Stupul

-Săru-mâna, mama-i acolo?
-Să creşti mare, mămică…da, Larisuca, e aici, a venit să-mi citească şi mie contoru’ şi să vadă ce-i cu veceu’ ăla de curge.
-Bine, dă-mi-o şi mie, mamaie.
-Da, mămică, acum…da’ ce se-ntâmplă cu ţara asta? De ce nu se linişteşte oamenii?
Larisa îşi roteşte ochii spre tavan şi soarbe din cafea. Îşi linge buzele şi îşi dă părul după urechi.
-Cum să se liniştească? Dacă-s nişte hoţi, trebuie să-i dăm jos, să terminăm odată cu şleahta asta de lichele comuniste. Hai, mi-o dai pe mama?
-Acum, acum, mămică…
Larisa o aude pe bunică-sa strigând răguşit pe hol: ‘e Larisuca’. Dă televizorul din birou mai tare şi îşi clatină capul spre stânga şi spre dreapta: ‘hai, moşule, c-a trecut vremea ta’. Mai ia o gură de cafea şi o plimbă prin gură înainte s-o înghită.
-Mămică, sună tu mai târziu, că nu poate să vină acum, te pupă mamaia.
Inspiră adânc şi îşi roade pieliţa de la o unghie în timp ce ţipă:
-Clara,vino când te chem, aici nu dormim. Wake up.
O fată cu părul strâns în coadă şi cu obrajii roşii intră şi se scuză.
-Bine, bine, sunt gata noile pancarte? Vreau să avem şi noi ceva ca lumea, suntem totuşi o editură, nu nişte terchea-berchea. Să nu zică ceilalţi c-am venit cu nişte mâzgăleli în piaţă.
Clara se fâstâceşte şi îşi şterge palmele transpirate pe blugi.
-Băieţii încă lucrează la ele, doamna Larisa. Dar voiam să vă spun că am primit deja zece e-mailuri şi toţi întrebă de concursul ‘Iulian Manau’: că de ce n-am anunţat rezultatele. Trebuia deja de două săptămâni. Ce să le scriu?
Cu gura plină de cafea, Larisa îi întinde ceaşca, apoi înghite şi se plimbă în jurul biroului.
-Unu: vreau cafea, doi: nu-mi zice doamnă, suntem tinere, nu mai e ca pe vremuri, suntem o echipă, trei: măi, ce nerăbdători sunt, forwardează-mi-le, je m’en occupe. Hai, go, go, go.
După ce îi aduce cafeaua şi o urmăreşte pe Larisa câteva clipe cum îşi plimbă linguriţa prin ceaşcă, cum o scoate, o linge ţinând ochii închişi, apoi şi-o aşază în joacă pe vârful nasului şi râde, Clara se întoarce la biroul ei şi începe să citească interviul pe care tocmai l-a dat Larisa: ”noi promovăm literatura română, ne bazăm pe tinerii care au ceva de spus şi pot să concureze foarte bine cu nume grele din Franţa şi Marea Britanie, ca: Guillaume Musso, David Foenkinos, sau Ross Raisin”. Sună mobilul, se dă puţin cu scaunul spre spate, vede uşa închisă şi răspunde:
-Da, la serviciu. Da, am fost ieri în piaţă, n-am simţit niciodată aşa o energie, aşa o căldură…nici când mă săruta Manu, spune şi râde. Ne uitam unii la alţii şi ştiam că suntem la fel, că suntem împreună, trebuie să vii şi tu aici. Toţi ochii străluceau şi niciodată n-am strigat aşa tare fără să-mi fie frică.
Clara nu mai avusese niciodată atâtea feţe în jurul ei. Mirosea a noapte de iarnă, a haine spălate cu prea mult detergent, a ţigări şi a cafea fierbinte, a tineri în care clocotea ceva care se născuse cu mult înaintea lor. Oamenii se foiau pe lângă ea, îşi schimbau locul şi o îmbrânceau, era un dans în care se lăsa condusă: ea era întotdeauna fata şi toţi ceilalţi erau băiatul şi ea învăţa paşii în timp ce încerca să nu-şi piardă suflul strigând cuvinte care erau ale ei şi ale lor. Cizma unui copil aşezat pe umerii tatălui său a împins-o în treacăt şi ea a zâmbit cu gura deschisă băieţelului care flutura un steguleţ şi molfăia un covrig. I-a venit în minte stupul pe care îl privise cu Manu, zumzetul dulce şi lipicios, forfota din jurul lui, fervoarea albinelor de care ei îi era frică, statul ei la distanţă în costum de protecţie, albina rătăcită şi bezmetică ce bâzâia, îi dădea târcoale şi se refugia apoi în mijlocul celorlalte, toată construcţia şi zbârnâiala lor, şi pe urmă şi-a imaginat mâinile mici ale unui copil care ung o felie de pâine cu miere şi şi nişte zâmbete în jur şi vocile care cer: ”mai vreau, mai vreau”.
Se aude un scârţâit în camera Larisei şi Clara îşi întoarce capul pentru o clipă. Continuă să vorbească mai în şoaptă, cu mâna la gură:
-Ghici pe cine am văzut. Nu, hai, ghiceşte. Nu, măi, era Faimescu, scriitorul, şi ceilalţi aveau curajul să-şi facă poze cu el. Poate voiam şi eu, da’ n-am putut să-i cer, nici să ridic telefonul spre el, ar fi fost aşa, nu ştiu. Bine, bine, te sun când ies.
De dincolo, Larisa se tânguie:
-Cafea…mai adu-mi…of…
Clara intră odată cu Toni, îşi zâmbesc, şi Larisa bate din palme:
-Tu, aici-îi face semn Clarei să aşeze ceaşca lângă un teanc de hârtii-, tu, ai adus manuscrisul lui Vicenţiu? Cum ţi s-a părut? Hai, zi repejor.
Clara e curioasă, îi place vocea lui Toni şi vrea să ştie ce-o să zică. El întinde manuscrisul, ridică din umeri şi se strâmbă.
-Nu prea ai ce găsi în el, dar am alte două din ce s-a trimis pentru concurs, trebuie să le vezi.
Larisa îl priveşte, îşi mai smulge o pieliţă cu dinţii, soarbe din cafea, apucă teancul de foi prinse într-un dosar şi le răsfoieşte de la cap la coadă şi invers.
-N-am timp de altele, iar pe băiatul ăsta îl ştiu, e simpatic. Uite, pe personaj îl cheamă Leopold, ce zici? E clar c-a citit Ulise. Chapeau, n-ai ce să mai comentezi la asta, hai, că-i bine, celelalte câte pagini au?
Toni se încruntă puţin, apoi îşi mângâie barba rară.
-Unul are o sută douăzeci, celălalt patru sute. Dar sunt tari, mi se pare că au…
Larisa mai ia o gură de cafea, îşi muşcă buza de jos şi trânteşte manuscrisul pe birou.
-Nu. Unul e prea subţirel, unul prea obositor…bălos, cine stă să citească atâta? Oricum Vicenţiu e deja un nume, lumea îl cunoaşte, e bine. Ah, încă ceva: Clara, zi-i lui Marin să vină cu maşina aici, jos.
În timp ce Clara încearcă să deschidă gura, Toni o ia înainte:
-Ştii că e interzis pe strada asta, nu poate să intre.
-Hai, nu mă sâcâi, n-am timp de prostii, o fi pentru alţii, mai repede, go go go.
Îi mai aruncă o privire Clarei, care o priveşte cu ochii mari.
-Tu vezi de pancarte, că timpul zboară.
Pe urmă selectează zece e-mailuri şi apăsă pe ”delete”.

Alexandra Niculescu

No, thank you – editura Herg Benet, 2014

Kyparissia – editura Litera, 2020