Stand up (1)

De când mă ştiu, am fost un tip timid. Adică tipul ăla care duce gunoiul la ghenă, plimbă câinele la orice oră, face cumpărăturile şi pune mâncarea în microunde, spală vasele, în timp ce maică-mea stă cu orele la coafor, sor-mea îşi pune porn-uri în cameră şi taică-meu se uită la meciuri, în direct, reluare şi înregistrat cu o bere, evident la pet de 3 litri , că aşa e el, mai emotiv, şi nu vrea să mă deranjeze prea mult. N-am avut timp pentru o viaţă personală şi nu mi-a părut rău pentru multă vreme. Apoi am aflat că dacă nu ieşi cu colegii, nu eşti „cool”, că dacă te îmbraci numai de la Miniprix eşti un loser categoria întâi, că dacă n-ai role, gagică şi nu vrei să-ţi iei măcar un joint din alocaţie, nu mai are rost să ieşi pe stradă, că până şi aerul te va ocoli. Văd că râdeti acolo, în sală, pot să va cer şi eu numărul de telefon ? Sigur, accept şi facebook, joi seară putem vorbi, am şi eu o pauză cât pun maşina de spălat, că apoi trebuie să mă duc după ţigări şi taică-meu nu a luat încă salariul şi trebuie iar să spăl chip-urile de la casino, aia sunt singurii care mă exploatează pentru o suma decentă. Aici nu vin pentru bani, unchiul e patron şi a citit el un studiu că dacă vorbeşti oamenilor, digestia e mai bună, aşa, ca la bebeluşi. Scuze, sunteţi gravidă ? Putem face nişte schimb de experienţă, cd-urile de la intrare nu sunt Mozart, da cât mergeţi la coafor, puteţi lăsa copilul cu încredere, ar trebui să se patenteze şi job-ul ăsta, ‘baby sitter virtual”, nu credeţi? Că plimbătorii de Pokemoni deja au apărut. Cum, n-aţi auzit, e jocul ăla, primeşti nişte ouă care trebuiesc plimbate , e un fel de ‘incubator on wheels’ şi mulţi oameni fac o groază de bani, numai plimbând nişte ouă. Nu, nu e vorba de fotomodele, ele plimbă nişte costume, da dacă credeţi că misoginismul mai e la modă, mai cercetaţi problema, acum, dacă nu eşti feminist, rămâi cu „ouăle în aer” chiar în ‘transmisie directă”.

Da să revenim, ştiu că mulţi dintre voi aveţi câini de plimbat, amanţi de sunat şi soţi de tras la răspundere. Deci, eram timid, da nu chiar un idiot absolut. Adică ştiam că familia e importantă şi încercam să fac tot ce pot. Da mă zgâria pe creier să ştiu că nu sunt „cool”, că toţi au gagici de la 14 ani şi că până şi un puşcăriaş era mai bine văzut decât mine. De aia, uitându-mă la nota mea de admitere de 7.49 magnitudine pe scara Richter , 10.00 la română şi 4.98 la matematică, astea fiind şi măsurile de la pantofi şi mănuşi , m-am hotărât că e momentul să fac ceva cu viaţa mea. Să devin gay – prea uşor, aşa gagicile m-ar fi căutat numai să mă „corupă” şi apoi, după ce ar fi observat ce tăntălău sunt, să mă bage în aceeaşi oală cu boşorogii care îşi înscenează moartea să ia ajutorul de înmormântare cu care să îşi ducă hârbul la ITM, să fiu emo- asta eram deja, dar un emo fără trusou şi cum toată lumea în casă se rădea cu Bic-ul iar cuţitele din moştenire erau mai curând bune pe post de pilă de unghii şi toate prizele aveau împământare, am abandonat. Totuşi, m-am uitat la filmul ăla cu Johnny Depp, Edward Scissorhands şi aşa am înţeles eu fenomenul emo : nişte ciudaţi palizi cu freze electrocutate care se ocupă tot de freze. Tot talmeş-balmeşul ăla gothic, care nu ar stoarce lacrimi decât unei vânzătoare la aprozar sau unui plod sedat cu poveşti trase la xerox. Am şi eu doi emo în clasa mea . Cu freze de Johnny Bravo, că ei nu sunt emo de ăia clasici, ei are dreptul la evoluţie. Şi vine unul şi îi zice altuia ” Ba, azi am ieşit în stradă şi mă plimbam eu aşa şi am văzut un prăpădit de câine. Şi mi-a venit depresia. ( Bine că ţi-a venit, fraiere !!!)Şi l-am luat în casă şi mi-am cheltuit toţi banii pe el . Şi, frate, apoi mi-am dat seama că trebuia să mă duc să îmi fac freza şi dacă nu mă duc azi, nu pot să mă programez decât peste două săptămâni. ” „Nu ştiu, frate, sinucide-te. ” Aşa e la emo, depresia vine ca ciclul, te ţine vreo cinzi zile, timp în care te tai cu lama sau doar te uiţi la lamă gândindu-te că te tai, vizionezi vreo 3 telenovele, asculţi ” The Cure”şi Nightcore, consumi toate tampoanele demachiante din casă şi pentru că orice sentiment negativ are efect regenerator, te epilezi inghinal ca să suferi şi tu un pic şi îţi aduci aminte că n-ai mai tras de fiare de luna trecută, de când ai cărat plasa aia cu narcisim din dormitor în budă şi înapoi.

În fine, apoi m-am gândit să mă fac hipster. Aşa că m-am îmbrăcat cu cel mai bun tricou, unul alb pe care scria Fido Dido şi cu o schiţă a unui cap de Oblio, pantalonii vechi de pescuit ai lui taică-meu, multifuncţionali, dintr-un material impermeabil, grei de parcă căram în buzunare cărămizi, mi-am strâns toate comorile personale, mini-laserele, colecţia de Tamagootchi, briceagul ruginit de la tataie, vreo 3 brelocuri şi m-am dus în Parcul Tineretului, unde ştiam că se strâng hipsterii. Şi am prins, întâmplător, filmarea videoclipului ” Am role”, semnat Neli şi Original Gras. Cum, nu ştiţi de Neli ? Nu Nelly Furtado, nu Nelly&Kelly Rowland, ci Neli de România. E o modă acum, mai nou, ca toate numele să se termine în „y” sau i : Neli, Feli, Sely…mai ştiţi şi voi??!! Mergeţi pe youtube, dacă sunteţi curioşi. Şi m-am băgat şi eu în grupul ăla şi, la final, am început şi eu să cânt ca un apucat. Ştii că am ro…le….ştii că am rooo….leee…….ştii că am role, vreo 3 console şi 20 de banderole, mănânc din caserole, kebab şi guacamole, în curte gladiole, la şcoală sparg parole şi mă numesc La Mole, arunc profi la rigole. Mai am şi kendame vreo 3, snickersi şi tricou cu Ronaldo….” Ştii că pasărea Dodo va face pipi/ Şi va încălca vreo trei prinţipii „….Asta e varianta mea, pentru care mi-am luat trei pumni în faţă, şi o bătută pe cinste, că, după ce au terminat cu mine, arătam ca un melc tăvălit prin sticlă pisată. Da bine, ăştia nu erau hipsterii, ăia stăteau şi aşteptau să se elibereze trambulinele, cu cutiile de Dr. Pepper cu pai şi bandanele legate de maxilare. Molfăind din gingii şi numărându-mi dinţii cu vârful limbii, m-am lipit şi eu de grupul lor şi am aşteptat. Ăştia, văzându-mă bine trosnit, au zis să mă bage în seamă, până la urmă. Mi-au dat 2 plasturi haioşi cu Garfield, o sticlă de 7up, şi apoi, au început să se dea cu rolele şi Bmx-urile ca nişte apucaţi, de parcă erau la concursul de spart capete. Şi eu mă gândeam la bietul taică-meu, mângâindu-şi burdihanul pântecos, ” Fiule, fiecare kilogram în plus, e o luna de excelenţă şi virtuozitate. ” Când am pus şi eu mâna pe o bicicletă, simţeam cum mă frige ghidonul de emoţie, şi picioarele îmi tremurau ca nişte jeleuri. Am făcut şi eu tot felul de manevre, apoi am primit şi un skateboard, unul mare cât o placă de călcat rufe, longboard îi zice, şi după ce am căzut de vreo 30 de ori, în toate poziţiile kamasutrei, în râsetele tuturor, ne-am mutat în Parcul Carol. De unde să ştiu eu că mă aştepta ? Vine Unul, Nicolas şi îmi zice ” Frate, ai coaie în tine, da ştii coaie de-alea umflate cu pompa….hai zii, te ţine sau nu …??” Mă gândesc eu, ce poate fi mai rău decât ce mi se întâmplase până acum. Şi zic, da. Şi o luăm pe drumuri lăturalnice, până ajungem la monumetul soldaţilor anonimi, şi acolo, vine unu şi mă leagă cu o bandană la ochi . ” Acum o luaţi în jos, prin pădurice, pe biciclete. ” Omg şi WTF !!!! ” Şi după aia, cine rămâne în viaţă, vine înapoi şi ne dăm pe trepte cu rolele !!!”.

Alexandra Gheghi

„Scriu si in urma mea apare sensul”.Nu stiu cine a spus-o, dar imi place. Finalist in 2016 ale concursurilor Adenium Start (proza) si Traian T. Cosovei ( poezie). Fara pretentii de genialitate, fan Lautreamont si Elena Passima. Citind de toate.