Străzi înfundate

Din capătul străzii zăresc vârful Turnului de Apă. Calc peste grilajele de fier de la canalizare și merg exact pe linia albă din marmură pavată. Dacă se întâmplă să apară un biciclist grăbit s-ar putea să mă răstoarne. Nu ar fi prima dată. Am deja o cicatrice pe piciorul stâng de la o altă întâlnire. Miroase a stradă veche și a urină, aici se adună parcă toți nenorociții orașului. La capătul celălalt, pe o bornă de beton, stă un bărbat cu niște cărți pe genunchi. Are o vârstă incertă, între douăzeci și cinci și patruzeci. Nu prea i se vede față, își ține mereu capul aplecat și poartă căciulă, indiferent de anotimp. Nimeni nu cumpără, nimeni nu se oprește. Cărțile au îngălbenit de la soare și vânt. Când plouă, le acoperă cu o folie transparentă și  rămâne acolo. În colțul străzii, pe stânga, e o casă de pariuri, pe dreapta, una de schimb valutar. Și azi plouă mărunt, lumea se grăbește chiar dacă are umbrelă. Pășesc încet, cu capul aplecat. Mă gândesc la povestea pe care poetul sârb mi-a spus-o în atelierul lui Doru Bosiok de la Novi Sad.
M-am întors de două săptămâni în România. Am revăzut casa unor rude unde mă jucam „de-a paralele”.  Aveau în pod niște bârne de susținere de care mă agățam cu amândouă mâinile și zburam în gol, apoi mă prindeam de următoarea. Am urcat și de data asta cu pasul grăbit ca la șapte ani. La gura podului am încremenit, abia dacă am mai încăput pe gaura strâmtă, iar bârnele erau atât de jos că mi-a venit să plâng. Totul se micșorase, totul, până și ligheanul în care mă spălam pe față, până și cana de metal din care beam lapte. Mi se părea că lucrurile de acolo mă resping, că sunt o intrusă. Am coborât repede și am luat-o spre grădină. În capăt, nucul plăpând devenise uriaș și mirosea puternic. M-am așezat sub el și am plâns ca la șapte ani.
De trei zile sunt în orășelul unde s-a născut Cezar, n-am știut ce e mai bine să fac, să vin aici sau nu, să mă văd cu părinții lui sau să-i ocolesc. Întâlnirea și despărțirea noastră au avut loc în clipe liniștite care nu prevedeau  întâmplările ce au urmat. Am aflat că mamă-sa e distrusă, că taică-su e bolnav și că a făcut infarct. Să mă simt vinovată că Cezar a înnebunit, că l-am trimis în țară, că a murit? Stau cu spatele lipit de marmura din cimitirul situat la marginea cartierului, parcă am sta spate în spate, așa cum se întâmpla pe vremea când credeam că e rupt din mine sau eu din el și mă chinuiam să înțeleg  cum fusesem în visul androgin, față în față sau spate în spate. Pământul de sub mine e galben și pietros, ca de obicei la mormintele proaspete, cineva a trecut pe aici de curând și a lăsat o țigară aprinsă. Furnicile urcă în voie încolonate pe marginea crucii fără să înțeleagă ceva din jur. În aer plutește un miros de ploaie, cred că undeva în depărtare a și început să stropească. Cerul e ca de nisip, despărțit în nuanțe întunecate. Are ceva amenințător însă doar cerul îndepărtat e gri nu și cel de deasupra mea. Pe cel de acolo îl privesc ca pe un peisaj din marinele lui Aiwasovsky, cu furtuni înspăimântătoare, cuprinse de o lumină zeiască.
Procesul de uitare e mereu dureros. Îmi distribui amintirile cu grijă, pe fiecare în sertărașul său, pe unele însă le ascund mai în spate. Să nu vrei să-ți amintești ziua de ieri, de alaltăieri, de anul trecut. E o amnezie controlată care te salvează într-un fel, dar îți atacă alte resorturi mult mai fragile. Cât de puternic poate intra un om în alt om. Cum își face loc în dimensiunile sufletului, care devine elastic ca o placentă. Cum se construiește întregul. E ca un sâmbure în miez sau ca o pastă. Cum se amestecă saliva, sângele, nervurile, lichidul spermatic. Și cum rămâne totul ca în urma unei extracții dureroase. O adâncitură, sânge, firicele de energie deconectate și nimic. Ca o măsea. Cu timpul ajungi să simți la fel implantul, încerci să mesteci cu dinții falși, te reconstruiești în jurul unui fals. Cu acest bărbat m-am iubit. Ruptura a lăsat o scobitură pe care nu reușesc sau nu vreau să o umplu.
Am adus un buchet mare de cale cumpărate de la o florărie de pe străduța vecină casei lui, nu aveau decât cale, garoafe și crizanteme albastre, care mi-au provocat greață. Legătura de rafie s-a destrămat și plantele albe și verzi au acoperit pământul. Le voi lăsa așa, mă simt sfârșită, zici că aș fi purtat o luptă, iar pe el îl simt la doar câțiva centimetri depărtare de mine. Rochia îmi stă șifonată sub greutatea trupului, dar nu am puterea să mi-o aranjez, am în corp moliciunea beției care îți dă o stare de bine și de îngrijorare, că nu te mai poți ridica de jos, că-ți pierzi echilibrul.
De trei zile vin la cimitir ca la întâlnire. Paznicul, un bărbat cu o vârstă incertă, mă privește apatic, aproape deranjat că îi stric liniștea care seamănă tot mai mult cu a vecinilor săi, nu are pic de compasiune în privire, se protejează, probabil, și bine face.
– Ai venit și ieri, și alaltăieri, când s-a prăpădit ?
– Acum câțiva ani.
– Și tot mai vii, femeie tânără, n-ai găsit altul?
Miroase a ceapă și conservă de porc, are hainele asudate, în jur plutește izul din jurul mortului, unul specific ce se amestecă violent cu mirosul de ceară al lumânărilor și coroanelor. Îl știu de la toți morții mei și ai altora. În copilărie a murit bunica, tânără, apoi a murit străbunica, apoi bunicul, apoi, tata. Paznicul vede doar o afacere în toată povestea, vede zilnic atâtea morți încât nu mai e loc de tristețe. Abia parcurg zilnic cei doi kilometri ca să ajung la cimitir. M-am cazat la o pensiune destul de îndepărtată, nu se găseau locuri la singurul hotel, era ocupat de niște muncitori care lucrau la calea ferată.
Lui Cezar nu îi era frică de moarte, spunea uneori că el nu va ajunge vreodată să chinuie. Făcea adesea elogiul eutanasierii, nu credea într-o altă viață în care să ne mai întâlnim, eu însă, da. Stau și mă gândesc dacă mai cred asta, văd pământul și îl ating cu palma, o dovadă de efemeritate mai mare nici că există, e gol, e galben, nu mă va mai naște. Cel de pe morminte are ceva respingător, devine deodată un organ viu, un fel de plantă carnivoră pe care abia aștepți să-l vezi dispărând sau să-l acoperi cu verdeață inofensivă.  Am auzit că Cezar a murit ușor, nu a suferit, a murit încet în brațele mamei lui, ca un copil. Mintea îi era aiurea de mai bine de zece ani. Rămăsese cu un chip tânăr, întins, fără riduri, probabil că nebunia i l-a conservat. Pe lângă el eu apăream cu mult mai mare și când i-am văzut poza am avut sentimentul mamei care nu și-a revăzut fiul de multă vreme. Dacă ar fi să țin seama că modalitățile de exprimare a sentimentelor sunt înscrise în codul nostru genetic, atunci în codul meu scria că îl voi iubi ca o nebună pe cel care avea să-mi fie primul bărbat. La început nu cred că îl iubisem cu adevărat, eram studenți amândoi, eu aveam nouăsprezece ani, el douăzeci și trei. Mă enerva atitudinea lui ironică în orice grup ar fi nimerit, dorința lui de a se remarca cu orice risc. Nu cunoscusem niciun alt bărbat în felul acesta. Îl respinsesem multă vreme, ne tachinam, dar atât. Din păcate, ceilalți băieți nu aveau umorul lui, nici imaginația. Povestea atrăgător orice întâmplare, iar pe mine mă aducea câteodată în pragul lacrimilor, în ciuda încrâncenării de a-i ține piept, mă pierdeam pe traseul poveștii, mă învăluiau cuvintele și deveneam vulnerabilă.  Când vedea asta, începea să râdă și alunga toată emoția. Nu știu de unde vine dorința femeii de a-și înghiți bărbatul, poate din maternitate, poate din posesie, dar proclamam în șoaptă să rămână în mine, să adoarmă și să se trezească acolo. Suferința desprinderii era atât de dureroasă încât mă surprindeam adesea plângând, îmi țâșneau lacrimile deodată cu orgasmul, apoi îl imploram să mai stea. Fusesem virgină și singurele atingeri fuseseră doar ale mele. Nu mă interesau alți bărbați chiar dacă îmi reproșa când altul mă privea prea intens, credea că l-am ademenit, ceea ce era, în parte, adevărat. Dar nu cu intenție, o femeie îndrăgostită își poartă dragostea ca pe o rochie nouă, se simțea în toată ființa mea, aveam o atitudine ce nu lăsa loc de interpretări, zâmbeam mereu, eram radioasă și fericită. Geloziile noastre erau insuportabile, pe mine mă cuprindea o stare de rău în tot corpul, tremuram, mă durea pieptul, mi se usca gâtul. Îmi venea să las totul și să plec, nu-mi mai găseam niciun rost alături de el, apoi mă cufundam în așteptarea momentului care să ne apropie, și el venea. Toată viața noastră împreună a fost marcată de gelozie, nicio femeie sau un bărbat care au poposit în preajmă nu au fost salvați de acest  sentiment. Ne certam des din cauza asta, apoi ne iubeam ca nebunii până ne deshidratam. Ne schilodeam organele intenționat, pentru că asta se întâmpla la fiecare efort pe care-l solicita gelozia. Simțeam că acela e momentul care mă va marca iremediabil și va genera cu timpul boala. Cred că gelozia transformată în posesie îmi scădea din credința că sunt fericită și că voi muri alături de Cezar, dar în același timp, facea ca întâlnirile noastre să se finalizeze într-o uriașă epuizare binefăcătoare. Îi aparțineam, putea face orice dorea cu mine, mă supunea adesea la mici torturi, era un exercițiu de exorcizare a fetei cuminți, o alungare a ipocriziilor din capul meu.
– Îngerul vede și aude tot, spunea mama când eram mică.
Uneori uitam, dar de cele mai multe ori mi-l aminteam și mă ascundeam de el pe unde se nimerea. Îl consideram un detectiv binevoitor și pârâcios. Într-o zi, m-am ascuns în spatele unor scânduri și am început să înjur,  privindu-i printre crăpături pe tata, care meșterea ceva la Dacia noastră, și pe înger. M-am eliberat, așa cum nu am mai făcut-o până prin clasa a zecea,  când mi-am aprins prima țigară în tren.
E foarte cald astăzi, un soare de septembrie pătrunzător printre norii de ploaie. Stau sprijinită de o cruce fără niciun plan pentru ziua de mâine. Cezar mi-a fost hărăzit, așa cum a fost el. Nu m-am supus destinului, l-am înșelat în zilele din urmă, dar l-am păstrat în mine mereu ca pe un cocon care s-ar putea în orice moment să nască un fluture. Nu s-a schimbat, nu mi-a putut ține piept, dar m-a iubit. Nu m-am îndoit de dragostea lui, care avea ceva bolnăvicios în ea, el spunea că a încercat să mă schimbe pentru că doar așa ar fi putut funcționa planul său. Întâiul semnal a fost în primii trei ani când, într-o dimineață, după ce ne-am iubit aproape adormiți, m-a strâns de gât și mi-a spus că e în stare să mă ucidă decât să mă lase altuia. Era tipic pentru bărbați, m-am gândit atunci, mă iubea și simțea că sunt a lui precum o mână sau un picior.
Cezar studia arhitectura la Mincu, iar eu am ales artele plastice. Cred că eram singura din cartier care intrase la institut. Mă meditasem încă din a noua. Ai mei nu m-au încurajat, mă credeau o fată cu probleme pe care mai bine o lași să facă ce vrea decât să ajungă pe drumuri. După examen, când m-am întors fericită, m-au privit cu duioșie scăldată în milă. Ne-am cunoscut prin Dalia, colega mea de cameră, de ziua ei. Cezar era coleg cu fratele Daliei, cam expansiv, în plus, îi făcea curte altei fete de-acolo. Petrecerea fusese la o cofetărie și se sfârșise relativ devreme, înainte de miezul nopții. Ne-am îndreptat spre casă cântând, cu grijă să nu ne audă vreun milițian. După Queen și Roxette, fredonam refrene din You Shook Me All Night Long, apoi noi, fetele, Just Can’t Get Enough și tot așa, am ajuns la de-ale noastre Copaci fără pădure și Ulciorul, de la Cenaclul Flacăra. Am urlat de câteva ori Amorul cubist al lui Păunescu, apoi fratele Daliei ne-a făcut semn cu degetul să tăcem.
– Psst! Și și-a mărit pupilele ascultând.
Câteva clipe am încremenit, am privit în stânga, în dreapta, nimic, Emil a început să râdă de nu se mai putea opri.
– A fost o păcăleală! Ha, ha, ce v-am păcălit!
– Nu e deloc așa, știi bine că nu e așa!
Am râs și noi, Dalia a început să-i care pumni în burtă, parcă erau David și Goliat. Cezar l-a apucat pe după gât și l-a aplecat să-și poată Dalia atinge scopul. Când a venit mai aproape de mine i-am simțit respirația și căldura trupului. Mă cuprinsese o ușoară fierbințeală și apăruse contracția în pubis ce revenea la atingerea unui trup de băiat. Simțeam nevoia să-mi adun picioarele și să îmi ating pântecul. Când eram singură mă întindeam pe pat, inertă, și așteptam să vină fiorul acela din afara mea, mă înroșeam toată, pielea mi se ridica în pustule mărunte și izbucneam într-un icnet. Ne-am spus noapte bună și atât. Eu cu Dalia am stat treze până dimineață și am băut vișinată. Ea era mai scundă decât mine și avea sânii foarte mari, ai mei de-abia străpungeau cămașa, ne priveam și făceam comparații.
– Mă lași să-i ating ?
I-am atins sânii ca la o lecție de anatomie, nu mai văzusem un corp de fată atât de aproape. Dalia umbla puțin aplecată în față din cauza lor, dar era mândră când colegii se blocau cu privirea în decolteul generos.
Era târziu, camera noastră avea balcon, am deschis fereastra și am fumat din pachetul galben de Camel pe care l-am adus de la București. Îl aveam de la un student din anul patru care făcea bișniță. Îmi vine să râd acum, el, de fapt, avea o afacere, un bussines, iar derivatele preluate în română erau foarte la modă : bișnițar, bișnițăreală, bișniță, bișnițăresc, bișnițăriță etc. I-am făcut o lucrare la grafică și m-a răsplătit cu minunea asta de pachet, fumez doar câte una, din când în când, în momente ca cele de acum. Tragem fumul în piept, apoi îl lăsăm să iasă sacadat, în cercuri. Spre dimineață ne-am amețit puțin de la vișinată și ne-am făcut rochii din cearșaf și draperie. De la apartamentul de sus au început să curgă zgomote ciudate, părea un scârțâit regulat, apoi scâncete de copil sau de femeie, nu-ți dădeai seama. Ne-am ciulit urechile și ne-am uitat una la alta. Aproape că nici nu respiram, Dalia m-a luat de mână și mă strângea tare, degetele ni se umeziseră deja. Patul scârțâia înnebunitor, în același ritm, iar femeia scâncea ca un copil mic. M-a cuprins o căldură în tot trupul ca atunci când intri într-o baie fierbinte și apa te moleșește, începând de la glezne. Inima îmi bătea foarte tare, îmi era rușine de ea, și mi-am cuprins trupul în brațe să nu se observe. Mi s-au uscat gâtul și buzele, nu îndrăzneam să spunem niciun cuvânt, amândouă eram în aceeași stare tăcută și înfierbântată. Zgomotul s-a oprit pentru un moment și s-a auzit apa la baie. Parcă pierdusem trenul, dar am continuat să ascultăm cu atenție. Țipete scurte răzbăteau și nu se mai auzea scârțâitul. Era bine și așa. Am început să-mi închipui ce văzusem printr-a opta în cartea cu coperți roșii, organul lui intrând într-al ei și ieșind ca un du-te-vino rapid, nu-mi venea să cred că asist la închipuirile mele și că așa era zgomotul acelui act pe care îl sesizam ca un orb, mai intens decât dacă l-aș fi văzut. Femeia era chinuită, părea că are o pernă pe gură și din când în când respiră într-un țipăt. Din peretele celălalt a început să plângă un copil. Ne ardeau obrajii, dar timp de câteva minute am stat pironite, privindu-ne. S-a auzit din nou patul și femeia chinuită. Nu știam ce vom face după ce se va așterne liniștea. Ne-am atins din greșeală sânii în timp ce încercam să dăm jos draperia. Eu mă urcasem pe un fotoliu, iar ea îl ținea să nu se răstoarne, i-am simțit sânii din nou mângâindu-mi glezna. Am tresărit și m-au cuprins fiori, nu știu de ce brusc mi-a venit în minte Cezar, cu un fel de regret că nu e și el acolo. Tremuram ușor amândouă, iar când am înțeles ce se întâmplă am sărit ca arse, fără să ne mai atingem. Sfârcurile noastre crescuseră rozalii și străpungeau bumbacul. Am fugit la baie și mi-am atins pântecul. Simțeam o tensiune ca într-un mușuroi de furnici, dusă până la durere. Mi-am lipit spatele de faianța măruntă și rece, fața, sânii, apoi am tras un prosop și l-am mototolit în brațe. Mă izbeam de pereți, de obiecte, ca și cum ar fi făcut-o altcineva. Aveau loc explozii provocatoare de plăcere, o imensă plăcere. Mi-aș fi smuls brațele să mă pot îmbrățișa. Mi-am încolăcit mâinile cu dragoste în jurul umerilor și pentru prima oară când îl înțelegeam, trupul meu și nu mai era un dușman care mă supune la plăcere. Acceptam plăcerea ca pe un dar. De câte ori mă cuprindea moliciunea, mi se părea că săvârșesc cel mai mare păcat, nu îl puteam spune nimănui, nici chiar preotului când mă ducea mama, pe furiș, la spovedanie. Plăcerea aceasta nouă era un păcat despre care nimeni nu-mi vorbea. Auzeam în familie că e păcat să te căsătorești fără să fii virgină, că e păcat să te culci cu un băiat înainte de căsătorie, că e păcat să înșeli, mereu un păcat. Pentru că plăcerea nu venea din urechi, din nas, din ochi, era condamnabilă. Venea din pântec, iar el trebuia mereu acoperit, ascuns. Ciclul menstrual m-a luat prin surprindere. Primele pete roșii m-au făcut să mă ascund în pivniță. Acolo am atins sângele și am crezut că sunt primele semne că voi muri. Am cerut ajutor abia a treia zi când sângele ajunsese la încheietura genunchiului. Eram virgină, nu cunoscusem niciun  băiat, avusesem câteva experiențe, dar niciuna nu depășise nivelul explorării bustului. Nu îndrăzneam să încerc nimic, mă temeam foarte tare de o sarcină, mai ales că pe strada mea o fată a murit din această cauză.
După ce ne-am luat repartițiile am fugit din țară. În Franța. Prima dată mi-a pătruns în plămâni aerul proaspăt amestecat cu mirosul de pâine, fără cartelă, pâini lungi pline de crustă cum îmi plăcea mie, moi și crocante. Cutiile pe care uneori le văzusem prin shop-uri erau pe rafturile magazinelor și le puteai atinge. Puteam râde și puteam face bancuri cu Ceaușescu, dar nu o făceam, în mine intrase o teamă că oricine te poate auzi, niciodată nu vei știi ce naționalitate are omul din metrou.
Într-o zi m-am oprit la vernisarea unei expoziții de artă contemporană din Europa de Est. Expozanții erau din Iugoslavia, Ungaria și România. Am rămas până la sfârșit și am mers încrezătoare să stau de vorbă cu ei. Erau mai mulți români acolo, un domn grizonat  chiar din Timișoara. I-am povestit despre mine și Cezar, m-a ascultat cu atenție și mi-a spus să-l caut joia următoare la birou. Avea o mică galerie și fata care vindea intrase de curând în concediu matern. Peste o lună aveam să vând tablouri și suveniruri cu gust, cum le numea domnul Renaud, Izzy, pentru cunoștințe, însă viața mea cu Cezar nu mai era aceeași. Într-o seară Cezar a ieșit și nu s-a întors toată noaptea. Am plecat la serviciu și i-am lăsat scrisoarea pe birou, la vedere. Educația pe care am primit-o nu includea divorțul, și mama a suferit, și bunica, și străbunica, dar au dus-o până la sfârșit. Cum să explic că eu cred în iubire și în faptul că oamenii se pot schimba, că au doar rătăciri, că atunci când formează un cuplu din dragoste, ea nu dispare, chiar dacă rămâne în subsolul relației pentru o vreme.
În mine sunt două femei, una care se supune, cealaltă care se revoltă. Așa am învățat, însă cea care se revoltă trebuia să o facă în singurătate, să nu fie în văzul lumii. Cât de greșită poate fi o educație care să te învețe să îți lași sufletul strivit, să fii anulat ca ființă umană, privat de tandrețe și iubire… Pentru că manifestarea pe care tu o numești iubire este mai degrabă o subjugare a conștiinței de sine, o anulare a celuilalt. Mi-ai povestit că în copilărie aveai o plăcere deosebită să smulgi aripile insectelor, Dumnezeule, asta faci și acum, dar la altă scară. Nu m-am gândit niciodată să te înșel, chiar dacă mi-ar fi fost atât de ușor. Forma ta de gelozie mă ucide. Știu că tu nu o numești așa, ci o iubire pe viață și pe moarte, totul sau nimic, așa cum mi-ai spus atunci la cămin înainte de a mă cere de nevastă. Eu ți-am dat totul, sufletul, inteligența, trupul. Toate sunt în slujba ta, dar lasă-mă să trăiesc.
Propun să ne separăm o vreme, rămâi tu aici, eu voi locui în cămăruța de la galerie, dar nu interpreta, te rog, vreau doar să fiu singură, să nu te mai văd o vreme, să-mi adun gândurile și forțele. Sunt epuizată, în halul ăsta s-ar putea să-mi pierd slujba și nici asta nu-mi pot permite.
Afară se luminase de ziuă, zgomotele străzii au început de pe la patru. Mă simțeam ca un copil părăsit. Urma să merg la galerie încercând să vând tablouri și să mai rezist o zi. Poate că ar trebui să ne întoarcem în țară, să începem totul ca și cum nici nu am fi plecat, să uităm episodul fugii. Eu să mă angajez profesoară de desen, iar Cezar, la vreun institut de cercetare. Nimic nu merge, nimic nu-l făcea fericit, iar eu mă simt vinovată pentru tot. Părinții lui nu s-au putut obișnui cu ideea că el nu va mai reveni în țară, că gospodăria lor va rămâne a nimănui. I-am asigurat că vom avea grijă de ei, că ne vom întoarce în concedii, dar ei nu cred nimic, nici eu.
– Un colț de pâine ați fi găsit și aici, doar nu mâncați cu zece guri, zicea maică-sa.
Nu-i puteam explica setea de libertate, nevoia de a ieși din constrângerea unui sistem care nu conduce spre nicio ieșire. Lăsam de fiecare dată discuția neterminată, Cezar nu spunea nimic, semn că eu eram responsabilă pentru toate. Aș fi vrut ca și el să simtă același lucru, să le explice că viața înseamnă mai mult decât o casă și mai multe pământuri, că spiritul e mai presus de orice.
Povestesc totul aici și mă mișc în propria memorie ca într-o peșteră întunecoasă unde zăresc din când în când lumini, amintirile întâmplărilor care m-au marcat cel mai mult. Altele rămân închise acolo, ascunse sub stâncile umede, dar cele care ies la iveală se cer curățate, cosmetizate pentru a putea fi recunoscute. Nu sunt sigură dacă pe parcursul povestirii mele nu voi șterge de mâzgă și amintiri care nu au legătură cu povestea aceasta. În timp ce scriu, se activează toate mecanismele uitate și îmi vine să iau viața mea ca pe o haină,  să o întorc pe dos, să o scutur și să o pun în bătaia vântului. Să nu mai rămână niciun fir de praf, de-acum să fie totul curat și proaspăt. Nici că se putea un loc mai potrivit pentru nevoia mea decât un cimitir tăcut și alb în soarele de toamnă. Cei care au trăit în comunism au acest cip sub piele și nu pot scăpa ușor. De fapt, nu cred că poți scăpa niciodată, simți nevoia să povestești sau să nu vorbești deloc despre asta. Să-ți plângi de milă sau să uiți. Am ratat o fugă și o viață.

Lia Faur

scriitor, profesor