Stiloul

Mă decisesem să vând casa de vacanță de la Argintoasa. Pentru mama mea fusese întruchiparea visului perfect, refugiul ei. Dar ea demult nu mai este și nu puteam suferi că toate obiectele din casă aveau viața lor proprie, mult mai lungă decât cea a proprietarilor lor. Oricum locul era departe și nu prea merita drumul cu mașina doar pentru weekend, cu toată nebunia traficului și viața mea dezorganizată. Uneori petrecusem clipe plăcute acolo și chiar scrisesem câteva dintre lucrările mele de cercetare în atmosfera aceea liniștită. Dar întreținerea casei devenise o pacoste pentru mine. Îmi era destul de greu și simțeam nevoia unei schimbări totale în viața mea. Mă deranja mai ales şi că erau prea multe lucruri acolo, în casa aia, care fusese martora tăcută a tristei mele povești de dragoste cu Petru și toate parcă se încăpățânau să îmi amintească mereu de asta.
Agentul meu imobiliar găsise în sfârșit un client de încredere. Mi-a transmis că a văzut locul și i-a plăcut foarte mult. Fiindcă domnul Rotund era un om de afaceri foarte ocupat, agentul a promis că se va ocupa de toate formalitățile în schimbul unui comision suplimentar. Așadar urma să ne întâlnim la Argintoasa peste două săptămâni, sâmbătă, pentru semnarea contractului.
În seara aceea de vineri cu o săptămâna înaintea weekendului dedicat întâlnirii cu domnul Rotund, urmăream un film într-o doară, în apartamentul meu , sorbind din ceaiul verde, care se răcise, cu motanul, Tealc moțăind la mine în poală. Blana lui neagră, strălucitoare și ochii verzi misterioși mă inspiraseră să îi dau acest nume exotic, după faimosul personaj din „Star Trek”. Fără legătură cu filmul, aceeași întrebare chinuitoare mă obseda: ”dacă cei dragi nouă, care au murit ne-au iubit atât de mult, atunci de ce nu ne dau niciun semn de acolo de unde sunt? Dacă totul este un mare vid? O fi măcar vreo fărâmă de adevăr în călătoria sufletelor după moarte ?” Am tresărit când a sunat telefonul, care răsunase atât de tare în liniștea livingului meu, întrerupându-mi la timp gândurile atee.
– Bună, ai planuri pentru weekendul ăsta? Dacă nu, mă iei și pe mine la Argintoasa? Mă simt atât de inspirată și doar tu știi că de câte ori vin acolo desenez și pictez ca o nebună. Mă ocup eu de cumpărături joi seara și promit să nu fac mizerie, să nu las niciun strop de vopsea, sau de cărbune prin casă, fiindcă oricum ador să stau afară. Vocea prietenei mele susura veselă la capătul firului, și nu îmi dădea răgaz să mai spun nimic.
– E în regulă, Cati. Nu am alte planuri. Aduc eu vinul.
– Mulţumesc din suflet. Te iau eu cu mașina mea vineri după amiază, devreme.
– Bine. Pa.
Ce rost avea să îi mai spun despre vânzarea de peste o săptămână? I-aș fi stricat tot entuziasmul. Ca majoritatea artiștilor, e atât de aeriană. Nu mă întrebase ce mai fac, știind că vom vorbi acolo câte în lună și în stele. Îmi plăcea să îi ascult aventurile, dilemele, depresiile. Eu uram să vorbesc despre mine și despre viața mea cenușie de cercetătoare plicticoasă a istoriei literaturii universale, înconjurată de cărți, pe care aproape nimeni nu le mai citește în ziua de azi, ca să nu mai vorbim de cât de prost se câștigă dintr-o astfel de meserie. Cati este cea mai bună prietenă a mea și o artistă extraordinară. Combinația dintre personalitatea ei extrovertită și apucăturile mele de bufniță aduce o pată de culoare în viața mea, iar ea cu siguranță mereu găsește în mine o bună ascultătoare. Nu îi spuneam niciodată cât de mult suferisem după despărțirea de Petru, dar ascultam cu interes toate amănuntele din viața ei. Ştiam că mă compătimește și mă înțelege. Simțeam asta din toate gesturile ei. Cati este atât plină de viață tocmai pentru că nimic nu îi poate tulbura echilibrul, iar la ea acea „joie de vivre” rămâne mereu contagioasă, dar mai ales atunci era cel mai bun medicament al meu împotriva depresiei.
În ciuda faptului că nu-i spuneam aproape nimic despre viața mea, avea talentul să intuiască totul. Știa, de pildă, că uram prăjitorul de pâine, care asistase la atâtea mic dejunuri cu Petru la Argintoasa și cele două pahare de șampanie și fotografia lui cu ramă de fildeș de pe șemineu. Treptat, sub un pretext sau altul, reușise să mă scape de toate acestea și am realizat că mă simțeam mult mai bine fără ele mereu sub ochii mei, cu toate că mi-a părut foarte rău când a spart neîndemânatică, primul pahar. După întoarcerea ei de la Viena, unde avusese o expoziție de succes, mi-a adus o mică sticlă de șampanie Schlumberger și două pahare delicate, inscripționate. Curând după aceea, anul trecut, când făceam curățenia de toamnă, pregătindu-mă de închiderea casei pentru iarnă, s-a prefăcut că a rătăcit fotografia lui Petru, iar eu nu am mai insistat prea mult să o mai căutăm. Asta e Cati și eu știu prea bine cât de mult ține la mine.
Nu eram prea entuziasmată de acel weekend la Argintoasa, dar în vinerea aceea, când micul ei Peugeot argintiu a parcat în fața casei mele, m-am simțit deja revigorată de surâsul ei cald și tonic. L-am înșfăcat pe Tealc și am urcat entuziastă în mașină. Nu aveam nevoie de bagaj, fiindcă acolo lăsasem o întreagă garderobă de haine sport. Tealc se simțea minunat la Argintoasa, dar nu aveam chef să mă gândesc prea mult la acest aspect.
Am ajuns după vreo trei ore de condus. Când am coborât din mașină să deschid porțile, Tealc era deja în mijlocul livezii de pruni. Cati parcase la fel de prost ca de obicei, strivindu-mi câteva flori, dar m-am făcut că nu văd.
– Vai, Irina, sunt înnebunită după lumina asta aurie și blândă de după amiază. E ca mierea. Contururile se dilată și totul devine mai catifelat, dar parcă mai real.
– Mă duc să fac o cafea, am zis eu morocănoasă.
– Ce-i cu tine, Irina? A sunat Petru de curând, sau ce?
– Nimic, sunt un pic obosită, i-am spus. Încă nu eram pregătită să îi dau vestea despre apropiata vânzare a casei, mai ales fiindcă știam cât de mult s-ar fi împotrivit și în acel moment, nu doream decât să mă relaxez și să mă simt bine.
Cati lucra aproape cu furie la niște schițe, în timp ce eu am început să pregătesc focul pentru grătar.
Târziu, în noapte, ne mai aflam încă în livadă, la masa de grădină, savurându-ne paharul de vin și privind Calea Lactee. La Argintoasa, stelele par mai mari și mai aproape de pământ. Era mijlocul lui august și i-am arătat constelația Leului gândindu-mă la tatăl meu, care mă învățase ”cititul în stele”. Cele mai speciale persoane din viața mea nu mai erau și luaseră cu ele căldura aceea unică a sufletelor mari, cu care te înțelegi dincolo de cuvinte. Nu vedeam niciun semn de sus, nu auzeam nicio voce, care să mă sfătuiască ce să fac. Mi-am spus că venise timpul să încep ceva nou și am plecat la culcare împăcată cu mine însămi, lăsând-o pe Cati în living, aplecată deasupra unui carton A3, a cărui textură și culoare imitau foarte bine pergamentul.
Dimineața, în timp ce leneveam la micul dejun în grădina din față, Cati mi-a arătat crochiurile ei și spre surprinderea mea, toate îl reprezentau pe Tealc în diferite ipostaze. Eu crezusem că va desena trandafirii, sau magnolia firavă, sau poate vreo natură moartă din interiorul casei, dar ea surprinsese cu entuziasm în atât de multe feluri, bucuria de viață a lui Tealc la Argintoasa.
– Mă gândeam că una din astea ar putea înlocui portretul lui Petru de pe șemineu, deși sunt de mai mari dimensiuni, a spus ea, cu timiditate, dar cu un surâs jucăuș și ochii parcă îi râdeau când mi-a întins cu mândrie cartonul deasupra căruia o lăsasem aplecată cu atâta concentrare noaptea trecută. Era Tealc desenat în cărbune. Îi redase minunat strălucirea aceea misterioasă din priviri.
– Mulțumesc mult, Cati.
– Mai am să îți cer o favoare, a spus ea. Lasă-mă te rog, să pictez sipetul din lemn de trandafir al mamei tale.
– Sigur, dă-i bătaie.
Sipetul din lemn de trandafir era în scrinul dintre cele două ferestre din față. Am tras sertarul și i l-am dat lui Cati. Știam cât de mult aprecia ea acest sipet al mamei mele, care fusese o poetă renumită și o actriță de succes. Erau acolo tot felul de fleacuri și de amintiri de mai mică sau mai mare valoare, care îi fuseseră foarte dragi. Sipetul conținea de fapt esența vieții ei și era singurul obiect pe care intenționam să îl iau cu mine după vânzarea casei. Cati l-a așezat pe măsuța de cafea și a început să îl picteze cu capacul desfăcut, după ce îi aranjase tot conținutul într-o dezordine rafinată. S-a ocupat de asta ore întregi. Erau acolo câteva bijuterii, un șirag de perle, două volume de poezie ale mamei mele legate în piele, care făceau parte din puținele exemplare pentru prietenii apropiați, ceasul de buzunar al bunicului, câteva scrisori legate cu o panglică verde, pe care niciodată nu avusesem curajul să le citesc, și multe alte obiecte la care ținuse mama. Cati era atât de concentrată încât a trebuit să improvizez singură prânzul.
– Vei avea portretul lui Tealc pe șemineu – poți să ți-l alegi dintre ele, pe cel care îți place cel mai mult, iar lucrarea mea cu sipetul din lemn de trandafir ar arăta bine la tine în apartamentul din București.
I-am mulțumit privind cu uimire cum sipetul devenise o prezență puternică, aproape un personaj în pictura ei superbă. Pe urmă nu s-a mai întâmplat nimic special. Am spălat vasele, am făcut un pic de curățenie, am încuiat ca de obicei și am plecat spre București înainte de lăsarea întunericului.
A urmat o săptămână plictisitoare pentru mine. M-am hotărât să plec la Argintoasa vineri seară ca să nu stau prea mult acolo. L-am lăsat pe Tealc destul de agitat în apartament și i-am dat cheile vecinei mele, rugând-o să aibă grijă de el. Intenționam să mă întorc sâmbătă, nu duminică, cum făceam de obicei.
Era o seară liniștită la Argintoasa. Mi-am făcut un ceai de plante, am mâncat puțină brânză și m-am dus la culcare. Am avut un somn adânc, fără vise. M-am trezit proaspătă și hotărâtă să închei afacerea asta cât mai repede posibil. După prânz, domnul Rotund a sosit împreună cu agentul și notarul. I-am invitat pe terasa din față și le-am oferit cafea cu prăjiturele. Am citit cu mare atenție toate hârtiile. Totul era în perfectă ordine, iar domnul Rotund semnase deja contractul. Tot ce mai rămăsese de făcut era ca eu să semnez în dreptul numelui meu. ”Unde mi-o fi stiloul ?” mă tot întrebam scotocindu-mi agitată geanta. Eram convinsă că îl pusesem în micul buzunar lateral.
– S-a întâmplat ceva? Sunteți bine? M-a întrebat domnul Rotund ușor îngrijorat.
– O secundă, am spus intrând grăbită în casă.
Am scos sipetul din lemn de trandafir din scrin și l-am deschis în grabă. Stiloul de argint al mamei mele era acolo – un dar primit de la părinți la publicarea primei cărți de poezie. L-am luat cu grijă și am simțit că aproape am atins mâna ei, într-un spațiu eteric. Nu știu dacă a fost un sunet, senzația unei mișcări imperceptibile, sau doar frunzele toamnei foșnind în livadă. Am tresărit puternic și am simțit cum mi se scurge sângele din vine. Pentru o secundă o durere ascuțită mi-a străpuns pieptul. În momentul acela nu știu nici acum de ce, m-am gândit „nu mai are cum să scrie”. De acolo de unde încremenisem în picioare, puteam vedea portretul lui Tealc, pe care Cati îl lăsase pe polița șemineului. Am revenit pe terasă, am respirat adânc și am spus răspicat:

– Îmi pare rău, domnule Rotund, Argintoasa nu mai e de vânzare.

Daniela Albu

Poetă şi prozatoare. 2002 – „Părintele Ioan”, nuvele, editura Dacia, 2007- „Petru şi Pavel-între lumi”, roman, 2009 – Premiul pentru proză al Festivalului Lucian Blaga, reeditarea romanului „Petru şi Pavel – între lumi, cu o copertă de Dalia Bialcovski, 2014 -„The Orange Dress”, short stories, FeedARread, UK . Poezie: 1993 – „Catrene din deşert”, ed. Steady Promotion, 2011- „Miniaturi pariziene/Miniatures parisiennes, ediţie bilingvă, traducere în limba franceză Claude Dignoire, grafică Dalia Bialcovkski, editura Eikon, 2011 (volum prezent la Salon du livre, Paris, 2013), 2014 – Premiul pentru poezie al editurii Insiprescu şi al grupului cultural Cervantes/Inspirescu , 2014 – „The Soul’s Unseen Orchids”, poems, FeedARread, UK, 2015 – „Citadini şi levantini”, volumul premiat de editura Inspirescu;
Co-autoare antologiile de eseuri 2010 – „Cele patru dimensiuni ale feminităţii româneşti”, ed. Pro Universitaria, Neverland, 2011- „Forţa politică a femeii”, ed. Polirom: poeme în antologiile editurii ArtCreativ 2015- „Preludii pentru fluturi”, „Femeile cu flori roşii în păr”, 2016 – „Timpul pietrelor preţioase”şi în antologia „Aripi de zăpadă” a editurii LifeArt. Membră a societăţii române de Haiku, 2016 Romanian American Anthology Haibun „Travelers through Seasons”(co-author).
2017 „Cearcănele verii” volum de poeme colecţia Miraje, editura Art Creativ