Scrisorile unei fotografii prea târzii

(Text înscris la Maratonul literar – mai, 2016)

10 mai 1960
Paris

Liebe mutter,

Sunt aproape. După atâtea săptămâni, sunt foarte aproape încât aş putea să-l…
Îţi voi trimite „dovada” în curând. Abia după aceea, voi trece la îndeplinirea planului. Când l-am văzut prima oară, mi-am zis că nu poate fi atât de relaxat şi neatent. Nu şi-a luat nicio măsură de protecţie.
Merge în fiecare zi la aceeaşi patiserie despre care ţi-am spus. Stă exact la masa despre care mi-ai povestit. Comandă întotdeauna, fără excepţie, cafeaua cu un pic de cognac şi un biscuit sărat. La urmă, îşi ia singur un pahar de apă. Domnul Pascal îi zâmbeşte politicos doar cât stau faţă în faţă. În rest, îi aruncă priviri de parcă i-ar murdări magazinul.
Ştiu că tot ţi-am povestit amănuntele astea, dar încă nu pot crede că e aici. Viu şi fără nicio grijă. Nu-l întreabă nimeni nimic, nu vorbeşte cu nimeni. Pe mine m-a analizat doar o singură dată – şi ai avut dreptate – nu o să mă mai bage în seamă dacă mă voi uita direct la el. Până la urmă, insistenţele lui Freudder mi-au folosit. Cum ar fi să devin celebru tocmai pentru aceste schiţe şi portrete? Tot le plăcea lor arta.
Singurul element care încă îmi scapă sunt ochii, ţinuţi mereu coborâţi când se deplasează. Singura măsură de protecţie pe care o crede suficientă. Mi-aş dori să vină o zi călduroasă, să-şi ridice mânecile cămăşilor lui scorţoase. Dar, dacă şi l-a acoperit? Dacă, totuşi, nu e el? Aş putea să cercetez prin vecini. Ori aş putea face şi ceva bani pe rivieră. Am văzut câţiva netalentaţi. Dar fii fără grijă, nu-mi lipsesc banii şi nici nu-mi prisoseşte timpul. Voi urma, deocamdată, planul.
Tu cum eşti? Rina a mai întrebat de mine sau explicaţiile au fost suficiente? Voi da atacul final cândva săptămâna asta. Voi risca. Sunt mulţi turişti şi gură-cască. Poate găsesc cadrul perfect. Te pup, V.

19 mai 1960
Sion

Scumpule,

N-am putut dormi după ce ţi-am citit scrisoarea. M-am gândit. Ce naiba m-o fi apucat să-ţi spun toată povestea aia? Acum, planul ăsta al tău pare mai periculos decât mi-aş fi imaginat. Întoarce-te. Uită. Te rog. Te implor. Iartă-mă, dar i-am zis Rinei adevărul. Era cât pe ce să se urce în tren şi să vină la tine. Deocamdată am convins-o să nu. Dar nu ştiu pentru cât timp. Uită tot. Hai acasă. M-am gândit că tu eşti tot ce contează. Dacă moare, ce câştigăm? Pare-se că nu deranjează pe nimeni că e în viaţă. Ce-ar trebui? Să facem o fundaţie? Mă miră şi pe mine că unii ca el umblă nestingheriţi. Cum a putut scăpa, cum s-a strecurat? Alţii, mai puţin vinovaţi ca el, au păţit ce trebuiau să păţească. Dar el? Să-i ia naiba cu procesele lor dacă unii scapă. Auzi, Argentina, Brazilia! De ce îi acceptă ăia acolo? Asta dovedeşte că încă nu s-a terminat totul. Oare se vor întoarce? N-ar fi prima dată. Dar şi eu am scăpat, nu? Asta înseamnă că trebuie să mă resemnez? Să iert şi să uit? Of, iar o iau razna. Haide, acasă. Haide, începe-ţi o viaţă nouă cu Rina şi lasă planul ăsta care, chiar şi îndeplinit, nu-ţi va aduce liniştea. El, o dată descoperit, ar putea fi în stare de orice. Haide, vino. Nu mă determina să venim amândouă. *Mutter.

24 mai 1960
Paris

Liebe mutter,

Nu veni -(STOP)- Te-ar recunoaşte -(STOP)- Voi fi foarte atent, convinge-o pe Rina –(STOP)- Te iubesc -(STOP)- V

25 mai 1960
Paris

Liebe mutter,

Azi era cât pe ce. Te-am şi sunat. Nu erai acasă probabil. Continuă să stea pe chei vreo oră.
La exact 5 minute după ce ajunge, exact 5, nici mai mult, nici mai puţin, trece un vaporaş negru, cu o cruce albă. Acelaşi de fiecare dată. N-am văzut cine-l conduce. Numai că uneori arborează un steguleţ roşu la proră, alteori unul alb, în spate. De fiecare dată când e roşu, „omul nostru” mai stă până se face ora, apoi pleacă spre casă. Când e alb, stă mai mult, dar nu-mi dau seama de ce. Nu mult peste o oră şi nu pleacă la aceeaşi oră.
O dată am urmărit vaporaşul, dar l-am pierdut şi pe el. Faza e că întotdeauna vine când sunt cei mai mulţi vizitatori. În mulţimea aia e greu să-ţi dai seama ce face, poate cineva îi trasmite mesaje. Greu de zis. Unii turişti îi cer să le facă poze.
Îmi voi lua şi eu un aparat. Cu desenele nu reuşeşc să-i conturez chipul ca să nu ai dubii. Uneori poartă şi pălărie. Dacă nu reuşesc să-l fotografiez eu, poate conving nişte turişti să-l surprindă în timp ce-mi fac mie o poză. Mi-ar prinde bine o zi călduroasă.
Tu cum eşti? Te-aş mai suna, dar e scump rău. Îmi păstrez banii pentru neprevăzut. Nu-mi trimite că mă descurc.
Mă întrebam, totuşi, dacă e el, dacă şi tu vei fi sigură că e el şi voi duce planul la bun sfârşit, apoi? Am repetat totul în minte. Îl atrag cu informaţia. Bine ar fi să nu te înşeli. Chiar există aurul ăla? Îi injectez serul. Îi zic adevărul. Vreau să-l omor. Nu vreau să ajungă un alt condamnat pentru crime de război. Şi dacă nu vrea aurul, dacă vrea să fie lăsat în pace? Dacă nu va cădea în capcană? E aiurea.
Nu, nu mă voi opri. Îi voi face o injecţie dublă, ca să pară ca a murit din cauze naturale. Şi dacă nu-i pot smulge informaţia? Dacă… nu, lasă, o să aflu totul înainte să moară. Ar trebui să arzi scrisorile astea. Dacă sunt încă unii care le deschid, ca în vremea războiului? Dacă mai sunt şi alţii ca el, pierduţi şi ascunşi, deghizaţi în oameni onorabili?
Sper că eşti bine. Spune-i Rinei că mă gândesc la ea mereu. Să nu-i fie teamă. Voi reuşi şi mă voi întoarce. Te pup, V.

13 iunie 1960
Paris

Liebe mutter,

Ai primit ultimele desene? Şi fotografia? Ştiu, e de la oarece depărtare. Nici domnul Pascal n-a reuşit să se descurce cu aparatul. Cred că avea şi ceva emoţii.
I-am băgat minciuna cu pozarea unui hoţ. Nu el, altul, unul care stă în faţa patiseriei în fiecare zi, chiar când îşi bea „omul nostru” cafeaua. L-am urmărit. Conduce vasul negru cu cruce albă. Deci, au o legătură. Nu ştiu care. Cu siguranţă, „căpitanul de vas” m-a observat cum mă ţineam după el.
„Omul nostru” nu pare deranjat să mă vadă pe chei. Desenele mele – nu cu el – celelalte peisaje şi schiţe l-au convins că sunt unul dintre artişti.
Răspunde-mi la telefon măcar. Săptămâna viitoare va fi ziua cea mare. Nu-i spune Rinei. Ai grijă de tine. Tu pup, V.

18 iunie 1960
Sion

Iubitule,

Mama ta s-a îmbolnăvit. Nu rău, dar am dus-o la spital. De asta nu ţi-a răspuns. N-a apucat să se uite pe ce i-ai trimis. Te imploră să te întorci. Dă-l naibii de plan. De ce nu vii măcar pentru mine? Ţi-a intrat răzbunarea asta în cap şi pe mine m-ai lăsat cui? Nu pot să fac nimic toată ziua. Elevii vin, mă îmbrăţişează, râd, cântă. Eu stau ca o stană şi mă prefac că-i ascult. Nu mai rezist. Dacă mama ta…, dar nici măcar pentru asta. Vino şi gata. Altfel, voi veni eu. Nu mai am timp. Trebuie să mă duc la spital. Nu mai aştept nicio scrisoare de la tine. Te aştept pe tine. Nu mă dezamăgi. Ce nebunie! Te urăsc, te urăsc, te urăsc. Iartă-mă, nu cred asta. Ştii ce e în inima mea. Vino.

22 iunie 1960
Paris

Rina, dragă,

Nu pot să mai dau înapoi. Mă bucur că ai sunat. Vocea ta mi-a dat noi puteri.
Nu-i spune mamei încă ce ţi-am povestit. Poate e doar o impresie. Verific după-amiază. Dar e imposibil ca aceiaşi doi tineri să vină acolo, cu căţelul lor, căţel care parcă îl cunoaşte pe el. Aş putea să jur că îi pune câinelui ceva în zgardă. Poate un bilet, poate un microfilm. Nu ştiu.
Tinerii se prefac că se pozează, îi cer ajutorul. Se învârt în jurul băncii. Nu pot spune dacă şi-au vorbit. Trebuie să stau destul de departe pentru a înlătura suspiciunile. Dar cu siguranţă vaporul îl anunţă dacă vin sau nu tinerii. Când e roşu, nu vin, când e alb, vin.
Fata seamănă puţin cu el. Foarte puţin. Despre prietenul ei, nu ştiu ce să zic. Şi dacă are copii, ce? Asta e şi mai rău. Oare ei ştiu ce monstru e? Cred că le-aş face şi lor un bine.
Oricum, am găsit explicaţia perfectă. La un moment dat, ieri, ea nu a respectat planul şi a vrut un portret… de la mine. M-au trecut toate transpiraţiile. El s-au uitat ciudat la mine, el, nu prietenul ei. Prietenul ei a acceptat fără discuţie şi s-a apucat să fumeze. Eu m-am apucat de treabă.
A fost singura zi când el nu a plecat la ora stabilită. Ci doar după ce am terminat tabloul. Ea părea mulţumită, prietenul ei indiferent. Recunosc că are nişte ochi superbi. Nu ca ai lui. Pare o fiinţă normală.
El s-a prefăcut că nu-i urmează, dar am văzut clar că au urcat cu toţii în vasul negru. Ancorat undeva, la capătul cheiului, ascuns oarecum vederii. Fata s-a speriat puţin, se uita în toate părţile, apoi l-a îmbrăţişat. El a sărutat-o pe frunte. Deci, e clar.
Acum, trebuie să găsesc o zi când nu vor fi prin preajmă. Sau chiar şi cu ei în preajmă. Am o „intrare”. Poate îi invit la un pahar. Să-l văd atunci. Mama se descurcă? Îşi ia pastilele? Ţine-o departe încă o săptămână de toate astea şi voi veni acasă, indiferent de ce voi reuşi. Dar vreau măcar să aflu. Pare singurul lucru care mă mai motivează. Aşteptă-mă. V

24 iunie 1960
Sion

Scumpule,

Rina a dispărut -(STOP)- Tu de ce nu răspunzi la telefon -(STOP)- Dă un semn -(STOP)- *Mutter

24 iunie 1960
Paris

Domnule V,

V-am lăsat o telegramă urgentă sub uşă. Domnul Pascal.

25 iunie 1960
Sion

Bună ziua,

Către Domnul Pascal -(STOP)- Starea de sănătate mă opreşte de la a întreprinde o astfel de călătorie -(STOP)- Vă pot suna pentru a-mi da mai multe detalii? -(STOP)- Vă implor -(STOP)- Doamna Mutter

29 iunie 1960
Paris

Doamnă Mutter,

Nu mă cunoaşteţi, dar m-am simţit dator să mă ocup personal de înapoierea lucrurilor fiului dumneavoastră. Cred că vor ajunge înaintea… Am şi uitat, condoleanţe!
Nu am avut plăcerea să ne cunoaştem suficient de bine. Ne intersectam dimineţile în patiseria din colţul străzii şi după-amiaza pe chei. Să ştiţi, chiar era un băiat talentat. Făceau oamenii coadă la el. Era însă foarte timid. Deşi vedeam cum mă observă zi de zi, n-a îndrăznit să-mi ceară permisiunea să mă deseneze şi pe mine. Deşi am găsit câteva schiţe printre celelalte. Ale mele erau singurele foarte departe de model, ca să zic aşa, dat fiind talentul său incredibil. Pe acelea nu le-am mai trimis.
Nu ştiu ce v-a spus poliţia şi ministerul de externe. Eu eram în acea zi pe chei. El, ca de obicei, desena. La un moment dat, s-a întâlnit cu un cuplu care îşi petrecea deseori prânzul pe chei. Nu-i cunoşteam prea bine. Pare-mi-se că la un moment dat, băiatul dvs. chiar a desenat-o pe fată. Au devenit apropiaţi, poate prea apropiaţi, după gustul meu. Prietenul fetei nu părea de încredere, nu că aş vrea să arunc acuzaţii nefondate.
Băiatul dvs. le-a cerut să-i facă nişte poze. Apoi, le-a cerut favoarea să le facă şi lor. Se poziţionase în spatele meu. L-am întrebat dacă stric cadrul sau să mă depărtez. Părea foarte emoţionat, agitat, aproape speriat. Nu mi-a răspuns. A dat doar din cap.
M-am întors să privesc pe cei doi iubiţi că se poziţionaseră prea aproape de marginea cheiului. Căţelul lor li se încurca printre picioare şi erau cât pe ce să cadă în apă. Vioara prietenului fetei a căzut în apă şi cei doi se uitau cum să o recupereze.
Atunci au auzit o bufnitură. Băiatul dvs. a căzut pe caldarăm. Din senin. Fotografia pe care v-o trimit e singura care s-a mai salvat de pe film. Poliţia nu a vrut-o.
Îmi pare tare rău de pierderea dvs. Dacă aş putea în vreun fel să vă consolez mai mult, aş face-o. Ştiu că dvs. i-aţi cerut domnului Pascal diverse informaţii. Domnul Pascal nu e un om de încredere. Dar face croissante bune. Le savurez în fiecare dimineaţă, cu ceai. Vă încredinţez că tot ce se putea face în cazul dvs. şi al băiatului dvs. s-a făcut. Infarctul l-a răpus în linişte.
Vă doresc sănătate şi toate cele bune. Nu voi trece o adresă, pentru că în curând mă voi muta. Adio! A14039

Post restant
23 iunie 1960

Liebe mutter,

El e. I-am văzut tatuajul. Nu îţi mai explic ce şi cum. Mâine. Mâine. Roagă-te pentru mine să am curaj. Ne vedem în curând. Pup-o pe Rina din partea mea. V

4 iulie 1960
Paris

Dragă Mutter,

Am luat cenuşa lui V şi-l voi aduce acasă. Iartă-mă, n-ar fi trebuit, ştiu că e dureros pentru tine. Nu se putea altfel. Nemernicul! Ce tupeu să-ţi trimită lucrurile. A fost greu să depistez locul exact de pe chei. Am urmărit zile întregi. Nici urmă de vapor negru, nici urmă de el. Domnul Pascal mi-a spus că după ce a dat ceva declaraţii poliţiei, nu a mai venit pe la patiserie. Propietara apartamentului spune că i-a plătit chiria pentru încă doi ani. După o săptămână, acolo s-a mutat un cuplu. Cred că e chiar acel cuplu. De fapt, doar ea. Prietenul ei pleacă seara. Dacă mă gândesc bine, e mai degrabă un gardian, decât prietenul ei. Deja m-am împrietenit cu ei. O cheamă Ella. Pare foarte afectată. Chiar a plâns când a auzit de V. Parcă ziceai că au fost martori, nu? Să văd unde mă duce această pistă. Am mai găsit în camera lui V două fiole şi o altă seringă. Îi voi duce planul la bun sfârşit. Ai încredere în mine. Rina.

10 iulie 1960
Sion

Draga mea Rina,

Adu-l pe V acasă şi opreşte-te din nebunia asta -(STOP)- Nebunia mea din cauza căreia V nu mai este -(STOP)- N-aş vrea să te pierd şi pe tine, te implor, vino -(STOP)- Nu mă pot linişti până nu te văd pe tine şi pe V acasă -(STOP)- Hai să-l îngropăm cum se cuvine -(STOP)- *Mutter

14 iulie 1960
Paris

Înştiinţare

Doamnei Mutter,

Cu părere de rău, vă anunţ că tatăl meu, Adolf Killsman, a decedat ieri după un infarct. Înmormântarea va avea loc în data de 16 mai, la Cimetiere de Grenelle. Înştiinţarea vine în urma deschiderii testamentului şi a cutiei de valori a tatălui meu, unde numele dvs. se regăsea pe un vechi carneţel alături de alte câteva zeci, cu precizarea „în viaţă” şi „prezenţă la înmormântare”, nişte numere şi ceva legat de alocarea unui lingou de aur. Avocaţii au înţeles dorinţa în sensul de executare. Prin urmare, anunţaţi cum doriţi să procedăm. Ella K.
P.S.: Îmi pare extrem de rău de pierderea suferită. Eu şi V devenisem foarte buni prieteni. Nu v-a scris niciodată despre mine?

17 iulie 1960
Paris

Dragă mea Mutter,

În sfârşit, vin acasă. I-am povestit Ellei totul. Şi ea, şi eu am înţeles fără vorbe ce a încercat V să facă. Şi ce am făcut eu. Dar am rămas prietene. După înmormântare, „prietenul” ei a dispărut. Aurul va fi folosit aşa cum ai sugerat. Ella ar vrea să te viziteze cândva. Nu prea curând. Mi-a dat în dar câteva poze pe care i le-a făcut lui V. De fapt, în poza pe care ai primit-o de la…, cea cu presupusul cuplu, erau chiar V şi Ella. Se îndrăgostiseră. Vin acasă. Rina.

Ioan Antoci

Fiecare are o poveste. Fiecare e o poveste. Eu sunt doar un povestitor.

Am scris, printre altele, Câinele japonez și Paradisul lui Mimi și Tibi.