Tarquin Hall, Vish Puri 02 (fragment) Cazul omului care a murit de rîs

Înfundat pe canapeaua din spate a Ambassadorului, cu geamurile complet închise şi aerul condiţionat la maximum, Vish Puri trăgea cu ochiul la crăpătura din parbrizul maşinii. Începuse prin a fi o mică fisură lăsată de o piatră care ţîşnise de sub roţile unui camion accelerînd peste viteza legală pe Mathura Road, chiar în acea după masă. Dar în ciuda benzii adezive lipite acolo ca un bandaj, fisura începuse să ia proporţii.

Căldura infernală apăsa tare pe parbriz încercînd să-i testeze fragilitatea, hotărîtă parcă să cucerească acel provocator spaţiu de aer rece ce exista dincolo de el. Detectivul îşi imagină cum trebuie să te simţi dacă explorezi adîncimile oceanelor, ascultîndu-ţi micul batiscaf cum trozneste sub mii de tone de presiune.

În acea luni de început de iunie temperatura maximă în capitală urcase la 44 de grade Celsius sau 111 Fahrenheit – atît de fierbinte încît asfaltul pe trotoare începuse să fie pliabil şi lipicios precum bomboanele de mentă. Atît de fierbinte încît şi acum, o oră de la lăsarea întunericului, aerul se simţea în plămîni ca o văpaie.

Nimic nu putea amorţi spiritul frenetic al traficului de oră de vîrf. Oriunde privea Puri, mii şi mii de oameni îşi croiau drum prin căldură, vuietul traficului, şi coloane de fum de eşapament în bătaia farurilor. Muncitori, servitori şi studenţi îngrămădiţi în autobuze fără aer condiţionat; biciclişti în cămăşi îmbibate de transpiraţie, încordaţi pe pedale; familii de trei, patru, chiar cinci urcaţi pe scutere, mame aşezate cu ambele picioare pe o parte, copii mici ţinuţi în braţe, cei mai mari făcuţi sandwich între părinţi.

Şi peste tot prospera comerţul. Bucăţi îngheţate de nucă de cocos şi copii piratate de romane cîştigătoare Booker Prize erau vîndute de puştani ce şerpuiau prin traficul care deabia avansa. Pepeni erau săltaţi pe pavaj. Fluturaşi care făceau reclamă unor fachiri ce puteau să alunge spirite rele şi să neutralizeze blesteme erau strecuraţi sub ştergătoarele de parbriz.

În timp ce privea nenumăratele feţe şirete, strălucind a transpiraţie, ochii clipind des în poluarea de afară, buzele desfăcute de sete, Puri fu uimit de stoicismul cu care locuitorii oraşului îşi duceau vieţile, în aparenţă resemnaţi în ce priveşte condiţiile grele, şi, pentru cei mai mulţi, în curs de deteriorare; dar în acelaşi timp deplîngea capacitatea oamenilor de a se ajusta la orice condiţii de viaţă, de a le percepe ca normale.

“Instinctul de supravieţuire este în acelaşi timp binecuvîntare şi blestem”, îşi spuse.

În ce-l priveşte, detectivul se obişnuise cu aerul condiţionat şi în lipsa acestuia nu s-ar fi simţit deloc confortabil, aşa cum obişnuia el să se îmbrace: în costume safari şi şepci Sandown. În toiul verii stătea pe cît posibil în interior. Cînd nu putea evita o ieşire, Frînă-de-mînă, şoferul lui, trebuia să meargă alături cu o umbrelă, să se asigure că patronul e mereu la umbră. Puri investise deasemenea într-un mic ventilator de mînă cu baterii. Dar la temperaturi ca cele de acum ar fi avut un efect contrar: aşa cum te-ai fi pus în faţa unui răsuflători dinspre o brutărie.

Tot ce putea să facă era să se roage să reziste parbrizul. Mîine era cel mai devreme cînd îl putea trimite pe Frînă-de-mînă să-l repare.

Urma să fie o noapte lungă.

Puri îşi privi ceasul. Opt fără zece – zece minute pînă la ora tranzacţiei de la Fun’N’ Food Village.

“Subiectul se apropie de pasarela IGI, over”, spuse în walkie-talkie.

Safariul argintiu pe care-l urmăreau părăsi aglomeraţia de vile din sudul oraşului şi se îndreptă către noua autostradă suspedată cu trei benzi, spre Indira Gandi International Aeroport.

“În poziţie, şefule!” răspunse o voce înapoi. Aparţinea unuia dintre cei mai buni colaboratori ai lui care lucra sub acoperire.

Puri, care avea obiceiul de a da porecle tuturor, îl numea Neon, deoarece (după părerea lui)  flicărea cam slab dimineaţa la prima oră.

“Tip-top”, replică detectivul. “Ar trebui să fim cu tine în curînd. Numai dacă nenorocitul ăsta s-ar mişca mai repede. Dumnezeule, aşa un melc!”

Din momentul în care începuseră urmărirea Safariului, detectivul cronometrase cît de încet avansau fără să-i vină să creadă. Spre deosebire de alte maşini care tratau şoseaua făcînd slalomuri printre vehiculele de tonaj mai mare şi camioanele diesel, de parcă era bandă de la Formula Unu, cel urmărit de ei mergea constant cu viteza legală. Era singura maşină pe drum care nu călca două benzi deodată şi cu faruri aprinse regulamentar de la lăsarea serii. Pînă şi claxonul rămăsese neutilizat în ciuda semnelor lipite în spatele camioanelor: “Te rog să mă claxonezi!”

“Ahhh!” exclamă Puri cu frustrare, în timp ce Safariul dădu prioritate unui biciclist care transporta în spate un client în aşa numita rickshaw. “Sînt cu totul pentru condusul prudent –la urma urmei viteza dă fiori dar şi ucide. Dar omul ăsta e ca o glumă proastă, nu?”

Frînă-de-mînă era la fel de nedumerit: “Unde o fi învăţat să conducă, domnule?” întrebă în hindusă. “La colegiul de fete?”

“Nu, în Statele Unite!” răspunse detectivul rîzînd.

De fapt, într-adevăr, Shanmuga Sundaram Rathinasabapathy, cel mai recent client al lui Puri, îşi luase carnetul în Raleigh, Carolina de Nord.

Conform dosarului lui Rathinasabapathy – Puri reuşise să facă rost de o copie de la un fost coleg de la academia militară care acum lucra pentru serviciul Indian de inteligenţă – ‘Sam’ Rathinasabapathy era fiul unui chirurg născut şi crescut în Tar Heel. Cercetător în fizică nucleară şi absolvent de MIT, revenise în India în urmă cu o lună, aducînd cu el o soţie fără rezidenţă indiană şi doi copii mici. Trebuia să lucreze pentru o corporaţie americano-indiană în curs de a construi un reactor nuclear de nouă tehnologie – dar pînă acum îşi pierduse timpul cu probleme, birocraţie şi corupţie, încercînd să închirieze un apartament, să-şi înscrie copiii la şcoală şi în general să facă primii paşi prin hăţişul oraşului.

În urmă cu trei zile, în faţa unei situaţii critice, Sam Rathinasabapathy venise să-l întîlnească pe Puri în biroul din piaţa Khan unde şi-a expus problema.

“E vorba de copiii mei! Ce mă fac? Sînt de-a dreptul disperat!”

Detectivul a fost de acord să-l ajute, sfătuindu-l pe onestul, respectabilul Rathinasabapathy să joace exact aşa cum îi ceruse omul de legătură care îl contactase.

“Plăteşte-l pe cîinele ăsta nenorocit şi lasă restul pe seama mea!” exact aşa spusese.

După prima întîlnire, Puri se minunase secretarei, Elizabeth Rani, de naivitatea tipilor ăştia care au pierdut contactul cu India pentru mult timp. Din ce în ce mai mulţi erau numiţi în India de către companii multinaţionale şi instituţii financiare de top. Exact ca britanicii dinaintea lor, majoritatea trăiau în puf, îşi petreceau o bună parte din timp plîngîndu-se de calitatea serviciilor şi nu aveau nici cea mai vagă idee de cum merge treaba în India.

“O fi el crema cremelor, dar aici, în India, e pierdut în ceaţă” spusese detectivul. “Ce se cere în situaţia lui este experienţă şi îndemînare. Din fericire, Vish Puri le poate oferi pe ambele!”

Oferindu-i-l pe aşa poreclitul Coconut în felul acesta : “Băiatul este cam închis la culoare pe dinafară dar străluceşte pe dinăuntru” -, detectivul şi-a pus planul în mişcare.

În acea după masă, Sam Rathinasabapathy retrăsese de la bancă cele două sute de mii de rupii cerute  –  cîte o sută de mii pentru fiecare copil. Adusese banii la “Most Private Investigators Ltd.”, unde Puri înregistrase seria bancnotelor apoi pusese fişicurile într-un rucsac. Telefonul intermediarului, din care primiseră indicaţii unde să aibă loc tranzacţia, a venit pe la ora şase. Ceea ce-i dăduse sufficient timp lui Neon să ajungă primul la Fun ‘N’ Village şi să-şi aleagă postul de observaţie. Acum tot ce rămăsese era ca Rathinasabapathy să înmîneze banii.

“Timpul estimat pentru contact, zece.. Dumnezeule.. mai bine să zicem cincisprezece minute, over”, a spus Puri oftînd în timp ce maşina lui Rathinasabapathy părăsea autostrada pentru a o lua pe un drum secundar prăfuit. Aici, confruntîndu-se cu găuri în carosabil şi denivelări nemarcate, şi deasemenea obişnuita cacofonie audio de claxoane, vehicolul a încetinit imediat evitînd la mustaţă un biciclist ce transporta o stivă înaltă de cartoane de ouă. Frînă-de-mînă, străduindu-se să ţină o distanţă potrivită şi expus furiei prăfoase ce ieşea din spatele unui camion de transport marfă, a fost forţat să frîneze brusc. În acelaşi timp, instinctiv, s-a sprijinit cu coatele peste claxon.

“Scuze, Şefule!”, a spus pe ton umil. “Dar conduce ca o babă!”

“Toţi americanii conduc în felul ăsta”, a confirmat detectivul.

“Trebuie să fie puzderie de accidente în Am-ree-ka” murmură Frînă-de-mînă.

Se făcuse 8:15 la momentul cînd Rathinasabapathy ajunsese la destinaţie şi parca în faţă la Fun ’N’ Village. S-a grăbit spre casa de bilete, şi cu rucsascul în mînă s-a aşezat la coadă.

Aşteptîndu-se la orice, Puri a deschis portiera, lăsînd căldură şi umiditatea să lovească în el. S-a simţit suflat înapoi şi a trebuit să se încontreze bine pe picioare. A fost o chestiune de cîteva secunde pînă ce a simţit prima dîră de sudoare prelingîndu-se în jos pe gît. Transpiraţia începuse să se formeze pe buza superioară în spatele mustăţii groase cît un mîner de bicicletă.

Făcîndu-şi vînt cu un ziar, detectivul şi-a cumpărat un jeton de intrare şi şi-a urmat clientul prin barele rotative.

Fun ‘N’ Village, un parc de amuzament indian de excepţie cu popularele atracţii acvatice era plin pînă la refuz cu copii zăpăciţi. Ţipetele lor umplea aerul, în timp ce alunecau la vale pe tobogane şi înnotau cîineşte de-a lungul lui Lazy River: “Vreau din nou, vreau din nou!”

Mame purtînd costume Punjabi strălucitoare de bumbac, cu acei pantaloni bufanţi suflecaţi acum pînă sub genunchi, stăteau pe jumătate ude la capătul cu adîncime mică al piscinelor, jucîndu-se cu copiii lor. În piscina cu valuri, un grup de băieţi Sikh, cu turbanele caracteristice pe cap şi în pantaloni scurţi de jucători de basket aruncau o minge de volei de la unul la altul. Pe băncile aranjate pe margine, bunici şi mătuşi îşi răcoreau tălpile în apă rece mîncau dhokla iute garnisit cu coriandru proaspăt şi ardei verzi.

Puri l-a urmărit pe Rathinasabapathy cum se strecura prin mulţime îndreptîndu-se spre una dintre multele statuete de carton care punctau aleile parcului din loc în loc: un înfricoşător rege-demon, Ravana, cel cu zece capete. Avea o înălţime de trei metri. Cu ochi sălbatici şi buze dispreţuitoare, agita un uriaş iatagan cu care se pregătea să izbească un şarpe hidos.

Intermediarul îl instruise pe Rathinasabapathy  să-l aştepte în faţa lui Ravana.

Clientul lui Puri se opri în umbra impozantei divinităţi. Ochii lui ameninţători scanau mulţimea de vizitatori care treceau înainte şi înapoi. Între timp, detectivul, ţinîndu-şi clientul în cîmpul vizual, se alătură unei cozi neascultătoare ce se formase în faţa unei gherete de fast food. Cînd i-a venit rîndul a comandat o porţie de aloo tikki masala. “S-ar putea să treacă cîteva ore bune pînă să pot mînca din nou”, se gîndea, şi burger-ul vegetarian pe care îl servise la Clubul Gymkhana îl lăsase jinduind după ceva spicy – în ciuda faptului că stropise sandwich-ul cu un sfert de sticlă de sos Maggi Chilli.

Mîncarea fu delicioasă şi după ce a şters fiecare firimitură de pe fundul farfuriei, a mai comandat o porţie. Aceasta a fost urmată de o chuski, şi o jeera cola cu extra sirop, pe care a trebuit să o înfulece repede înainte de a se topi, ca să evite vreo pată incriminatorie pe haine – deoarece ar fi fost imediat observată de ochii de vultur ai soţiei.

Pe la 8:30, cînd în continuare nu se arătase nici urmă de intermediar, Puri începuse să se întrebe dacă planul nu eşuase. Blestema pe sub mustăţi că nu anticipase neîndemînarea la şofat a clientului său. Dar apoi, ce fel de specimen să fii să nu-ţi angajezi un şofer?

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.