De multe ori mi-am pus întrebarea: cînd începem să ne aducem aminte și cînd începem să uităm? Mi-am dorit de multe ori să-mi amintesc cum era cînd eram mică. Mică de tot, sau nou-născută, sau puțin mai mare, dar nu mult, atîta cît să-mi pot aminti cum era cînd mama mă lua în brațe, cum îmi dădea să mănînc sau dacă se juca vreodată cu mine. Știu de la ea că am fost mereu bolnavă, din prima zi, dar eu din păcate nu știu nimic.
Am auzit că sunt doctori care te pot duce prin hipnoză pînă la ziua zero, adică mai puțin decît un embrion. Nu doresc să ajung atît de departe, dacă ar fi posibil, mi-ar ajunge să mă întorc pînă la patru ani atunci cînd deja cred că puteam vorbi. M-am gîndit să încerc să mă întorc la începutul vieții cu ajutorul hipnozei, dar mi-am pus în același timp întrebarea, în ce limbă voi vorbi cu doctorul în momentul acela?
Trăind de zeci de ani în străinătate, am preluat automat limba respectivă; vorbesc, gîndesc, acționez, fac totul într-o limbă care pentru mine nu este limba maternă. Din păcate nu vorbesc limba maternă fiindcă nu am cu cine. Atunci scriu, scriu cu frica să nu o uit, scriu ca să o savurez, scriu și mă bucur de coloratura minunată, pot întoarce cuvintele cum vreau eu, le învîrtesc în minte, le arunc în aer și le prind cu ușurință. Sînt însă și multe cuvinte pe care le-am uitat, atunci duc monologuri cu mine ori dialogînd cu persoane nevăzute căutînd căuşul de aur al cuvintelor.
Odată la un magazin am auzit cum două persoane vorbeau românește. Am luat urma lor prefăcîndu-mă că am același interes pentru articole care de fapt nu mă interesau. Erau o pereche, soț și soție. El a simțit că mă țin după ei și a spus nevestei:- ce se ține asta după noi, am ceva în c…?… mi-a fost rușine. Rușine că am înțeles ce spunea, mă bucurasem să aud limba și deja căutam cuvintele cum să intru cu ei în vorbă, dar după aceea am renunțat.
Astfel mă dedic scrisului. Scriu des şi cu plăcere, citind la fel cu plăcere ce scriu alții cu toate că multe din ce citesc nu înțeleg. Mă bate gîndul că am rămas pe loc, vocabularul meu este la fel ca acum aproape 50 de ani. Între timp limba noastră a evoluat într-o direcție pe care eu nu am avut ocazia să o urmez. Drept să spun nu-mi pare rău, această evoluție nu mai are nimic comun cu limba noastră frumoasă. S-au băgat prea multe influențe străine, moderne care nu sună bine alături de cuvintele noastre pline de culori.
Și totuși aș vea să-mi amintesc mai mult de acasă. Amintirile se destramă însă din ce în ce mai mult. Nu am cu cine să le împrospătez. Sigur, am familie, frați și surori, mătuși și verișoare – dar toți sînt plecați de ani în America și de cîte ori ne vedem,- de obicei o dată pe an mă duc eu la ei -vorbim mult despre întîmplările cele mai recente; timpul este prea scurt ca să începem din copilărie. Mama a trăit și ea acolo, dar memoria ei nu mai era atît de bună încît să-mi povestească cum a fost cînd eram mică. Adun cît pot frînturi de informații pe care încerc să le pun una lîngă alta dar este un joc prea dificil, îmi lipsesc atîtea piese!
Însă ce e drept, există și unele întîmplări din copilărie de care-mi aduc aminte foarte bine. Ciudat cum unele întîmplări care la prima vedere sunt fără importanță, se întipăresc undeva în memorie și nu le mai putem șterge.
Odată m-a trimis mama la băcănie să cumpăr o jumătate de kilogram de marmeladă. Pe vremea aceea marmelada se vindea la kilogram. Băcanul avea pe tejghea un calup mare de culoare cărămizie; tăia cu o sfoară cîte o felie groasă de marmeladă apoi o trîntea pe o bucată de hîrtie care se înmuia toată pînă acasă. Pe drum dădeam un colț de hîrtie la o parte și scobeam cu degetul puțină marmeladă lingîndu-l apoi cu savoare.
Aşadar, odată mi-a dat mama trei lei să cumpăr o jumătate de kilogram. Banii fiind mărunți îmi zdrăngăneau în buzunarul rochiei. Un băiat mai mare decît eram eu, auzind cum banii îmi clămpăneau în mers, m-a oprit și mi-a luat toți banii, iar eu am rămas înțepenită (nu de frică, ci de mirare; de obicei cînd ceva se întîmplă instantaneu rămîi fără glas sau reacție) l-am privit fără glas cum se îndepărta bucuros de izbînda-i. Ce puteam spune mamei mele: cît de fraieră am fost? Am adunat toți bănuții din pușculiță și am cumpărat din nou marmeladă; nu mai știu dacă banii au ajuns pentru o jumătate de kilogram, oricum mama nu putea face control că nu aveam cîntar acasă.
M-a certat însă mai tîrziu că sînt mînă spartă descoperind pușculița goală.
Cînd eram mică eram foarte slabă, aveam o rochiță albastră care se încăpățîna să crească cu mine scurtîndu-se de la an la an. Bunica mea cumpărase metri întregi de panglică albastră din mătase din aceea din care puteai face funde înfoiate. În fiecare an bunica mea adăuga la rochița albastră un nou cerc de panglică albastră astfel că spre sfîrșit aveam pînă la poale numai cercuri din mătase. Asortați la rochie aveam și pantofi albaștri, erau cred cu vreo trei numere mai mari ca să încap în ei mai mult timp; ascuțiți în față, aveau vîrfurile înfundate cu hîrtie ca să nu-i pierd din picioare. Știu că eram foarte slabă fiindcă o dată m-am dus jos la bloc mîndră în rochița mea albastră, cu pantofii albaștri, dorind să văd cine rămîne cu gura căscată de lucrurile mele asortate. O pereche de tineri au trecut pe lîngă mine și ea a spus: uite-o, slăbătura cum arată cu picioarele ca două bețe!..cred că de atunci nu am mai purtat atît de des nici rochia și nici pantofii.
De asemenea, îmi mai plăcea să mănînc semințe de floarea soarelui, prăjite și sărate. Peste drum de maidanul curții noastre locuia o babă într-o paragină de casă; prăjea semințele într-o tigaie prăpădită, le punea fierbinți într-un corn din ziar și vindea cornul pentru 25 de bani. De cîte ori ieșeam de la ea din casă miroseam a prăjeală și a fum, dar semințele erau delicioase. Pe maidan scuipam cojile prin bălării și de multe ori dădeam peste vreo pisică moartă. Atunci mă opream speriată și-i murmuram un cîntec ce-l auzisem de la alți copii: „părul meu să crească, și al tău să putrezească”, în același timp urmând să-mi zmulg cîteva fire de păr zvîrlindu-le peste sărmana pisică. Eram ferm convinsă că altfel îi iau locul.
Pînă în clasa a cincea, am mers la școala de fete și mi-a fost foarte greu să mă acomodez la o școală mixtă. Mi se părea straniu să stau în bancă cu un băiat, îmi era jenă. Fetele care de la început au mers la o astfel de școală, erau mult mai îndrăznețe, mai guralive și nu am avut nici o prietenă. Visam cam des cu ochii pe fereastră în timpul orelor, ceea ce mi-a adus rîsul colegilor, nefiind în stare să răspund la o întrebare pe care profesorul mi-a pus-o special văzînd că visez. Eram foarte slabă la matematică, dar foarte bună la limba română, franceză și la istorie. La geografie eram zero, la fel ca și la fizică. Pînă la liceu am mers ca gîsca pe apă, cum spunea mama.
Totuși, la școala de fete îmi plăcuse mai mult, cu toate că și acolo nu toate fetele străluceau prin loialitate. În clasa întîi, din cauza bolilor mele nesfîrșite (a fost necesar să întrerup orele de multe ori) fiind internată în spital rămăsesem cam în urmă cu alfabetul.
Se ajunsese la litera „O”, iar eu a trebuit să citesc din abecedar ce scria pe pagina cu litera „O”. Era o poză cu o femeie care căuta un ou sub o găină. Textul era; „O! mama are un ou…” text la care m-am împotmolit iar învățătoarea mi-a pus nota zero cu creionul roșu pe foaia din abecedar. La sfîrșitul orelor o fată care stătea în apropiere de noi, s-a oferit să meargă împreună cu mine spre casă. Nu aveam deloc încredere în ea, avea o față de vulpe și o privire nesinceră, dar nu m-am putut împotrivi. În fața casei am vrut repede să scap de ea bănuind că vrea să mă pârască. Dar ea a început să strige în gura mare; Doamna Chiriloooov!!!.., la care mama a ieșit afară. – Magda a luat nota zero în abecedar!!!… Nu mai știu ce-a mai fost după aceea, dar știu că a doua zi puteam să citesc abecedarul pînă la ultima pagină, unde era o poezie; „Brăduleț brăduț drăguț, / Ninge peste tine, /Haide, hai în casa mea/ Unde-i cald și bine.// Pom de iarnă-am să te fac,/ O, ce bucurie!,/ Cu beteală-am să te-mbrac/ Şi steluțe-o mie.„
Recunosc astăzi că mi-a prins bine, cum ar zice mama, cititul devenind după aceea pasiunea mea. Citeam tot ce-mi cădea în mînă, înțelegînd mai mult sau mai puțin. Noaptea citeam sub plapumă folosindu-mă de o lanternă pînă s-a prins mama și mi-a confiscat-o. Iar în caietul de exerciții aveam cele mai frumoase bețișoare, bastonașe și ouri.
Mai tîrziu, era cu mine în aceiași clasă o fată, o chema Mia și o admiram. Mă simțeam mică și proastă față de ea. Era foarte înaltă, foarte dezvoltată, avea un piept impozant, își făcea părul ca Margareta Pîslaru, își întorcea genele cu cuțitul și-și dădea cu creion pe la ochi. Am încercat și eu metoda cu răsucitul genelor dar mai mult decît să mă tai la deget nu am reușit. Mia era cu cel puțin două capete mai mare decît mine, avea șolduri foarte late și de departe arăta ca o lămîie pe scobitori, dar avea mîini frumoase, cu degete fine și cu unghii lungi. Mi-am tăiat și eu ca ea unghiile dar Mia a rîs de mine spunînd că arată ca niște gheare. Tot ce făceam încercînd să o copiez era greșit și cu toate că era cea mai slabă la cursuri, toți o înconjurau cu admirație, mai ales băieții. Acum știu că ea cocheta cu profesorii, mai ales cu cel de matematică, un gras cu ochelari negri foarte libidinos care se pierdea tot cînd ieșea ea la tablă. Mia nu făcea niciodată sport, nu am înțeles pînă tîrziu care era motivul, mi-aduc aminte numai că unele din fete șușoteau și chichoteau pe la colțuri spre nedumerirea mea, mai ales că eu eram de partea Miei. Cred că era cu cîțiva ani mai mare decît noi și nu a terminat școala; auzisem într-o zi că s-a măritat pe neașteptate și s-a mutat din București. De atunci nu am mai auzit de ea spre mulțumirea mamei mele care nu era de acord cu prietenia noastră.
Înainte și în timpul școlii, am fost mereu prin sanatorii. Acolo am mers și la școală. Ani la rînd, din cauza plămînilor am fost prin spitale, sanatorii, preventorii, am îngițit tone de calciu și penicilină, am făcut sute de radiografii și cursuri de gimnastică contra rahitismului. Din cauza asta amintirile mele de acasă se subțiază din ce în ce mai mult. Pînă la zece ani am locuit într-o casă cu o curte lungă care avea o intrare strîmtă și întunecoasă din stradă iar alături era o familie de greci care aveau un chioșc cu dulciuri și tot felul de minunății delicioase. El era bătrîn și avea un ochi de sticlă pe care-l ținea într-un pahar cu apă. Ochiul se holba la noi cînd îi cerșeam cîte un sirop. Pe același hol cu noi locuia o femeie bătrînă; aproape pătrată piciorele-i erau așa de strîmbe încît mă miram mereu cum de nu dă cu genunchii de mobile. Avea o cameră mare, înaltă și întunecoasă iar pe pereți atîrnau bufnițe împăiate și capete de cerbi prăfuiți. Nu-mi plăcea să intru la ea, toată camera mirosea a naftalină împînzind toată atmosfera pînă în hol; pînă şi coliva pe care ne-o dădea mirosea a naftalină.
După aceea ne-am mutat la bloc, deoarece eram prea mulți: Familia se înmulțea văzînd cu ochii; aveam deja patru frați și următorul era pe drum. Locuiam la etajul patru, mie-mi plăcea să stau la geam și să număr tramvaiele care zuruiau toată ziua prin fața blocului. Învățasem de la frații mei să pun 5 bani pe șine, tramvaiul turtind moneda așa de tare că puteai să o folosești la telefon public. Cel mai mult îmi plăcea să mă duc la muzeul Antipa care nu era așa departe de noi. Întotdeauna sălăşluiam mult în fața vitrinei cu oameni preistorici care arătau înfricoșători în pieile lor cu bîte groase în mînă stînd amenințători în fața unei peșteri.
Vizavi de muzeu era un parc mare, de acolo furam în fiecare an crengi de liliac înflorit pentru mama.
Fratele meu mai mare mă convinsese să merg cu el la Palatul Pionierilor unde se organizau tot felul de activități. Eu mă înscrisesem la înot, dar niciodată nu am învățat să înot; mai mult mă plimbam prin parcul palatului și culegeam mierea ursului sau roșcove.
Cîteodată ne duceam la cinematograf. Pe Calea Griviței înspre piața Matache era un cinematograf care se numea Marconi. Acolo ne furișam prin spate, ne cățăram pe geamul de la toaletă și așa intram în sală fără să plătim. O dată m-am dus cu frații mei și vreo alți trei copii din vecini la film. Era cu noi și o fată, o chema Doina și eu nu puteam să o sufăr fiindcă avea un ursuleț galben cu ochii maro din sticlă pe care nu mi-a dat niciodată voie să pun mîna. Doina era grăsuță și foarte bîzîită. Cînd am ajuns în spatele cinematografului, Doina s-a băgat pe geamul toaletei cu picioarele înainte rămănînd înțepenită cu fundul în geam. Nu mai mergea nici înainte nici înapoi. Era roșie ca racul la față și bîzîia disperată. Noi am împins-o cu toate puterile înăuntru pînă s-a auzit un buff urmat de un plescăit. Doina căzuse cu piciorele în closet! Ne-am furișat în sală ocupînd scaunele din primul rînd și în jurul nostru duhnea a pipi și a excremente. Tot timpul filmului Doina s-a smiorcăit de frica bătăii care-o aștepta acasă.
Sunt născută în România la București și trăiesc de 48 de ani în Germania la Berlin. Faptul că nu aveam și nu am ocazia să vorbesc limba română, m-a determinat să scriu și în felul acesta să-mi țin trează legăturile cu limba noastră atît de frumoasă. Am început cu proză, trecînd la poezii și întorcîndu-mă la proză. Lucrez pe lîngă altele și în ceramică iar cînd această ocupație mă obosește, pictez. Încerc pe cît posibil să întrețin relații virtuale cu persoane din țară, nu întotdeauna din păcate cu succes. În rest, nimic deosebit despre persoana mea. Da, am o nepoțică dulce care este sufletul meu.
Frumos stiti sa povestiti!