Dacă e să plecăm de la communis opinio, Tarantula este ori un roman experimental, ori o colecție de poezii. Am pleca însă de la o definiție greșită, cel puțin incompletă sau precipitată, ca o etichetă adăugată peste o altă etichetă, care ne-ar îndepărta tot mai mult de adevăr. Vom lua deci drept adevăr absolut însăși cuvintele lui Dylan: “Numesc cântec tot ceea ce pot cânta. Numesc poezie tot ceea ce nu pot cânta. Numesc roman tot ceea ce nu pot cânta sau ceea ce e prea lung pentru a fi considerat poezie.” Rezultă clar din această afirmație că ideea de “roman” a autorului nu coincide neapărat cu cea a cititorilor săi.
Critica tradițională (apropo de asta, Cărtărescu e un mare admirator, semnează prefața ediției de la Humanitas) definește Tarantula un prozimetru (compoziție care exploatează, în același timp, domeniul poeziei și cel al prozei; primele exemple le găsim în antichitate, Petronius, Satyricon, apoi în evul mediu, Dante, Vita Nuova, iar pentru epoca modernă, rămânând în aria americană, Nabokov, Pale Fire, W.C.Williams, Paterson și câte altele de Bukowski) însă chiar și așa pare prea puțin pentru a da o idee chiar și aproximativă despre o lucrare de acest tip care, deși aparține literaturii experimentale (ale cărei criterii de clasificare sunt, oricum, foarte elastice) iese în afara granițelor ei, având scopul voit (de autor) și intenția vădită de a provoca limba scrisă, de a o duce la limita ambiguității fonetice și semantice.
Să nu tragem totuși concluzii pripite! Nu avem de-a face cu o carte scrisă ”după ureche”, pentru că în spatele jocurilor de cuvinte și a ritmului sintactic (în unele cazuri, într-adevăr, ca de cântec) se ascund aceleași teme din cântecele Bringing It All Back Home, Highway 61 Revisited sau Blonde on Blonde: America în era post-Kennedy, obsesia și plăcerea sexului (pilulele anticoncepționale), violența în raporturile sociale și, în general, în lume culminând cu războiul din Vietnam iar salvarea la toate acestea va trebui să vină, bineînțeles, din partea muzicii, reprezentată în carte prin referirea constantă la Aretha Franklin (încă din primele rânduri ale operei, precum altădată poeții își citau muzele în deschiderea propriilor poeme).
Dacă T.S.Eliot și James Joyce au scris The Waste Land, respectiv Ulysses înțesându-le paginile de referințe și citații, nu un efort mai puțin excepțional a depus aici Dylan, adăugând, totuși, un element nou, deloc greu de ghicit. Bineînțeles, este vorba despre muzicalitate. Câteva exemple de jocuri fonetice ar trebui să fie lămuritoare (deși nu se vor a fi). Pillhead virgins, scrie autorul referindu-se la virgine care dansează pe capătul unei pilule (anticoncepționale), o fină asonanță cu pinhead, capăt de spin, loc unde, după tradiție, ar dansa îngerii. În capitolul unu, avem la un moment dat broad save the clean. Nu este greu de identificat (dacă se pleacă urechea la sunetul sintagmei) asemănarea cu mai binecunoscutul: God save the Queen. Până acum, nimic ciudat. Însă ce înseamnă broad în afară de larg, de vastă întindere? Ca substantiv, cuvântul se traduce prin prostituată, femeie ușoară!
Punctuația este strâns legată de ritm. Nu apare, în întreaga carte, o singură majusculă la început de propoziție. Literele mari sunt folosite în puține cazuri, în scopul de a sublinia anumite concepte. Avem apoi o prezență masivă de ”&” și ”–”, folosite în scrierea lui Dylan nu așa cum suntem obișnuiți, ca elemente conjunctive, ci, în mod paradoxal, ca impunătoare de ritm, cu funcția principală de a scinda fraza, terminând, deci, prin a fi interpretate drept disjunctive.
Vai de bieții traducători (măcar cititorii pot renunța)! Spun asta pentru că textul e extrem de dificil de urmărit în limba originală, nu doar pentru că are o asemenea complexitate sintactică încât pare că nimic nu are sens, ci și pentru că sunt dese dățile în care Dylan recurge la limbajul slang, folosit de hipsterii din stradă, nefiind mereu de la sine înțeles dacă lexicul provine de acolo, sau Dylan inventează pur și simplu noi cuvinte pentru a-și satisface plăcerea alternanței de sunete.
Dacă ar fi să trag o linie la final și să spun, Am citit Tarantula, nu aș putea defini cu exactitate ce anume am citit. E un caleidoscop de imagini și sunete, o bizarerie înțesată de sclipiri geniale, de motive literare, filozofice, un strigăt (de deznădejde, de disperare?) din toți rărunchii, o expunere a problematicii finalului de secol trecut.
Tarantula își alege cititorii, este acel tip de scriere pretențioasă, înțeleasă pe deplin poate doar de specialiștii în literatură americană și mondială, sau poate nici chiar de ei. Orice încercare de a o interpreta este doar o încercare, orice încercare de a o înțelege și de a o citi rămâne, la fel, doar o încercare.
Fără să intru în polemici inutile despre alegerea de anul acesta a Academiei Suedeze, am reușit să îmi formez, prin citirea cărții, o opinie literară (rea, bună? – este irelevant) despre acest cântăreț și compozitor, poet (aici) și prozator. Încercați și voi, așa, ca să mai scăpați de prejudecăți!
Citește un fragment tradus din carte, aici: Pisigăoaza nepedepsită
Scriitor. Traducător.
Critic literar.
Redactor LiterИautica.
Cărți publicate:
Încotro ne îndreptăm (Litera, 2022) – roman
Treisprezece. Proză fantastică (Litera, 2021) – povestiri
Este de găsit pe pagina sa de autor.
Până ce-i voi citi cărțile, voi continua să mă delectez cu poemuzica lui Dylan. Dar m-ai făcut al naibii de curios :) „Tarantula” trece în capătul listei…. imediat după „Versetele satanice”, prin care înaintez momentan.
Foate interesant ce ai scris pentru recenzia de fata. Parca mai curios as fi sa vad intii filmul ala biografic parca de anul trecut. Trebuie sa recunosc ca nu m-a atras niciodata muzica lui, pentru mine e o lalaiala interminabila si mi-aduc aminte de niste excursii la munte prin liceu, cind un coleg si bun prieten ne punea niste Dylan the best of pina la exasperare.
Din ce spui tu nu are sens sa citesti Tarantula decit in engleza pentru ca altfel cum pastrezi muzicalitatea versului?
Credeti ca Eminem are sanse la Nobel, asa mai spre sfirsitul carierei? :)
Ești puțin dur, dar te înțeleg. E o carte foarte grea, citește-o cu ghidul de lectură, o ediție critică care să îți permită să înțelegi. Pentru că fără un instrument de genul, e ca și cum ai citi poezie ermetică.
Ca sa reformulez, cred ca fiecare generatie are muzica ei de „protest” si a mea nu l-a avut pe Dylan. Simplu.
Daca in juriu ar fi fost din astia de virsta mea sau mai tineri, de virsta ta, in nici un caz nu ar fi ales un muzician-compozitor ca Dylan. Oricum mai sint si altii cel putin la fel de buni poeti: Cohen, Nick Cave, ambii in viata…
“Dylan’s achievement is so monumental. He was the Picasso. I’m the Matisse. I love Matisse, but I’m in awe of Picasso.” Leonard Cohen (1992)
Eu, Cornel, încadrându-mă la vârsta de care vorbești, l-aș nominaliza pe Dylan pentru cel mai bun poet-muzician, fără niciun dubiu. Cu literatura e totuși altă treabă. Dar poate-i un lucru bun ce s-a întâmplat. Ascultătorii de muzică vor începe să citească mai mult. Asta ca s-o n-o dăm în extremele cu „literatura e moartă” și ce alte bazaconii mai circulă pe net.
Mai e și următoarea întrebare: literatura este cea scrisă pe hârtie, doar, sau există literatură și în alte domenii ale artei? Oricum, înainte de a le cânta, textele melodiilor sunt scrise, și pot fi citite /interpretate ca poezii.