul doamnei Comşa, cît apucase să transcrie pînă umpluse caietul; numai că, răsfoind mai atent, mi-am dat seama că, de fapt, conţinutul caietului nu prea corespundea cu ceea ce era menţionat în „tabla de materii”. Şi-atunci, străfulgerat de-un gînd, am citit cu atenţie, pagină cu pagină, chiar de la început, fără să omit nici o virgulă şi căutînd cheia pe care o presimţeam ascunsă-n text.

Şi iată că, după un capitol integral de „Supe şi ciorbe”, ajung şi la o reţetă sofisticată de „sos de capere cu sardele de Lisa”, cu ceapă de Ascalonia, oţet de tarhon, gelatină de carne şi alte-alea, de mi se făcea rău acolo-n pod, lîngă valiza de lemn care acum, în penumbră, semăna cu o maşină de gătit dintre războaie, aşa cum văzusem una la tuşa Nastasia. Iar după bijuteria de sos de capere, apare, brusc, un capitol pe care nu-l remarcasem în cuprins şi care, la o verificare meticuloasă, nici nu era acolo: „Reţete pentru gospodinele puţin avute”. Chiar aşa, puţin avute, nu sărace!

Iar aşa-zisele reţete din acest capitol – cu care, de altfel, se încheia splendoarea de carte – erau pur şi simplu la cealaltă extremă în comparaţia cu sosul de capere de mai înainte: urs cu brînză, compot de goldane verzi, lapte cu tocmagi, colţunaşi cu cartofi sau cu magiun de prune, sarmale cu păsat şi tot aşa, pînă se ajungea la o adevărată capodoperă, mămăligă cu usturoi coaptă pe plită: „Când facem mămăligă, avem grijă ca ea să iasă mai deasă (să se ţină singură), astfel încât să putem folosi şi bucăţile vechi. Mămăliga rămasă de cu seară n-o aruncăm, ci o tăiem cu cuţitul sau cu aţa în felii cam de mărimea unei palme şi mai subţiri decât degetul mic. Le aşezăm pe plita încinsă atunci când gătim alte bucate sau facem mâncare pentru porci şi le prăjim şi pe o parte şi pe cealaltă, după gust (adică mai rumenite şi mai crocante sau nu). Apoi le punem pe o farfurie, le frecăm bine şi pe faţă şi pe dos cu un căţel de usturoi proaspăt, le lăsăm câteva minute să se pătrundă şi să se răcorească. Le servim singure sau însoţite de orice alte feluri, ca borş sau brânză sau cartofi ferţi”.

Şi-atunci, în penumbra lăptoasă din pod, s-a făcut brusc lumină-n capul meu şi-am început să rîd, deşi îmi dădeau şi lacrimile în acelaşi timp, şi asta nu din pricina rîsului. Fiindcă – ei, da, asta era cheia întregii poveşti – făcuse mai mult (sau altceva) decît să copieze nişte cărţi. Re-crease el însuşi acele cărţi! Şi de-asta n-avusesem voie să le citesc mai demult: erau cărţi „corupte”, falsificate – chiar dacă într-un mod inocent – iar eu trebuia să-mi iau cunoştinţele direct de la sursele adevărate. Iar acum, că mintea mea începuse să se clădească bine, nu mai era nevoie să ascundă caietele. Ba chiar cred că plasarea valizei lîngă hîrţoagele mele din pod nu era atît de întîmplătoare, ci într-un fel era un moment provocat cu bună ştiinţă, tata spera că-ntr-o bună zi voi da peste cufărul cu caiete şi voi putea aprecia aşa cum se cuvine ceea ce migălise el acolo.

Ca să fiu sigur, am cercetat cu atenţie toate „cărţile” din valiză înainte de a trece la citirea lor cu de-amănuntul. Şi, într-adevăr, toate începeau cu ceea ce scriseseră autorii iniţiali, dar mai devreme sau mai tîrziu deviau spre un alt traseu. Era reprodusă pînă şi o carte de colorat, care începea cu desene plate reprezentînd nuci şi struguri şi căţei coloraţi pe jumătate şi continua cu o mică turmă de oi pe Dealul Ouşorul (da, nu era loc de îndoială, fiindcă, pe un mic indicator precum cele de circulaţie, plasat lîngă oile păscînd, scria citeţ: „Dealul Ouşorul – Străini”), cu biserica satului (identificată şi ea cu limpezime), cu casa lui Sotir, cu căruţa Întemeietorului… O altă carte, „Viaţa lui Cromwell” – piesă de teatru, nu biografie sau altceva! – începea cu o scenă ce se desfăşura în Ely, în casa eroului principal, într-o seară de început de vară, şi continua după vreo treizeci de pagini „originale” cu o discuţie existenţială între Oliver Cromwell însuşi şi un preot care semăna foarte bine cu cel care-i tot cununase pe ai mei în acea vară de secetă şi foamete.

Am coborît din pod seara, cînd n-am mai putut citi din cauza întunericului. Petrecusem acolo aproape o întreagă zi-lumină, fără mîncare şi fără apă, dar nici că le simţisem lipsa. Fiindcă acolo, în pod, printre caietele din valiză, descoperisem un alt tată, despre care nu ştiam nimic. Iar valiza nu mai semăna acum cu maşina de gătit, ci cu coşul în care fusese găsit Moise prin păpurişul Nilului (apropo, ce s-ar fi întîmplat dacă tata s-ar fi apucat să „copieze” Biblia la un moment dat?).

În seara aia n-am reuşit să dau ochii cu tata – e drept că nici n-am încercat prea tare – şi am continuat să trec prin filmul memoriei tot ce apucasem să citesc în pod, încercînd să prind toate sensurile celor citite, să înţeleg de unde vin ele şi care le e scopul. Am continuat toată noaptea, în camera mea, cu ochii fixaţi în tavanul invizibil din cauza întunericului (probabil chiar în zona în care, în pod, se afla valiza cu caiete-cărţi).

A doua zi, de dimineaţă, tata a plecat destul de devreme la treburi, aşa că n-am apucat să schimb cu el decît cîteva cuvinte uzuale, iar peste zi nevoia de a discuta despre cărţile neobişnuite din pod s-a mai ostoit. Am continuat însă, ori de cîte ori am avut vreun răgaz, să citesc cu înfrigurare ceea ce rămăsese încă necitit.

Discuţia pe care mi-o doream n-a avut loc, totuşi, atunci, pe măsură ce citeam, ci ceva mai tîrziu, cînd eram deja la facultate, după ce citisem aproape toate caietele; când am venit la Străini în prima mea vacanţă, cea de iarnă, ne-am nimerit să rămînem odată numai noi doi în casă, într-un moment de respiro, şi atunci l-am întrebat pe tata: „Tată, ce e cu caietele alea din pod? De ce le-ai scris?” „Pentru că îmi era drag să citesc – mi-a răspuns – dar n-aveam bani pentru cărţi şi atunci, ori de cîte ori prindeam vreo carte de undeva, încercam să o păstrez cumva, iar copiatul ei era cea mai sigură metodă. Din păcate, n-am reuşit să copiez prea multe de la început pînă la sfîrşit”. „Dar de unde le luai, tată?”, am continuat eu. „De pe unde apucam. Din biblioteca şcolii, de pe la prieteni şi cunoscuţi, am mai împrumutat şi de la dom’ Profesor. Cînd eram pe front, pînă să ieşim din ţară, am mai găsit prin satele şi oraşele unde ne încartiruiau. Unele cărţi, cum era bunăoară cea de colorat, le-am frunzărit la librăria din Oraş, cînd mai mergeam pe-acolo…” (mult după asta, tata avea să-mi povestească mai pe larg – atît cît îi stătea lui în fire să povestească pe larg – cum, puştan de vreo doisprezece ani, petrecuse o după-amiază întreagă de noiembrie în librăria din Oraş, care tocmai se deschisese. Cînd s-a făcut ora închiderii, seara tîrziu, vînzătoarea l-a poftit să plece acasă, neştiind că el e de fapt din Străini şi că autobuzul lui plecase în urmă cu cîteva ceasuri bune; absorbit de cărţi, tata uitase că trebuie să se-ntoarcă la Străini. Aşa că a plecat la autogară şi şi-a petrecut noaptea acolo, răbdînd frigul, foamea şi setea pînă a doua zi, cînd a reuşit să ajungă acasă, unde bunicul îl căuta deznădăjduit, întrebînd în stînga şi-n dreapta dacă-l văzuse cineva şi pregătindu-se să plece la Oraş, să-l caute şi-acolo). „Şi de scris, cînd le scriai, fiindcă-mi tot povesteşti cît de multe treburi aveai de făcut pe lîngă casă cînd erai copil?” Aici tata a tăcut pur şi simplu, de parcă n-ar fi auzit, iar eu încercam să mi-l imaginez cum scria noaptea, la lumina puţină a lămpii de petrol, în vreme ce bunica sau bunicul îl expediau la culcare, „că gazu-i scump”; sau cu vacile la păscut, cu caietul şi sculele de scris în trăistuţă, mai scriind cîte puţin, mai alergînd după vitele care, în mijlocul unei silabe scîrţîite cu peniţa pe foaia de caiet, mai intrau prin porumbul consătenilor… „Bine, tată – am insistat eu cu o altă întrebare – am înţeles că ai copiat literatură, cărţile plugarului, istorie, dar… o carte de bucate? De unde şi pînă unde?” Cu o ezitare de cîteva clipe, tata mi-a răspuns: „Era un cadou mai aparte pe care-l pregăteam pentru maică-ta, pentru nuntă. Numai că, ştii povestea, pe foamea aia nu prea mergea cu scrisul, aşa că a trebuit să-nchei repede cu ea”. „Dar de ce le-ai ţinut şi continui să le ţii ascunse? Îţi dai seama că, practic, ai scris nişte cărţi noi, plecînd de la scrierile altora? Îţi dai seama că ai fi putut fi chiar dumneata un autor, la fel ca ăia care le-au scris?” Dar el, dînd din mînă-ntr-un gest de neîncredere, a zis ca pentru sine: „N-am eu faţă să fiu ca ei”. „Dar de ce, de ce?” Iar tata a tăcut din nou, apoi, în scurt timp, s-a ridicat şi a plecat afară, la treburile gospodăriei.

M-am tot frămîntat să aflu răspuns la acel „de ce?” multă vreme după semi-discuţia noastră (zic aşa fiindcă tata mai mult tăcea, sau mai bine zis vorbea prin tăceri). N-am mai reuşit să scot de la el nimic, niciodată, dar cred că am găsit singur soluţia enigmei cînd, în ultimul an de facultate, cum eram client împătimit al bibliotecii din Oraş, am dat într-o carte peste un citat din Walter Benjamin: „Dintre toate modalităţile de a face rost de cărţi, cea de a le scrie singur e considerată cea mai demnă de preţuire”.

(Fragment din romanul „La Străini – vieţile secrete” de George David)

George David

Debut în literatură: octombrie 1985, în revista literară constănțeană Tomis, unde apar 7 poeme.

Debut în volum: în 1990, cu Muntele de sunete.

Nominalizat în 1992 ca semifinalist al North American Open Poetry Contest. Poemul trimis la concurs este publicat în culegerea A Question of Balance. În 1995 este nominalizat pentru titlul de Poet of the Year de către International Society of Poets.

Volume de autor: Muntele de sunete – poeme (Editura Militară, București, 1990); Deliricatese și spleendori  – poeme (Editura Ardealul, Târgu Mureș, 2015); La Străini – proză (Editura Ardealul, Târgu Mureș, 2017); Songbook – poeme și Fotografie cu înger lipsă – poeme (Fundația Culturală Antares, Galați, ambele în 2018); La Străini: viețile secrete – proză (ediție ne varietur, Tritonic, București, 2020); Ciuma neagră. Negustorii de cuvinte – roman (Junimea, Iași, 2020). Prezent și în câteva volume colective.

Membru al Uniunii Scriitorilor din România din 2018. Conferențiar universitar pe discipline din domeniul relațiilor publice.

geodavid.wordpress.com/