Tehnici Avansate de Căutare de Serviciu

CAPITOLUL ANTERIOR AICI
Dar nu îl ascultasem la timpul potrivit pe Abdul și așa ajunsesem iar în şomaj cu 1400$ pe lună (în trei ani suma asta nu crescuse deloc, că doar nu e salariu!). Al doilea “sejour” de genul ăsta pe care mi-l petreceam fără să-mi caut de lucru. La fiecare două săptămîni trebuia să sun un anumit număr de telefon unde “vorbeam” cu un robot. El mă întreba dacă mi-am căutat de lucru, eu apăsam o tastă că “da”. El mă întreba dacă am părăsit spațiul orașului sau am fost în vacanță, eu apăsam altă tasta să-i sugerez că “nu”. El mă întreba dacă am luat cursuri full time în intervalul de două săptămîni eu iar apăsam tasta aia și tot așa pînă cînd la sfîrșit îmi spunea “good bye”.
La un moment dat cineva a realizat că sînt un caz fără speranță și mi s-a făcut recomandarea de a lua un curs intitulat pompos, dar potrivit, “Tehnici Avansate de Căutare de Servici”. Cursul era sponsorizat de guvern dar la intrarea în clădire, nu exista nici un semn care să indice că ar ține de guvern, din contră, avea un nume care indica mai degrabă contrariul. Că ar fi o companie privată. Alcea Tehnologies Inc. Exact așa se numește și acum, după atîția ani. Veți vedea de ce (dar nu în acest episod).
Cursul se oferea în două versiuni: una condensată, de numai două zile ori, dacă nu, cea lungă, de două săptămîni. Pentru că tot n-aveam ce face, m-am înscris la cel de două săptămîni, deşi un amic care-l luase pe cel de două zile, declarase că n-ai fi avut ce face într-o a treia zi şi că probabil că după două săptămîni de făcut asta, şi o maimuţă stupidă ar şti să-şi găsească servici.
Îndrumătoarea grupului era o sîrboaică simpatică, cu o atitudine foarte pozitivă care luase ea însăși acest curs cu ceva timp în urmă cînd rămăsese fără serviciu. Și cum nu-și găsise ceva mai bun la final acceptase o propunere să rămînă acolo și să îi învețe pe alții cum să o facă! Coincidența și mai mare făcea că lucrase exact la compania unde lucrasem și eu, numai că ea fusese dată afară printre primii. Ea mi-a prezentat și lucrul ăsta dintr-o altă perspectivă: că într-un fel e un ghinion să supraviețuiești pînă la sfîrșit și să fii dat afară printre ultimii deoarece dacă economia nu se redresează (și nu se redresase) toți care au fost dați afară înaintea ta au tot ocupat poziții așa că pentru tine vor fi mai puține.
Mi-am dat seama de la început că aveam de-a face cu o tipă isteață foc. Tot ea m-a sfătuit să nu mă înscriu la MBA, chiar dacă luasem o notă astronomică la testul ăla GMAT și Ottawa University îmi trimitea scrisori aproape implorîndu-mă să mă înscriu că rezultatul testului expiră în curînd. Dar Mira mi-a spus că MBA-ul se face atunci cînd deja ai o poziție asigurată de cineva sau cînd ai serviciu și îți trebuie diploma de MBA ca să avansezi.
În clasă eram aproximativ douăzeci de persoane. Majoritatea erau emigranți, doar patru sau cinci canadieni. Pe scurt, ce ne repeta Mira acolo la nesfîrşit, era că numai 5% sau maximum 10% din numărul total de poziţii postate drept vacante sînt cu adevărat vacante şi că restul de 90% sînt date înainte de a fi postate. În consecinţă, rezulta că şansa adevărată de a-ţi găsi de lucru este să ajungi la astea 90% înainte să fie date la altul. Pentru a le accesa dezvoltaseră o metodologie de urmat, pe care personal nu am urmat-o nici măcar o singură dată, pentru că nu sînt genul. Trebuia să intri în vorbă cu absolut toţi amicii (la fotbal, vecini, alţi părinţi la şcoala copiilor, colegii soţiei, etc, etc), rudele sau cunoscuţii, şi să le insinuezi un s.o.s. voalat prin care să-i atenţionezi de situaţia ta.
Apoi neapărat, CV-ul trebuia “croit” după fiecare singur job în parte. Asta era chiar esenţial! Modificat astfel încît să dea impresia că ştii tot ce se cere, deci eşti candidatul perfect pentru poziţia respectivă.
Şi dacă nu ştii?
Ei, şi voi!? N-aţi văzut în filme? – Improvizezi!
Dealtfel, am auzit dintr-o sursă exactă (soţul) cum cineva a aplicat pe o poziţie de IT, fără să ştie absolut deloc softul şi totodată cerinţa esenţială pentru jobul respectiv. După ce a luat interviul, legătura de amiciţie cu managera-şefă a evoluat atît de bine încît persoana respectivă a fost trimisă la curs să înveţe programul respectiv. Era un job la guvern, excelent plătit și persoana după zece ani e încă acolo și probabil va ieși la pensie de acolo. Nu văd nimic rău în asta. Aş fi văzut, doar dacă tipa nu ar fi fost în stare să înveţe softul cu pricina. Dar altfel? Este cel mai bun exemplu că a ştiut să se descurce, iar o firmă, ca să stea competitivă, are nevoie de oameni descurcăreţi şi inventivi. Punct!
Alt exemplu de descurcat dar mai la extrem mi-a fost povestit de o ucrainiancă, la vremea respectivă eram vecini. Făcuse medicina în Ucraina şi nu vedea nici o şansă să ajungă doctoriţă aici.
“Nu am două vieţi să mai fac încă o dată Medicina!” spunea.
Cînd am întrebat-o ce planuri are, mi-a răspuns că se va face asistentă medicală dar şi în direcţia asta exista o aberantă piedică birocratică: cu toată diploma ei de medicină (care nu conta) ar fi trebuit să facă şcoala de asistente (patru ani) de la zero. In loc de asta, facuse rost din Ucraina de o diplomă falsă de asistentă astfel ca nu a mai trebuit decît să-şi dea nişte examene de limbă şi ceva echivalări. O mică-mare scurtătură şi după un timp chiar a ajuns sa lucreze asistentă! Ştiţi ceva? Eu cred că merită să fie asistentă. E o tipă deşteaptă şi întotdeauna o voi admira pentru tupeu şi pentru că a găsit o cale de a ocoli cretinismul “sistemului”. Mă bucur foarte mult pentru ea. Nota zece şi, după părerea mea, un exemplu de urmat.
Ultimul exemplu non-conformist, dar şi cel mai “tare” îmi aparține sau altfel spus am fost creierul care a pus la cale o idee ingenioasă de a păcăli “sistemul”. S-a petrecut tot în perioada aceea cînd urmam să cunosc șomajul pentru a doua oară.
Aveam un coleg care, după vreo doi ani de inginereală, fusese “retrogradat” tehnologist – singura soluţie pentru a nu fi dat, la vremea respectivă, afară. Deci trebuia să facă în mare parte acelaşi lucru ca-nainte, dar pe-un salariu mai mic. Dar iată că, din păcate, pînă la urmă tot acolo se ajunsese: a fost “executat” şi încă un pic inaintea mea (deşi el era “permanent” iar eu “albastru”, dacă mai ţineţi minte codul culorilor din episoadele trecute). În continuare, el ar fi vrut să aplice pe ceva poziţii de inginer – dar cum să o facă? – din moment ce ultimii trei ani lucrase tehnologist?
Ca să nu-l mai văd cum se frămîntă, l-am sfătuit să bifeze inginer în CV pentru toată perioada cît fusesem colegi.
“Şi ce fac cu referinţele?”
“Păi la referinţe, mă treci pe mine!”
“Ca ce!?” (în viaţa reală ador cacofoniile)
“Managerul grupului de mechanical design şi engineering services!” am spus, fără să clipesc.
“Şi?!”
“Şi! Le dai interiorul meu şi gata. Cum pot ei să ştie ce funcţie am eu!?”
Mă bazam pe faptul că (presupunînd că erau interesaţi în persoana lui) cei de la Resurse Umane ar fi urmat să apeleze numărul nostru general, ar fi auzit mesajul-înregistrare al bine-cunoscutei companii ☺, apoi rugămintea de a forma extensia (interiorul), şi, cu chestia asta, eu mă gîndeam că aş fi înfipt destul de bine cîrligul în buza oricărui… (hai să nu spun fraier).

Cine nu mă crede în stare de asta, să citească “Escroc SRL”! Sînt născut în Bucureşti, crescut în Dristor, între blocuri – ce pot să fac?! Zis şi făcut! El a modificat CV-ul cum l-am sfătuit, a început să-l mitralize pe la tot felul de companii, Ottawa şi zonele limitrofe, dar (recesiune) a durat ceva timp pînă a fost chemat la un interviu – vreo patru luni –, timp în care, la rîndul meu, fusesem dat demult afară!
La naiba, totul se complica acum!
Fostul coleg mi-a spus în ce zi avea interviul. Teoretic, trebuia să fiu sunat imediat după ce ieşea el de acolo. Fiind acasă (eu cu pisica), trebuia dat telefonul meu de acasă. Pierdusem “cîrligul” cu mesajul ăla standard al companiei arhicunoscute.
În fine, toată chestia devenise un pic mai stresantă şi trebuia să joc mai tare: să intru perfect în pielea personajului, să vorbesc calm, exact ca un manager, să par un pic indiferent, tot ca un manager, şi aşa mai departe…
Mi-am imaginat un rol în care m-am pregătit mental să intru la primul ţîrîit al telefonului. Cînd m-a sunat nevastă-mea în ziua aia, era să-mi trîntească telefonul în nas, la auzul vocii cu inflexiuni manageriale cu care răspunsesem automat (nu aveam call display pe-atunci). Ea a crezut că formase aiurea.
Apoi, la un moment dat, a sunat iar amicul cu interviul şi m-a atenţionat că ar fi poate şi mai bine să aştept ca “posibilii angajatori” să lase ei primii un mesaj pe robot, iar eu să îi sun înapoi (ca să nu mă prindă la masă, cu gura plină sau ameţit după dulcele somn de după-amiază – la care nu poţi să te dedai decît cînd eşti fără ocupaţie )
Aşa se face că pînă la urmă planul s-a schimbat: nu am mai răspuns la niciun telefon, în schimb verificam des mesajele. Norocul (am aflat mai tîrziu) a fost de partea noastră (sau să spun a lui?): managera de la Resurse Umane fusese la rîndul ei proaspăt angajată, deci complet lipsită de experienţă. Nu i-a sărit în ochi detaliul: faptul că mesajul meu pe robot spunea doar “please, leave a message”.
Nu tu nume de companie mare, nu tu secretară… dar tot a mers!
În fine, am dat pisica afară din casă (geneul care miorlăie des), am tras aer în piept şi am apelat numărul. M-am recomandat managerul grupului, m-am bucurat (cu entuziasm) că angajatul “meu” a fost selectat pentru interviu, un tip extrem de muncitor, “dar ştiţi doar pentru ce companie lucrăm… în ce domeniu… unde, iată, chiar şi cei mai buni sînt lăsaţi să plece…” (asta oftînd). A fost un început splendid, pentru că i-a dat ocazia ei să-şi spună ofurile şi s-a creat un punct de legătură (orice maestru al conversaţiei ştie că găsirea punctului comun e esenţial) după care a fost iar rîndul meu să enumăr calităţile candidatului, care erau exact cele din “job description”.
La un moment dat, spre sfîrşit – ţin minte perfect – m-a întrebat şi veşnicul cretinism (capcană pe care orice candidat cu un IQ peste 50 ştie să o ocolească): care este “punctul slab” al persoanei. Am răspuns că,,. “ei bine, uneori, Cutărel, se ambiţionează prea tare pe cîte un proiect şi cînd se întîmplă asta, petrece mult timp la servici, pentru că nu suportă să lase lucrul nerezolvat… cu toate că – nu-i aşa? – e indicat să mai luăm şi pauze, concedii, să ne destindem un pic…” (am lăsat o mică pauză de suspans, cît să rumege ea “marele punct slab”, apoi am continuat) “… dar dacă vreţi un tip serios şi muncitor, fără îndoială, e angajatul perfect!”
Amicul a luat poziţia şi a ajuns foarte apreciat la noul loc de muncă. După cum îl cunoşteam, eram convins că aşa o să fie, şi mărturisesc că dacă m-aş fi îndoit c-ar fi fost în stare, nu l-aş fi ajutat.

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.