Sunt un caz pierdut – Capitolul I

Am o tendință bolnăvicioasă pentru armonie. Nu suport certuri, schimburi de păreri înflăcărate și fețe strîmbe de ură. Aș putea să-mi impun părerea la nevoie, dar nu am simțit niciodată nevoia să am nevoie.
Într-o zi m-am dus ca de obicei la spital. Fac parte dintr-un grup de cazuri pierdute, ce și cum sunt cazurile nu se poate explica în două cuvinte, dar ne înțelegem, simțim și avem înțelegere și simpatie pentru cazurile celorlalți. Ne petrecem timpul încercînd să fugim de realitate, fiecare își exprimă în felul lui gîndurile sau ce simte, fiecare încearcă mai mult sau mai puțin să-și construiască o lume proprie. Eu de exemplu îmi exprim gîndurile prin lutul care face parte din mine.
În ziua aceea frămîntam un bulgăre de lut care se mula greu sub degetele mele. De obicei îmi place să lucrez singură, curiozitatea celorlalți mă inhibă, lucrările mele refuză să ia formă în prezența altora. Dintr-o bulă de aer care se umflase din aluat mi-a țîșnit lutul sufocat.
-Du-mă de aici, nu vezi că mă chinuiești?
-Încă nici nu știu ce vrei să ajungi, i-am șoptit la fel de sufocată. Stai liniștit, ce vor spune ceilalți dacă ne aud vorbind?
-Ce-ți pasă! Eu sunt inspirația ta! Ia-mă acasă! Dacă mai stau mult pe aici, mă găsești mîine castron!
L-am înfășurat cu grijă într-o cîrpă umedă, l-am învelit cu un ziar și l-am băgat în geantă. Știam deja că nu voi ajunge departe cu el în ziua aceea. Faptul că discutam cu un bulgăre de lut mi se părea la fel de normal ca și discuțiile pe care le aveam zilnic cu tot felul de obiecte pe care alții le numesc ”fără suflet“ Pe drum îl împungeam din cînd în cînd cu degetul să fiu sigură că mai este moale. Acasă nu am putut imediat să mă ocup de el, nu aveam libertatea necesară, timpul meu, numai al meu, îl furam cu greu. Îl furam din orele de somn, îl furam din timpul ocupațiilor zilnice și banale, în felul acesta descoperind sufletele amorțite pe care nimeni nu le aude. Sub scară se ascunsese umbra care locuiește cu mine și care se lasă văzută numai de mine. Am trecut pe lîngă ea fluturîndu-i cu mîna. Începuse să se depene printre trepte dar după ce a văzut semnul meu s-a strîns mulțumită la loc în formă de nor. Am pus alături de ea pachețelul de la spital șoptind bulgărelui să nu se fîțîie prea mult că altfel riscă să se usuce. Am auzit doar un pahh!!…știa el mai bine!!
Nu după mult timp cheia de la ușă s-a întors în broască și primul care intrase ca de obicei în casă a fost cățelul nostru, bucuros la vederea mea dînd din coadă și sărindu-mi pe picioare. La scară s-a oprit brusc s-a așezat pe picioarele din față și cu fundul în sus discuta cu bulgărele și cred că și umbra îi spusese ceva, el începînd să dea din coadă ca un apucat. I-am spus să termine iar el s-a oprit din conversație lucru normal pentru soțul meu care spune de fiecare dată că potaia înțelege tot. Ziarul începuse să arate pete umede și îmi încrucișasem picioarele în fața lui în speranța să nu se vadă. Soțul meu căruia nu-i scapă nimic a remarcat în trecere…
-Lucrezi iar la aluat? Nu avem destule opere pe pereți? Am făcut o mutră nevinovată spunînd indiferentă că o fac numai de plictiseală, avînd grijă să-mi încrucișez două degete la spate.
-Nu știam că sunt pentru tine o umplutură de timp, aud înfundat în spatele meu.
-Știi foarte bine cîtă nevoie am de tine! am răbufnit fără voie.
-Aud ceva cu totul nou din gura ta, îmi răspunse soțul meu surprins. Mă uitam la el năucă realizînd că a luat aluzia personal. A zîmbit strîmb la mine și cu ironia lui inegalabilă mi-a spus că nu vrea să știe ce se află în capul meu. Cred că nici eu nu aș fi vrut. După ce am mîncat împreună, cățelul cerșind ca de obicei, el s-a așezat la computer iar eu îmi storceam mintea cum să fac sau ce să fac cu bulgărele de lut care mă aștepta sub scară. Mi-am pierdut timpul mutînd lucruri dintr-un loc în altul, mergînd de la scară la bucătărie și înapoi, și ascultînd în mine. Se făcuse tîrziu, știam că o dată cu oboseala îmi va dispare inspirația. Nu aveam niciodată timp pentru mine, pentru gîndurile mele, rostite sau nerostite. Cui puteam spune ce simt, ce gîndesc, cum aș vrea să fie lumea, viața, toți cei din jurul meu.
Mă gîndesc tot timpul la mama, trăiește foarte departe de mine, o văd o dată pe an și timpul nu ne ajunge. Nu de mult reușisem să o vizitez, plănuisem din timp dar mă îmbolnăvisem și totul a trebuit amînat. Pînă la urmă m-am dus, un drum lung și obositor, un zbor neliniștit și apăsător. Mama este foarte bătrînă și cu multe neputințe, cum îi place ei mereu să sublinieze. Este adevărat, omul bătrîn devine ciudat pentru noi care ne batem zi de zi cu noi înșine. Repetă mereu aceleași lucruri, ascult ce-mi spune, lucruri care mă surprind prin simplitatea și nevinovăția de bătrîn ajuns copil. Nu mi-a trecut însă niciodată prin cap să o dojenesc, să-i fac observație ca unui copil, să o cert, ce rost ar fi avut, ajungem toți acolo. Nu știu ce gîndește- aș vrea să știu- ascultă în ea cu privirea dusă, sare de la o temă la alta întrebînd același lucru de cîteva ori. Îi răspund ca și cum ar fi întrebat ceva pentru prima oară, totul decurge în liniște, o liniște pe care ea o produce cînd stă cu mîinile în poală și ochii umezi. Armonia se desprinde din gesturile și ochii ei, simt ce simte și nimic nu este ca dincolo de ușă. Se afla într-un centru de reabilitare, fusese bolnavă, căzuse pe scări și-și revenea cu greu. Ajunsese să se bucure de orice nimic, o scobitoare pe care o punea bine intr-un pai de coca-cola, o punguliță minusculă cu sare pe care o desfăcea cu ceremonie cînd îi venea masa. Nu avea voie sare dar privirea ei îmi spunea că îi lipsește. Îi împărțeam cu grijă o punguliță, ce sens avea să-i interzic, era una din puținele plăceri pe care și le mai putea permite. Mă uitam la ea și inima îmi era caldă, așa trebuia să fie, mă mîngîia stîngace pe braț șoptind: fata mea!
Nu a fost drăgăstoasă cînd eram mici, grijile nu-i dădeau voie să fie moale, și-a pierdut tăria mai tîrziu cînd nimeni nu a mai crezut-o. Poate știa că viața a trecut prea repede, așa cum simțim și noi cînd ne părăsesc copii. Gînduri nerostite, gesturi nefăcute, speranțe neîmplinite, descoperim toate aceste necesități cînd deja este prea tîrziu. Suntem prinși în caruselul vieții și nu reușim să ne întindem mîinile, să ne ținem unii de alții ca și cum ar fi ultimul moment.
Armonia pe care o caut și încerc să o hrănesc este un firișor subțire pe care-l sprijin din toate părțile, păzindu-l cu zgîrcenie. Soțul meu care îmi cunoaște slăbiciunea mă trage de fiecare dată pe podeaua realității, ameliorînd sau agravînd mai mult sau mai puțin starea mea nevindecabilă.
Cînd sunt la mama este altceva, nu mă zbat pentru armonie, vine singură, se află acolo, mă așez pe scaun și liniștea este în jurul meu. Încerc să păstrez fiecare gest, fiecare cuvînt, încerc să-mi memorez clipele lungi pe care știu că mai tîrziu le voi căuta. O urmăresc cum doarme greoaie pe patul prea scund, o ia somnul din nimic, noaptea nu doarme, nu știu dacă din cauza gîndurilor sau din cauza bătrîneții. Este de fapt o fetiță într-un corp bătrîn și neputincios. Nimeni nu vede asta.
În camera ei la spital, mai erau doua femei la fel de bătrîne iar una din ele era extrem de bolnavă. În prima zi intrînd în camera spitalului am văzut-o pe Dorothy, era cea foarte bolnavă, arăta ca un cadavru, slabă și nemișcată, cu ochii închiși, părul alb și rar era lipit pe frunte în șuvițe umede. Din cînd în cînd horcăia bătînd cu periuța de dinți în tabla noptierei. După cîteva zile mă obișnuisem cu ea și îi turnam lapte într-o ceașcă cu cioc cînd surorile nu aveau timp pentru mofturile ei, cum spuneau ele. Dorothy cu toată starea care la prima vedere arăta ca și cum nu mai trăiește mult, îmi dădea de fiecare dată peste mînă cu periuța de dinți dacă vedea că-i puneam prea mult lapte. Cealaltă bolnavă era din Indonezia și se uita mai tot timpul la televizor. O chema Anna și îmi era dragă. În fața patului avea o saltea subțire iar cînd familia ei o vizita, se descălțau toți și își puneau cuminți pantofii la rînd lîngă perete. Îngenuncheau apoi pe salteaua subțire și vorbeau respectuos cu Anna. Încercam cît puteam să le ajut într-un fel, le însoțeam la toaletă sau le aduceam apă rece din hol. Anna a plîns cînd am plecat, Dorothy murise cu o săptămînă înainte. Mama era de fapt cel mai bine și după ce apărusem eu îi mergea din ce în ce mai bine, stăteam lîngă ea cînd îi venea masa și aveam grijă să mănînce tot, înghețata era bineînțeles punctul culminant din tabieturile ei. Era moartă după înghețată, lucru care-mi afirma întoarcerea la copilărie. Seara, înainte să plec, îi făceam patul, trebuia să-i fac rost de mai multe pături pe care a doua zi le găseam îngrămădite pe jos, ea spunînd că murise de căldură. Asta nu o împiedica însă ca în seara următoare să-mi ceară iar pături cît mai multe spunînd că moare de frig. Făceam totul zîmbind în mine, îi căutam două cămăși de noapte curate pe care le îmbrăca una peste alta. Îi dădeam drumul la televizor, îi aduceam apă proaspătă avînd grijă să fie toate la îndemîna ei. Ne despărțeam cu greu și afară, în liniștea serii recapitulam în gînd cum am lăsat-o și dacă nu am uitat ceva. Porneam spre casă cu gîndurile duse, unde, nu știu, eram mereu obosită dar mulțumită. Spre sfîrșit, plecam din ce în ce mai tristă știind că în curînd ne vom despărți. Aveam însă o mulțumire în suflet, nora mea care avea o casă de bătrîni, se hotărîse să o ia pe mama la ea. După spital ea ar fi trebuit să meargă la o altă casă de bătrîni, am fost acolo, înlemnisem cum arăta și eram disperată știind că ea se va întoarce acolo. Cînd am aflat de hotărîrea norii mele am cărat acolo toate lucrurile ei cu o vigoare la care nu mă mai așteptam. Nici acum nu știu cum am reușit, bucuria îmi dădea puteri pe care nu credeam că le mai am, i-am aranjat camera cum am putut de bine, i-am pus totul în așa fel încît ea să nu facă prea multe eforturi, mă bucuram de fiecare dată cînd îi aranjam ceva ce știam că o să-i placă. O zi înainte ca eu să mă întorc acasă, am mutat-o acolo. Era pierdută, cred că încă nu realizase unde ajunsese, se uita la mine ca un copil rătăcit, căuta prin pungi nimicuri, erau singurele lucruri de care-și aducea aminte. Îmi făceam griji, patul era nou pentru ea și de fiecare dată cînd dormea într-un pat nou avea probleme de obișnuință. Mă întreba în șoaptă dacă cred că o să-i meargă bine acolo. Nu puteam să o aud, nu sufeream să o văd atît de pierdută, era acum la voia altora, avusese destule probleme în trecut din cauza asta. Locuise pe la toți, trei din copii ei, eu nu mă pun la socoteală,- nu locuiesc acolo din păcate- dacă ar fi fost posibil aș fi luat-o imediat la mine dar nu era posibil.Un drum atît de lung peste ocean nu l-ar fi supraviețuit, cred că nici ea nu ar fi vrut să vină aici unde iernile sunt atît de grele. Era obișnuită cu soare.
Încerc să mă pun în locul ei, nu reușesc, atîtea dezamăgiri…

Magdalena Chirilov

Sunt născută în România la București și trăiesc de 48 de ani în Germania la Berlin. Faptul că nu aveam și nu am ocazia să vorbesc limba română, m-a determinat să scriu și în felul acesta să-mi țin trează legăturile cu limba noastră atît de frumoasă. Am început cu proză, trecînd la poezii și întorcîndu-mă la proză. Lucrez pe lîngă altele și în ceramică iar cînd această ocupație mă obosește, pictez. Încerc pe cît posibil să întrețin relații virtuale cu persoane din țară, nu întotdeauna din păcate cu succes. În rest, nimic deosebit despre persoana mea. Da, am o nepoțică dulce care este sufletul meu.