telegrama

[…]

Totul a început cu telegrama de înrolare primită de la armată. Un mesaj sec și formal, scris în grabă.

„Ți-a venit rândul”, a zis poștașul, întinzându-mi telegrama cu zâmbetul pe buze. N-am înțeles exact motivul său de bucurie. Am dat din umeri și am pus privirea în pământul noroios. Mama a început să plângă în bucătăria noastră cu ferestrele mici. Își sprijinea capul în palme, iar din când în când arunca o privire către mine. Am dorit s-o încurajez, când am afirmat că așa voi scăpa de munca pe câmp, dar asta nu i-a oprit lacrimile care i se scurgeau din ochii umflați, traversând cearcănele, pomeții osoși, punctele negre din jurul nasului. „În ce zi?”, a întrebat după ce s-a ridicat de la masă, fără să se atingă de mâncare. I-am spus că în douăzeci și patru de ore trebuia să mă prezint la unitatea militară. Oftase adânc, continuându-și drumul spre camera ei. Am crezut amândoi că un somn lung o va ajuta să accepte mai ușor acest lucru inevitabil.

Mâncam singur ciorbă rece. Analizam lumina care se reflecta din lingura de metal. La începutul lui mai soarele se ridica pe cer ca un zmeu în mâinile unui copil. Vântul lovea crengile caisului și ascultam foșnetul frunzelor verzi în timp ce mestecam pâinea tare, care trosnea între măsele. Am tras concluzia că nici nu se putea altfel, ar fi fost nevoie de o minune ca să scap de război. Stră-bunicul a luptat și a murit în primul război mondial. Bunicul a luptat și el în primul război mondial, probabil ar fi făcut-o și în al doilea, dacă în urma unei explozii de pe front n-ar fi ajuns ciolac. Folosea mereu niște cârje strâmbe, care scârțiau de fiecare dată când se sprijinea în ele. Ciotul de picior îl ținea înfășurat cu un prosop gros.

Piciorul bunicului s-a infectat. Carnea lui devenise un fel de friptură pentru viermi. Din răni ieșeau la suprafață mici larve albe, înmulțindu-se de la o zi la alta, în ciuda eforturilor bunicii de a le strivi într-o găleată de tablă. Viermii se deplasau în toate direcțiile, bunicul mă punea să-i ating, dar îmi era frică să nu mă muște. Într-o seară și-a dat sufletul, iar tata m-a luat în brațe și m-a pus să privesc moartea cu proprii mei ochi. Unicul mod de a mă opri din plâns a considerat că este palma izbită de obrazul meu.

În 43 tata a plecat să apere „rasa superioară” a lui Hitler și Antonescu. În ziua în care l-am anunțat că nu susțin nazismul și îi urăsc pe nemți, mi-a spart buza cu o singură lovitură, urlând că n-are de gând să hrănească un comunist. Se transformase în persoana potrivită pentru a fi manipulată și trimisă la moarte ca să apere interesele politicienilor. A plecat încrezător și nu s-a mai întors niciodată.

Dintr-o dată cineva a bătut în ușa de la intrare. Inițial n-am vrut să mă deranjez, gândindu-mă la vreun soldat bucuros să mă anunță că trebuie să mă grăbesc, dar Nae m-a strigat în șoaptă. Am ieșit să-l întâmpin, în timp ce înghițeam greu ultima lingură de ciorbă. Ținea în mână telegrama. A fluturat-o în fața mea și m-a întrebat dacă am primit și eu una. Am dat din cap. „Eu nu plec la război. Tu te duci?”. I-am răspuns că n-avem de ales, ce puteam să facem. A spus că e dispus la orice, numai să nu vadă războiul, să nu moară pentru țara asta de rahat. Ne-am așezat pe scările din fața casei, ce tocmai se uscaseră după ploaia din noaptea trecută. Își lipise spatele de ușa închisă, încercând să găsească un motiv pentru care ar trebui să luptăm pe front. Eu consideram că nu e momentul să căutăm explicații, nu asta înseamnă războiul. Țara voia sânge și noi ne născusem în momentul nepotrivit.

Am mers împreună la prietenul nostru, Didei, să vedem cum a reacționat la telegramă. Strada Călărași era pustie și liniștea specifică unei după-amiezi dintr-o primăvară târzie se pierdea cu urletul vreunei mame sau înjurăturile unui tânăr, citindu-și moartea în cele trei rânduri scrise de armată pe o hârtie cartonată. Grădina vecinei Tinca mirosea a liliac înflorit. Am întins mână la arbustul mai înalt decât gardul din lemn și am rupt o crenguță ca să sechestrez în plămâni parfumul care a doua zi avea să-mi lipsească. Oricine ne ieșea în cale, ne privea cu milă și ne încuraja. Ne amuzau optimiștii, cu afirmațiile lor despre patriotism. Altfel nu vorbeam cu Nae, dezvoltasem o tăcere vinovată și el încerca să-și controleze furia.

Pe Didei îl găsisem pe veranda casei cum își lustruia bocancii. Lângă el ținea și o sticlă de țuică. Nu s-a ridicat să ne salute, a continuat să-și curețe încălțămintea. N-a mai fost nevoie să-l întrebăm de telegramă, înțelesesem deja că se pregătește să plece la război. Totuși n-am putut să mă abțin să-l întreb dacă asta e ceea ce-și dorește. „Pe naiba! Mă trimite curva asta bătrână pe front. Mi-a zis că așa scapă de o gură de hrănit.” Imediat maică-sa ieșise pe verandă cum auzise voci străine. „Ce faci aici, putorilor? Halal de voi. Douăj dă ani și pierdeți vremea.”, începuse să ne critice, emanând o duhoare de țuică amestecată cu vin. „Vorbește, bre, frumos, că nu e treaba ta ce facem noi.”, a încercat Nae s-o calmeze. „Vezi că vin rușii peste tine”, a continuat el. „Moartea dacă ar veni peste asta”, completase Didei. Îmi sprijineam coatele pe scândurile din jurul verandei. Identificasem o gaură rotundă în zidul de chirpică al casei. Îmi provoca greață prezența ei alături de noi. Îi detestam vocabularul, aspectul fizic, numele – Tița. „Intră în casă, bețivo!”, a țipat Didei, determinând-o să ne trântească ușa în nas. Nae l-a anunțat că noi n-avem de gând să mergem la război. Am fost surprins să aflu asta, deși eu nu luasem nici o decizie în acest sens. Am vrut să-l contrazic, dar mi-a dat un cot. S-a ridicat aceeași întrebare din partea lui Didei: „Și ce vrei să facem?”. Același răspuns „Orice.” Didei prefera să se ducă pe front decât să mai stea în casă alături de părinți. O invidia pe Violeta, sora lui, pentru că s-a măritat și s-a mutat în casa socrilor, se gândea că ar fi fost mai bine dacă se năștea femeie. Nae încerca să-l încurajeze, îi tot repeta că vom găsi o soluție, important era să rămânem împreună. Inainte să plecăm i-am arătat cu degetul gaura din zid. „Șobolanii să-i mănânce. Nu-mi pasă.”, zise răstit,  îl deranja faptul că i-am cerut să rezolve acea problemă. Totuși i-am transmis că ne vedem a doua zi pe front, ceea ce l-a surprins, parcă nu mai înțelegea nimic.

[…]

Constantin

.