Să nu mă judeci pentru ceea ce-ți voi mărturisi. De fapt cum ai putea s-o faci? Am privit moartea cu proprii mei ochi și m-am gândit la tine, la fiecare moment în care ești nevoit să faci și tu asta și n-ai unde să te ascunzi.
Sunt furioasă. Îmi vine să urlu, să mă dau cu capul de pereți, să mă lovesc singură. Mă calmează oboseala, uneori închid ochii, ațipesc și mă trezesc brusc cu imaginea unui copil mort, la fereastra din fața mea, în spatele căreia aud foșnetul copacilor. Mă clatin puțin pe scaun și încerc să-mi reglez pulsul.
Azi a venit la spital prima victimă a foametei. Avea șase ani. Un copil în care nu mai regăseam trăsături ale ființei umane, ci arăta ca un animal captiv și flămând. Puteam să-i identific fiecare os de pe corp și inima lui slăbită făcea să-i tremure cutia toracică de parcă cineva o lovea, din când în când, cu disperare. Maică-sa l-a adus pe brațe și a plecat grăbită, anunțându-mă că nu stă să-l plângă, acasă mai avea șase copii care-i mureau de foame. Am înțeles-o.
În câteva ore făptura speriată a încetat să mai lupte. Durerile izvorâte din coșul pieptului s-au dovedit mai puternice decât ambiția lui de a continua să alerge pe uliță după vreun mânz uitat la păscut.
Doi soldați nemți au aruncat trupul peste grămada de cadavre din spatele clădirii, au turnat benzină și au dat foc ca să nu se extindă microbii. N-are nimeni timp, și nici spațiu, să îngroape atâtea persoane. Procesul se repetă zilnic, altfel cadavrele se împut și aerul devine irespirabil. Am fost nevoită să-mi șterg repede lacrimile, sosiseră mai mulți militari răniți pe front.
Continui să mă condamn pentru indiferența cu care priveam fumul negru în timp ce operam un alt soldat. Aș fi putut să-l trag de acolo pe copil și să-l îngrop creștinește, să le ofer părinților șansa să-l plângă, să-l aduc pe popa să se roage pentru el. Acum nici nu mai știu diferența dintre bine și rău.
Naziștii au invadat orașul și ne-au lăsat să murim de foame, iar noi, la spital, încercăm să-i salvăm. Mereu militarii germani au prioritate în fața celor români. Așa am primit ordine. Îi consider vinovați pentru acest război, pentru gastrita mea, pentru moartea copilului, pentru distanța dintre noi doi. În prima lor zi au ocupat spitalul, primăria și casele de lângă parc. Nicu Tătaru n-a dorit să-și abandoneze locuința, așa că l-au scos în stradă, împreună cu familia sa, și i-au împușcat pe toți. Am îndrăznit să mă bucur în sinea mea, amintindu-mi de acel trei pe care Tătaru mi l-a dat la matematică în clasa a patra. Apoi m-am condamnat datorită acestei mici satisfacții.
Cert e că de atunci nimeni nu li se împotrivește naziștilor. M-am gândit de multe ori că aș putea să ajut la diminuarea lor, dar nu îndrăznesc. Și nu e vorba de jurământul lui Hippocrate sau de Dumnezeu. Mai mult de atât. E vorba despre mine. Nu doresc să-mi încarc memoria cu monștrii pe care-i urăsc.
Liniștea întinsă peste oraș ne îngrozește și e alungată doar de sunetul mașinilor și al tancurilor. Mă simt străină în propriul meu oraș. Știu că ți-am spus cândva despre nerăbdarea mea de a pleca de aici, dar acum n-aș mai fi atât de convinsă, dacă s-ar ivi ocazia. Oamenii au nevoie de ajutorul meu. Când tata m-a trimis la medicină, nu mi-am imaginat un astfel de moment, ci visam la halatul alb. În schimb nici nu reușesc să-mi curăț sângele uscat de sub unghii; și dacă o fac într-un final, în dimineața următoare mâinile mi se murdăresc din nou. Arăt mai mult a măcelar.
Totuși aspectul meu neîngrijit – părul nespălat, unghiile mari, mirosul de transpirație – nu alungă bărbații dispuși să-mi facă tot felul de propuneri. Cel mai des aud „Am ajuns în rai? Tocmai văd un înger în fața mea.”, de fiecare dată când un militar deschide ochii după vreo operație. Se sperie imediat cum vede fierăstrăul în mâna mea și își verifică membrele. Urmează șocul. Unii plâng în hohote. Foarte puțini îmi mulțumesc că-i salvez. Aveai dreptate. Mai mult îi chinui. Îi sechestrez în această lume. Dacă mâine va înceta războiul, ei cine vor fi? Politicienii îi vor uita, cetățenilor nici atât nu le pasă, armata îi va abandona. Militarii ar trebui să aibă mereu un ultim glonț pe țeava puștii, special pentru decizia lor.
Mai sunt câteva minute și soarele se va ridica de dincolo de baltă, razele sale se vor strecura printre copacii uzi ai pădurii, vor traversa brațul Borcea, iarba căreia îi vor oferi strălucire, vor ocoli casele cu ziduri strâmbe și se vor înghesui în cămara aceasta din spital, oprindu-se pe pereții albi. Umbrele vor începe să se joace în jurul meu, la fel și sunetul pașilor grăbiți, la fel și radioul din salonul mare. Lumina lumânării va deveni mai slabă în ochii noștri și va continua să aștepte un nou cadavru, căruia să-i vegheze drumul către groapa din spatele spitalului. Am rămas alături de această hârtie și ți-am scris ca să fug de singurătate.
Dacă stau să-mi amintesc prima zi de școală, plimbarea cu bicicleta, ziua în care ți-ai rupt mâna și te-am ajutat, bătaia cu Andrei, care mă jignise și ai vrut să-l faci să-mi ceară scuze, deși n-a ieșit bine pentru ochiul tău drept, noaptea aia superbă, cu cerul înstelat ca un covor plin de firimituri, valurile liniște ale brațului Borcea cum mângâiau barca în care ne plimbam amândoi și ne întorceam din baltă, iar tu vâsleai și mă amuza oftatul tău, modul de a-l înjura pe Nae care ne lăsase în pădure, realizez că noi am fost atât de aproape, dar niciodată nu ne-am depășit propriile limite ca să ne apropiem, să ne povestim viața, să ne alungăm reciproc singurătatea. Poate a fost de vină dorința mea de a-mi dori mai mult decât orașul ăsta îmi putea oferi. Poate din cauza timidității tale, adesea te mulțumeai să mă privești, ca și cum era suficient pentru tine.
Îți scriu cu toate că există posibilitatea ca în acest moment să fii mort. Ți le spun de teamă să nu mai pierdem o altă ocazie. Aș vrea să dăm o șansă prieteniei dintre noi. Mi-am imaginat de multe ori cum ultima dată când ne-am văzut, te-ai fi întors din drum și m-ai fi sărutat sub acea boltă înverzită din curte. Așteptam o răbufnire din partea ta.
Sper că în curând ne vom întâlni și vom avea atâtea să ne povestim…
Închei scrisoarea cu această rază portocalie ce se prelinge pe hârtie, pe degetele mele, ajungându-mi până în retină. Sunt sigură că acolo unde ești soarele zâmbește cu aceeași bucurie.
Îți las și trei versuri din poetul tău preferat. Mai știi cum la școală îmi vorbeai mereu despre el?
„Dar cât ne vom iubi
Nici noi nu știm,
Nici lumea nu va ști!”
.
dle Cristian, nu mi-o luaţi în nume de rau dar cu o scrisoare nu se face romanul. e al doilea pe care-l începeţi,iar după mine e complet antiproductiv. poate lipiti epistola asta la ,,telegrame” acolo aveam barem intenţia unui ,,corp” textual romanesc. off topic: cînd aveţi intenţia de a renunţa la anonimat, semnînd cu un nume(pseudonim) lîngă prenume?
dle. Dan,
Când voi termina un roman veți fi primul căruia i-l voi trimite. Până atunci, mi-e teamă că va trebui să vă mulțumiți cu astfel de fragmente.
Și da, se lipește de textele anterioare, dar nu în această ordine.
Cristian, ești sigur că voi lectura(în varianta optimistă)acel, presuspus roman? pînă la urmă, no offence, sunt atîtea cărți esențiale care n-apucăm să le citim și atît de mulți oameni(din edituri)plătiți s-o facă!
Cristian, imi plac unele constructii cum ar fi:
„Dacă stau să-mi amintesc prima zi de școală, plimbarea cu bicicleta, ziua în care ți-ai rupt mâna și te-am ajutat, bătaia cu Andrei, care mă jignise și ai vrut să-l faci să-mi ceară scuze, deși n-a ieșit bine pentru ochiul tău drept, noaptea aia superbă, cu cerul înstelat ca un covor plin de firimituri, valurile liniște ale brațului Borcea cum mângâiau barca în care ne plimbam amândoi și ne întorceam din baltă, iar tu vâsleai și mă amuza oftatul tău, modul de a-l înjura pe Nae care ne lăsase în pădure, realizez că noi am fost atât de aproape, dar niciodată nu ne-am depășit propriile limite ca să ne apropiem, să ne povestim viața, să ne alungăm reciproc singurătatea.”
Fraze ca asta suna profesionist, de adevarat scriitor.
Totusi, cum mai spuneam cuiva mai devreme, nu trimiti un semnal f bun cind postezi o scrisoare de doua pagini la „fragment roman”.
Stiu sigur ca asta l-a iritat un pic pe Dan. Un roman bun nu-i de colea. Dar din ce-ai mai postat si inainte cred ca esti capabil s-o faci. (Dar partile dinainte erau parca din zona primului razboi mondial).
Daca ajungi sa-l termini (eu iti doresc din toata inima succes), este intr-adevar obligatoriu sa-l trimiti spre citire unor amici care se pricep la scris, inainte de a-l trimite editurilor. Eu asa am facut. Am descoperit nenumarate greseli in felul asta si am primit citeva sugestii, unele extrem de importante. Am rearanjat complet ordinea capitolelor si in plus am rescris cam o treime din ea trecind actiunea din prezent in trecut. Munca!
Cind il ai, eu ma ofer sa-ti dau un feed-back rapid.
Spor la scris!
PS In fraza aia, merge mai bine „felul cum” sau „patima” decit „modul”.
Ca text de proză aș avea unele sugestii de-a renunța/schimba vreo două-trezi fraze (nu mai mult), dar ca scrisoare inserată undeva în roman observațiile astea nu și-ar mai avea rostul și mi se pare chiar bine scrisă, mai ales fiindcă reușește să fie destul de naturală, fără exagerări (cu excepția clișeului care ține de „Am ajuns în rai.”).
Pentru a nu mai exista confuzii în rândul cititorilor, ai putea publica pe site un capitol întreg (sau un text ceva mai compact) în locul scurtelor fragmente fără continuitate.