Securea

Nu o să spun nimic rău despre mama. Știu lucrurile pe care le zic oamenii, băieții din sat au avut grijă să mi le arunce în față încă de când eram prea mic să le înțeleg. Am priceput oricum că e ceva rușinos și că, într-un fel, rușinea aceea mă privea și pe mine.
Nu știu cine a fost tata. Poate nu era de la noi din sat. Nici frații și surorile mele nu știau cine le-au fost tații deși, când au crescut, s-a întâmplat să-și dea seama sau să le spună alții. Eu n-am aflat niciodată și mă bucur că am fost scutit de frământări fără rost.
Noi, copiii care stăteam în adunătura de case din chirpici de la marginea râpei, n-ar fi trebuit să mergem la școală. Abia aveam cu ce ne duce zilele. Norocul nostru a fost că într-un an s-a ales primar nea Plătică. Lucrase în Italia pe o combină agricolă și când a venit înapoi a zis că toți copiii trebuie să meargă la școală fiindcă așa văzuse el la italieni. A adunat satul la Ziua Recoltei, s-a pilit bine ca să capete curaj, s-a urcat pe scena improvizată dintr-o remorcă și a anunțat că „acolo lângă lutărie sunt magrebienii noștri și trebuie să-i școlim”. N-a înțeles nimeni ce treabă aveam noi cu magrebienii, oricum lumea era ocupată cu pastrama și mustul. Plătică nu s-a supărat, știa că e începător într-ale oratoriei. Ne-a cumpărat haine, încălțări și ghiozdane și fiecare trebuia să umble la școală, altfel ne trăgea castane. Iar pe mă-sa sau tat-su, care cum îi avea, îi muncea de le săreau ochii până să le dea ajutorul social. În trimestrul doi era deja prezență de sută la sută, toți ajunseseră la concluzia că mai bine își trimit copiii la carte decât să îi scoată nea Plătică la curățat șanțuri când ploua mai tare.
Partea cea mai bună era că în pauza mare ne dădeau să mâncăm, niște lapte sau o bucată de brânză și o pâinișoară. Numai pentru atât și tot ar fi meritat să te duci. Mi-a fost un pic greu până am învățat să citesc. După aia a mers totul uns, îmi primeam manualele în prima săptămână din an și aflam de acolo tot ce trebuia să știu.
Abia când am trecut într-a cincea am început să-mi dau seama că sunt un pic diferit de ceilalți copii. Aflasem de mult că am ținere de minte, îmi spusese părintele dinainte să merg la școală. Într-o duminică mă chemase să-mi dea niște colivă și eu, ca să-l distrez, îi recitasem toată predica din ziua aceea. Dar mai aveam și pe alții în clasă cu memorie bună, în primii ani n-am văzut mare diferență. Într-a cincea, când ne-am trezit că e mult de învățat, am băgat de seamă că toți ceilalți mai uitau din lucrurile despre care vorbiseră profesorii. Eu nu. Niciodată.
Până într-a opta mi se dusese vestea în sat, nu se mai pomenise premiant ieșit din lutărie. Serile mă chema nea Plătică să-l ajut cu socotelile, avea multe parcele luate în arendă de la oameni și trebuia să știe ce-a pus, cât a scos de pe ele și care-s cheltuielile la zi. Nu m-a plătit cu bani dar îmi dădea de mâncare și lemne, în afară de faptul că ne îmbrăca pe toți pentru școală.
Mama își găsise un hăndrălău oarecum nou, adică eu nu mi-l aminteam la față dar se poate ca vreunul dintre ai noștri să fi fost sămânță de-a lui. Lipsise mult timp din sat fiindcă îl închiseseră pentru o tâlhărie. Dacă mai fusese cu mama și înainte n-am știut niciodată și nici n-am vrut să întreb. Lumea îi zicea Stelică și dintre toți nenorociții care s-au perindat pe la noi prin casă el era de departe cel mai ticălos. Îi plăcea să ne bată pe cei mici din orice prostie, iar mama nu se băga pentru noi.
Pe lângă Stelică se ținea și un prăpădit poreclit Glajă, un fel de văr de-al lui. Ăsta părea mai puțin ticălos, deși nu l-am văzut vreodată treaz. Veneau amândoi seara, aduceau băutură, făceau scandal, după care Stelică dispărea cu mama pe undeva, iar noi, copiii, încercam să ne ascundem pe unde puteam. Noroc că Stelică avea totuși casa lui și nu stătea mereu pe capul nostru, altfel ar fi fost jale.
Eu ajunsesem, cum am zis, într-a opta și mă gândeam că din anul următor se termină cu școala. În toamnă s-au schimbat mulți profesori: satul nostru era la dracu-n praznic așa că în fiecare an veneau tineri care abia intraseră în învățământ, stăteau un an sau doi și apoi își găseau ceva mai aproape de oraș. Într-o zi s-a deschis ușa clasei și a intrat o tânără pe care n-o cunoșteam, părea încă studentă. A pus catalogul pe catedră și ne-a spus că e profesoara noastră de matematică, să-i zicem Sara. Nu mai văzusem o fată așa de frumoasă. Eram învățați să-i luăm tare pe profesorii nou veniți, aruncam cu grăunțe în tablă și alte de-alde astea dar cu ea n-am putut să fim ciobani. Până și fetele din sat o priveau cu gura căscată.
M-a apucat dintr-odată un chef nemaipomenit de matematică. Cum am primit manualul din anul acela l-am citit cap-coadă. După aia m-am dus la un băiat din sat care terminase școala și i-am cerut caietul cu exercițiile dintr-a opta. Îl mai avea, mi l-a dat și l-am citit și pe ăla. Fata părintelui, care învăța în oraș, mi-a împrumutat o carte cu probleme rezolvate. Unele lucruri nu le-am înțeles dar le-am băgat oricum la diblă. După aia am stat numai cu mâna pe sus și m-am milogit să mă scoată la tablă, mai rău ca ultimul tocilar. Când mă lăuda Sara mi se părea că nu mai ating pământul.
După câteva săptămâni s-a lămurit că știu tot din carte și a început să-mi aducă la fiecare oră două-trei exerciții noi. Mi le dădea să le rezolv în timp ce îi asculta pe ceilalți. Mi-am dat seama că exercițiile erau tot mai grele. La un moment dat mi-a adus niște grozăvii pe care nu știam nici de unde să le încep. Dar nu s-a supărat, mi-a explicat cum se rezolvă fiecare, eu am băgat la cap și apoi mi-am dat seama că mă verifica dacă într-adevăr le-am priceput fiindcă îmi aducea altele cam la fel. Cum eu nu uitam nimic, tot ce urma o cale de rezolvare pe care o mai văzusem era floare la ureche.
Într-o zi m-a întrebat dacă n-aș vrea să merg la un concurs din oraș căruia-i zicea olimpiadă județeană. A spus că dacă luam un premiu aș fi putut primi bursă și să merg la liceu. Nu mai ieșisem niciodată din sat și nici liceul nu mi se părea cine știe ce brânză dar pentru ea m-aș fi dus și pe lună. Când a auzit că aș merge mi-a adus niște culegeri și un teanc de foi trase la copiator, scrise inițial de mâinile mai multor oameni. Pe foi erau subiectele date la olimpiada aia în anii din urmă și alături rezolvările lor. În câteva zile le-am învățat. Din culegeri am făcut așa pe sărite, unele dintre enunțuri mi s-au părut prea tâmpite.
Olimpiada era într-o sâmbătă. Sara m-a chemat vineri la sfârșitul orei, mi-a dat bani pentru autobuz și mi-a explicat unde să cobor când ajung în oraș. Am fugit acasă și mi-am spălat pantalonii de școală și cămașa, să le am curate.
Seara au apărut secăturile de Stelică și Glajă. Au văzut că îmi întinsesem hainele la uscat pe o scândură ținută la soare peste zi. Pe mama a luat-o gura pe dinainte și le-a zis unde merg. Atât le-a trebuit. Stelică m-a întrebat dacă mă cred mai deștept decât el, s-a turat singur și m-a luat la palme. Am răbdat, nu era prima oară. Dar după aceea a văzut pe poliță banii pentru autobuz. Îi uitasem acolo ca prostul după ce spălasem hainele. Mi-a luat banii și, pentru că plângeam și mă rugam de el să mi-i dea înapoi, m-a pus jos și mi-a mai tras câteva cizme de cauciuc. S-a oprit abia când a văzut că trec niște oameni pe drum.
După aia s-a apucat de băut cu Glajă și mama. Surorile mele m-au ridicat de jos și m-au dus la fântână să mă spăl. M-am așezat acolo, pe piatra unde puneam căldarea când scoteam apă și nici să plâng nu mai aveam putere.

Nu vreau să-mi amintesc cum a trecut noaptea aia. A doua zi m-am trezit când abia se luminase, m-am îmbrăcat, mi-am luat carnetul de elev și m-am dus în locul unde oprea autobuzul. Aveam ca o ceață în cap. Nu mai știu cum am ajuns în oraș. Am coborât unde trebuia să cobor, am văzut-o pe Sara care mă aștepta și m-am dezmeticit.
Am mers pe jos până la școala unde se ținea concursul. Ne împărțiseră în mai multe clase, fiecare avea lipită pe ușă o listă cu nume. Sara mi-a dat stiloul ei ca să scriu frumos și mi-a spus că mă așteaptă în curte când se termină proba. Am intrat hotărât să-i fac praf pe toți.
La catedră stăteau doi profesori care mi-au verificat numele trecut în carnetul de note: o femeie uscată și un tinerel plin de figuri, cu părul înecat în briantină. Ăla s-a uitat de la început lung la mine, mai ales la tenișii cam obosiți pe care-i purtam. Aveam și o buză umflată de la atențiile lui Stelică. A pufnit pe nas și mi-a făcut semn să merg în bancă. Îndată ce s-au adunat toți elevii ne-au împărțit niște foi mari și ne-au spus să trecem într-o căsuță din marginea primei pagini numele și școala. După aia au îndoit colțul unde scrisesem, l-au lipit și au pus o ștampilă peste îndoitură. Habar n-aveam de ce. Și-apoi s-au apucat să țipe la noi ca nu cumva să facem semne pe foi sau să schimbăm stiloul în timpul probei. N-am înțeles cum poți rezolva probleme de matematică fără să scrii semne dar nici nu mi-am bătut capul cu ei.
Credeam că începem imediat dar am tot așteptat până ce s-a auzit forfotă pe hol. Au intrat încă vreo trei pantofari în frunte cu unul înțolit la marea artă și cu ochelari cât cercurile de la plită. Toți se gudurau pe lângă el și îi spuneau „domnule inspector”. Ăla i-a dat tinerelului o foaie și i-a zis să scrie subiectele pe tablă. Când le-a terminat i-a cerut foaia înapoi, a verificat fiecare rând, s-a uitat la ceas, a luat creta și a scris chiar el ora la care primisem subiectele și ora la care trebuia să isprăvim. Mă durea în cot fiindcă oricum nu aveam ceas și nici în clasă nu era vreunul. Inspectorul și-a luat trepădușii și s-au cărat. Ușa clasei a rămas deschisă pe tot timpul probei.
Am desfăcut capacul stiloului și l-am încercat pe ciornă. Scria așa de subțire și ușor, o plăcere să-l plimbi pe foaie. Nici nu m-am uitat la tablă, reținusem subiectele de când le caligrafiase Briantină. Erau cinci. Primele două din manual, următoarele două din foile acelea trase la copiator pe care le primisem de la Sara. Schimbaseră doar numele unor variabile și valoarea unor coeficienți. Am scris rezolvările fără să-mi trebuiască ciorna.
Subiectul al cincilea îmi era necunoscut. O problemă de geometrie pe care sigur n-o mai văzusem. Știam că nu mă pricep suficient ca să o rezolv din capul meu. Mă pregăteam să mă dau bătut când mi-am amintit un lucru de care mă prinsesem când mă uitam în culegerile aduse de Sara, acelea cu enunțuri tâmpite:
Problemele pentru școală sunt gândite de la coadă la cap. Nu e ca și cum cineva chiar are 8 mere, 5 pere și 14 gutui puse într-un sac și vrea să știe câte fructe trebuie să scoată ca să fie cel puțin 4 mere și 2 pere printre ele. Dacă asta l-ar fi durut, s-ar fi uitat în sac și ar fi scos direct merele și perele. Ideea era că ți se predase o teoremă sau o formulă și acum trebuiau să-ți ofere ocazia să le aplici. Sacul e doar pretextul.
Deci în spatele subiectului cinci stătea un amărât care luase o lecție de-a opta și o învârtise în așa fel încât să scoată din ea o problemă. Trebuia doar să-mi dau seama care era lecția cu pricina. Am trecut în gând prin tot manualul, foaie cu foaie, inclusiv petele de grăsime și colțurile rupte. Nimic nu se potrivea cu liniile care se încrucișau pe tablă. Și totuși nu putea să fie altfel. Așa că am închis un ochi și am început să privesc câte un colț din figură, fără să mă uit la restul. Și dintr-odată am văzut o bucată care îmi amintea de un exercițiu pe care îl știam. Am luat ciorna și am scris rezolvarea, cu grijă să folosesc parametrii subiectului de pe tablă. După aia am închis iar un ochi și m-am uitat la ce rămăsese din figură. Era altă problemă pe care o știam. Șmecherii combinaseră două lecții diferite. Fi-v-ar matematica de cap, demenților, dacă nu mi-ar fi fost rușine de Sara aș fi fugit împușcat din colivia aia de nebuni.
Nu cred că trecuse o oră de la începutul probei. Am închis cu grijă stiloul, am așezat lucrarea pe marginea băncii și am început să mă uit pe geam. Nu știam care-s regulile în caz că termini mai devreme și nu voiam să mă milogesc de supraveghetori să mă lase să plec.
Briantină m-a văzut că pierd vremea. M-a întrebat fără să se ridice de la catedră și fără să se sinchisească că poate-i deranja pe ceilalți:
– Gata, băiețaș? Ai terminat de scris tot ce-ai știut?
Am dat din cap că da.
– Poftește aici și semnează că ai predat teza. Poți merge, cred că ți-e dor deja de aerul curat de-acasă.
I-am răspuns cu un „ba pe-a mă-tii”, ce-i drept în gând, și am ieșit. Am văzut-o pe cealaltă profesoară că ia lucrarea mea și se uită la ce-am scris dar n-am mai așteptat alte comentarii.
Sara nu era nicăieri. Probabil nu se gândise că termin așa de repede, inspectorul ne anunțase că avem trei ore. Pe băncile din curte, un grup de părinți stăteau cu inima în gât așteptând să le iasă odraslele. Nu m-au băgat în seamă, nu aveam față de concurent la olimpiadă. Am găsit o minge cam jumulită, m-am tras mai într-o parte și am început să joc tenis cu piciorul la zidul școlii.
Abia reușisem să mă încălzesc ca lumea când l-am văzut pe Briantină năvălind în curte. Am simțit că pe mine mă caută. Mi-a spus cu un glas cam spart:
– Vino cu mine, băiețaș.
Am mai tras un șut mingii, numai așa de sanchi și abia după aia m-am dus după el. N-am mai urcat la etajul unde se găseau sălile de examen. Am trecut pe lângă cancelarie și ne-am oprit în fața unei uși pe care scria „Cabinet Științe”. Tinerelul a bătut de două ori, a deschis ușa și mi-a făcut semn să intru.
Înăuntru erau inspectorul și Sara. El în spatele unui birou, ea în picioare. Mi s-a părut puțin roșie la față, dar nu speriată. Briantină mi-a dat un brânci discret, a intrat și el și a închis ușa.
Inspectorul se uita la niște diplome înrămate agățate de perete și se vedea că încearcă să își compună o moacă plictisită, ca secretarul nostru de la primărie când venea vreun om să-i ceară o adeverință. Până la urmă a catadicsit să vorbească, tot fără să se uite la noi:
– Ultima oară când s-a întâmplat asta încă stabileam subiectele cu o zi înainte. Până la urmă s-a găsit unul care să le dea elevului preferat împreună cu rezolvările, probabil voia să fie sigur că își păstrează gradația de merit. Bineînțeles că elevul preferat avea o colegă preferată, care avea și ea o prietenă. Trei teze cu rezolvări complete și absolut identice de la trei elevi bunișori, însă nu străluciți, care dăduseră proba în clase diferite.
A așteptat să vadă dacă spunem vreunul ceva. Când a constatat că nu-i cazul s-a apucat din nou de vorbit:
– De atunci nu mai risc. Îmi pierd câteva săptămâni ca să fac variante de subiecte. Le tragem la sorți în dimineața examenului, de față cu toți profesorii. Până le pun pe o foaie, până stabilesc baremul de corectare, până ajung cu ele în fiecare sală de examen nu trece mai mult de-o oră. Și totuși voi ați reușit cumva să le aflați. Aș vrea să știu cum.
Iar o pauză grețoasă.
– Desigur, mi-a fost furnizată o explicație alternativă. Dar mă tem că e prea puțin credibilă. Domnișoara profesoară debutantă insistă că tu, băiete, ai o memorie vizuală infailibilă. Ce zici de asta?
Nu l-am băgat în seamă. Nici nu știam atunci ce înseamnă infailibil dar pricepusem unde bate.
– Deci nu dorești să colaborezi. Foarte bine. Din fericire ne ocupăm cu matematica, nu cu poezia. O să ne lămurim imediat.
A căutat în geanta de lângă birou și a scos un dosar pe care scria „Clasa a VIII-a”. Din mijlocul dosarului a ales la întâmplare o foaie. S-a uitat scurt pe ea, a dat din cap mulțumit și mi-a întins-o.
– Alege-ți ce subiect vrei și rezolvă-l. Ai acolo cretă, tabla e în spatele tău.
M-am uitat pe foaie. Erau subiectele date la olimpiadă cu șase ani în urmă, le primisem de la Sara împreună cu celelalte.
Am pus hârtia înapoi în fața inspectorului, nu-mi mai trebuia, o știam pe de rost. Am luat o bucată de cretă și am scris rezolvarea primelor două probleme. După aia mi-am dat seama că n-o să-mi ajungă tabla. Așa că am notat în colțișorul rămas liber „subiectul 3”, „subiectul 4” și lângă ele doar rezultatul fiecăruia. La ultimul subiect n-am putut scrie nimic fiindcă se cerea să demonstrezi o inegalitate și n-aveam loc pentru toată barbologia.
M-am întors și am văzut-o pe Sara încercând să nu râdă. Lângă ea, Briantină arăta așa de șocat că mi-a dat speranțe la un atac de apoplexie. Inspectorul se stăpânea bine dar nu se mai uita pe pereți.
– Poți merge înapoi în clasă, i-a zis tinerelului. Aveți grijă să semneze fiecare când predă teza. Ne vedem când începe corectarea, atenție să nu fie desfăcută vreo căsuță cu numele candidatului. O lipiți la loc dacă trebuie.
Briantină s-a cărat. Inspectorul a rugat-o pe Sara să stea pe un scaun.
– Care-i capacitatea lui de acumulare?
– Greu de spus. Nu l-am forțat niciodată. Dar reține foarte ușor, i-am dat materialele pe care le-am putut aduna și le-a memorat în câteva zile.
– Până unde crezi că l-am putea duce?
– În cât timp, domnule inspector?
– Faza națională e peste trei luni.
– Cred că putem să-l pregătim pentru un rezultat onorabil. Dar să știți: băiatul nu e pentru lotul olimpic, dacă la asta vă gândiți. Nu are un talent special pentru matematică și nici nu-i place.
Inspectorul nu părea îngrijorat.
– E bine să știm care-i sunt limitele. Legat de talent, însă … Câți dintre colegii dumitale de facultate îl aveau? Trei-patru în fiecare promoție, cel mult. Ceilalți sunt produsul a mii de ore de muncă. Adică tot al unei memorii antrenate.
Sara n-a mai zis nimic. Inspectorul s-a uitat la mine, de data asta binevoitor:
– Ascultă, băiete. Îți dăm o bursă și o cameră frumoasă unde să stai. N-o să-ți lipsească nimic. Mergi dimineața la școală, iar după-amiezile te pregătești pentru faza următoare. Ce zici, nu vrei să scapi de la țară?
M-am gândit un pic. Suna bine să am în sfârșit niște bani ai mei. Dar nu-mi venea să mă despart de Sara.
– Suntem mulți acasă, domnule inspector, și doar eu aduc de mâncare.
– Ești din Gârneț, așa-i? Acolo e Plătică primar, suntem colegi de partid. Poți sta liniștit, ne ocupăm noi să primească ce au nevoie. Tot ce trebuie să faci e să înveți.
Încercam să găsesc alt motiv ca să scap. Inspectorul m-a lăsat un pic și apoi a adăugat zâmbind:
– O aducem și pe domnișoara profesoară aici. Pentru cadrele capabile găsim oricând un loc. E chiar mai bine așa, ești obișnuit să te pregătești cu ea. Ei, ce spui?
Ticălosul mă mirosise. M-am gândit să-l înjur și să terminăm circul. Dar m-am uitat la Sara. Nu spusese nimic, nici nu se uita spre mine, însă am înțeles că asta era șansa ei să scape de noroaie. Așa că am dat din cap: bine, vin.
– Ne-am înțeles. Săptămâna viitoare îi chem pe profesorii vechi și îi pun să adune cât mai multe probleme de matematică pentru gimnaziu. Le triem, verificăm rezolvările – nu vrem să memorezi soluții greșite – iar domnișoara profesoară o să ți le dea și-o să îți explice unde nu înțelegi. Sunt sigur că o să meargă. Trebuie să meargă: avem nevoie de rezultate.
Mai târziu am priceput că atunci când vorbea de rezultate se gândea la el și la partidul lui, nu neapărat la mine. Ce-i drept s-au ținut de cuvânt în ceea ce mă privește. Eu m-am ținut de cuvânt față de ei. În fiecare an am luat premiu sau măcar mențiune la olimpiada națională. Cum se comunicau rezultatele mă purtau o săptămână-două pe la toate ziarele și televiziunile locale. Dădeam niște interviuri grozave: tânărul care învinge soarta potrivnică și susținătorii lui dezinteresați. Într-o zi nea Plătică mi-a spus: „tu, mă căpățânosule, ne-ai adus mai multe voturi decât toate căldările cu sigla partidului pe care le-am împărțit înainte de alegeri”.
În privința lotului olimpic predicția Sarei s-a adeverit: îi testau pe toți cei care luau premiu la fazele naționale dar pe mine m-au citit repede. Totuși s-au purtat frumos, m-au întrebat de unde vin și ce e pe-acasă, au chemat un profesor de la Psihologie care mi-a dat câteva teste de memorie și când am intrat la facultate mi-au oferit un loc de asistent. Tot ce mi se cerea era să urmăresc o listă de publicații pe care le primeam periodic. Acolo apăreau subiecte date la concursuri din toată lumea, iar eu trebuia să le spun când găseam un tip de problemă pe care nu-l mai văzusem. Asta era tot, de-acolo se ocupau ei, o rezolvau și-apoi o discutau cu cei din lot.
După ce am luat diploma m-am întors cu gând să îmi găsesc de lucru în învățământ. Nu mai aveam cu ce să-i fiu de folos inspectorului (ajuns între timp, poate și datorită reclamei pe care și-o făcuse cu mine, inspector general). Totuși s-a oferit să mă ajute și mi-a găsit deocamdată un post de suplinitor. Lumea din oraș mă cunoștea de pe vremea campaniilor de presă, pe urmă se aflase că sunt asistent al lotului olimpic și din prima săptămână m-am trezit că o droaie de părinți se roagă de mine să le meditez copiii.

Într-o zi eram în clasă, verificasem împreună cu elevii tema avută pentru ziua aceea și mă apucasem să predau lecția următoare. S-a deschis ușa și a apărut portarul, speriat că mă deranjează de la oră dar, după cum mi-a spus în șoaptă, „vă caută cineva și n-am îndrăznit să o las să aștepte”.
Era mama, mult îmbătrânită față de cum mi-o aminteam. Eu nu mai călcasem prin sat din ziua primei discuții cu inspectorul. De la examen mă duseseră direct la o „Casă de Creație pentru Artiștii Plastici” și îmi dăduseră o cameră a mea. Un loc foarte frumos, în partea liniștită a orașului, aproape de faleza Dunării. În cinci ani cât am stat acolo n-am văzut nici picior de artist plastic, era de fapt un fel de hotel al partidului. Îmi ajungea să aflu de la nea Plătică ce se mai întâmplă pe-acasă, știam că are el grijă să nu le lipsească nimic și mai mult nu-mi trebuia. Uneori mi se făcea dor de surori dar nu până într-atât încât să vreau să mă întorc acolo, fie și pentru un ceas.
Mi-a fost rușine de portar și un pic de ciudă pe slăbiciunea mea, fiindcă între timp înțelesesem multe lucruri din trecut, dar nu m-am putut opri să o îmbrățișez pe mama. Cred că era prima dată când se întâmpla asta. M-a privit un pic mirată dar nu s-a tras înapoi.
– Să mă ierți că am venit. Plătică mi-a zis să stau acasă, să nu fac vreo poznă pe-aici. L-au arestat pe Glajă și zic c-o să-l închidă pe viață.
Am tras-o mai într-o parte ca să nu ne audă portarul.
– Ești cu el acum?
– De mult. Cam de când ai plecat tu de-acasă. Numai cu el, să știi. Nu mai sunt lucrurile cum au fost când erați voi mici, știu că toți mă judecă …
– Ce vrei să fac?
– Lumea din sat zice că ai ajuns un domn. Mă opreau pe drum să-mi spună că te-au văzut la televizor. Eu nu cred că e adevărat ce i-au pus în cârcă.
– Bine, o să încerc. Nu spera la o minune.
– Nu. Dar a trebuit să vin. Ceilalți s-au zburătăcit și ei care încotro. Și acum îmi e frică numai de un lucru: să nu rămân singură.
I-am dat niște bani, ce aveam prin buzunar, și a plecat. M-am dus înapoi în clasă și am terminat de predat lecția.
Seara am întors lucrurile pe toate fețele și până la urmă m-am hotărât să îmi bag capul în laț. M-am dus la inspectorat, am făcut anticameră și până la urmă am intrat. „Domnul general”, cum îi ziceau secretarele, m-a ascultat fără să se arate mirat.
– Am înțeles. Lasă-mă o zi-două să aflu la cine e dosarul.
– N-aș vrea să vă fac greutăți.
– Stai liniștit, băiete. „Partidul e în toate”, cum se zicea când aveam unul singur. Sloganul e încă valabil. Te chem eu când e nevoie.
A doua zi, spre sfârșitul după-amiezii, m-a și sunat una dintre secretare și mi-a spus că generalul mă așteaptă. Clădirea, care gemea în timpul zilei de profesori încolonați pe la uși, era acum aproape pustie. Am intrat în birou.
– Domnule profesor, domnul procuror a avut amabilitatea să vină până la noi. Nu cumva vă cunoașteți?
Domnul procuror era tatăl unei fete pe care o aveam la meditații. Îl știam destul de vag, mama se implicase total în edificarea viitorului tinerei.
– Vai de mine, domnule profesor, de ce nu m-ați sunat? S-au deranjat domnul inspector general, domnul procuror-șef … Nici prin cap nu mi-a trecut, abia azi-dimineață m-am uitat în dosar și am văzut că numele de familie al concubinei inculpatului … ăăă … al partenerei consensuale, mă iertați, e același cu al dumneavoastră. Doar știam că sunteți din Gârneț, trebuia să fiu mai atent.
– Lăsați, domnule procuror, a intervenit binevoitor generalul. Întrebarea e ce se poate face.
– Da, desigur. Din păcate, știți, probele … Avem cadavrul cu expertiza medico-legală, avem arma crimei și am stabilit că a aparținut inculpatului. Nu a recunoscut fapta dar nici nu se apără prea convingător. Dă vina pe alcool pentru lipsa lui de memorie, cum fac toți ăștia ca el … adică, vă rog să mă scuzați, domnule profesor, mediul economico-social de proveniență, la asta mă refeream. Nu al dumneavoastră! De inculpat ziceam.
Bietul om era nădușit tot.
– Cât despre ce s-ar putea face … Excludem omorul calificat, asta-i clar! Dar, la cum arată dosarul, pur și simplu nu îl putem clasa. Nici prescripția nu are când să intervină, nu putem tergiversa atât. Având în vedere circumstanțele, aș zice că vorbim de șase-șapte ani din care va executa cam doi și jumătate. Vorbim și la tribunal, sunt întrunite toate premisele pentru ca justiția să arate clemență.
Inspectorul s-a uitat la mine. Am dat din cap că e bine și i-am mulțumit procurorului. M-a privit plin de recunoștință:
– Să nu vă faceți nicio problemă, numele mamei dumneavoastră nu va fi menționat, vă garantez. Nici măcar o declarație de martor nu anexăm la dosar!
Am ieșit împreună din birou. Pe treptele clădirii, când ne luam la revedere, m-a întrebat emoționat:
– Credeți că ia Miruna la facultate, domnule profesor?
– O să facem tot ce trebuie, stați liniștit. Tot ce trebuie.
– Ce om sunteți! Știți, un copil avem. Nevastă-mea intră la balamuc dacă nu ia fata examenul și cred că mă trage și pe mine după ea. În fine, oricând s-ar întâmpla să mai aveți vreo situație, vă rog: direct la mine. Să trăiți!
I-am strâns mâna gândindu-mă cum o să fac s-o scot pe Miruna lui din amorțeală. Poate găsesc un băiat arătos și aranjez să vină împreună la meditații. Dragostea născută printre integrale ar fi un stimulent să pună osul la muncă cu gând să-și facă de cap la facultate, departe de părinți.

Am luat-o spre casă. Reușisem atâta timp să nu mă gândesc la noaptea aceea. M-am convins cumva că dacă eu nu mi-o amintesc, nimeni n-o să afle. Surorile încercaseră să mă ia de pe piatra de lângă fântână. N-am putut să mă mișc. I-am auzit pe Stelică și Glajă când au plecat, beți amândoi. După un timp, când ieșise deja luna, am reușit să mă ridic și m-am dus să-i caut.
I-am găsit acasă la ei. Glajă adormise cu mâinile și capul pe prispă și cu picioarele în bătătură. Stelică uitase că abia mă cotonogise, m-a chemat mândru să-mi arate o cotigă plină cu sfeclă pe jumătate putrezită. L-am întrebat la ce-i trebuie, nu ținea porc sau alte animale. Mi-a spus că o să-și facă un cuptor, o să cumpere alambic și-o să-și fabrice singur rachiu. Săpase deja o groapă, o căptușise cu lut și zicea că acolo o să fie cuptorul, mai trebuia să-i facă acoperitoarea. Voia să fabrice rachiu chiar și iarna folosindu-se de un cuptor îngropat care să nu piardă ușor căldura, ca să nu-l coste mult lemnele. Satul nostru era plin de oameni sclipitori.
Am început să mă rog iarăși de el să-mi dea înapoi banii de autobuz. I-am promis că o să muncesc pentru ei. După aia i-am promis că fur băutură din sat și i-o aduc. Nici n-a vrut să audă și, cu cât îl pisam, cu atât se enerva mai tare. Până la urmă m-a pus la pământ cu un pumn, s-a așezat pe marginea cotigii și a început să rânjească la mine în timp ce-și aprindea o țigară.
A fost ultima lui idee proastă. În curte era lumină puțină dar am văzut securea, muchia ei prinsese reflexia chibritului. Am luat-o cu amândouă mâinile și am lovit puțin mai sus de capătul aprins al țigării. Nu cred că și-a dat seama ce se întâmplă. A horcăit și a căzut lângă groapa săpată pentru cuptor.
I-am scotocit buzunarele și am găsit banii. M-am băgat în groapă, l-am apucat de picioare și am reușit să-l trag înăuntru. Am azvârlit și securea alături. După aia am aruncat peste el pământ, bătucind cu grijă fiecare strat. M-am gândit că totuși o să se cunoască petecul acela fără iarbă așa că la sfârșit am răsturnat deasupra sfecla din cotigă. Era prea întuneric ca să pot fi sigur că am acoperit tot dar speram ca sucul scurs din sfecla putrezită să îmbibe pământul.
Glajă dormea nemișcat. Nu mi-am dat seama atunci că securea era a lui. Când procurorul a spus că s-a găsit arma crimei mi-am amintit de securea care avea pe mâner o figurină de plastic decupată dintr-o pușcă de jucărie: un cap de câine lup. Tot satul știa a cui este.
Nu l-a căutat nimeni pe Stelică și nici nu cred că i-a dus careva dorul, l-au găsit probabil din întâmplare. Pentru mama și ai mei a fost cu siguranță mai bine, Glajă trebuie să se fi potolit când n-a mai avut după cine să se ia la prostii. Să stea mama cu un singur bărbat atâta timp, asta n-aș fi crezut.
Îmi pare rău, bătrâne, dar o să-i las să te închidă. Doi-trei ani n-o să fie mult pentru tine. O să-ți trimit un pachet în fiecare lună, am bani destui. Știu că nu e cinstit dar nu pot să dau cu piciorul la viața mea de acum. Sunt primul domn ieșit din lutărie, la dracu, și toți trebuie să mă țină minte așa.

Mihai Popa

Am avut șansa să trăiesc în Iași înainte de a fi sufocat de vehicule și urbanism agresiv. Am copilărit într-un cartier vechi, neatins de sistematizarea comunistă și unde au locuit mulți dintre cei ale căror nume sunt astăzi indisolubil legate de literatura română. Iașul duminical avea încă aerul unui târg de la începutul secolului trecut și casele lui Pogor, Topîrceanu sau Creangă nu păreau atât muzee cât locuințele unor concitadini.
Acel aer s-a pierdut, sau l-am pierdut eu în timp. Încerc să-l recuperez scriind.