telegrama (2)

[…]

Pașii noștri traversau strada Mircea cel Mare unde pământul nu se uscase, iar praful așternut se transforma repede în noroi. Îi mărturisisem lui Nae că aș fi ucis-o pe Tița dacă era mama mea. El se amuzase. „Boschetară, boschetară, dar tot arată bine la vârsta ei.” N-am fost de acord cu această afirmație. Surorile Stan ne-au ieșit în cale și ne-au invitat la „petrecerea dedicată soldaților”. De fapt s-au adresat doar lui Nae, care n-a ratat momentul de a le demonstra sentimentele față de patrie: „Plecăm la război. Până la moarte luptăm pentru țara noastră”, zise în timp ce se lovea ușor cu pumnul în dreptul inimii. Zâmbisem larg – femeile apreciau cel mai mult acest patriotism patetic. A fi soldat, în acea perioadă, era echivalent cu a fi bărbat. Irina l-a pupat pe obraz ca o recompensă. Mie îmi fugeau ochii la Cristina, mai frumoasă decât sora ei și, conform mamei mele, cea mai frumoasă din oraș – „o prințesă rătăcită în noroi”, așa o caracteriza mama, când aveam opt ani și eram amândoi în aceeași clasă.
Câinele lui Ion Magelan lătra la noi, dorindu-și să rupă lanțul și să ne sfâșie pantalonii. Magelan ne-a invitat în casă, după ce a țipat la el să intre în cușca din scânduri putrezite. În mijlocul sufrageriei stătea deschisă o valiză, în jurul căreia se afla toată familia – cei doi frați și părinții. M-am tolănit pe canapea și soarele îmi bătea în ceafă. „Ce faci cu costmul ăla în armată? Te însori?”, am întrebat ironic. Glasul lui trist mi-a transmis că dacă moare vrea să fie îmbrăcat frumos. Mă amuzam copios pe seama acestei idei, dar maică-sa lăcrima într-o cârpă. „Dacă mori rămâi pe câmp, unde, probabil, e un munte de cadavre.” Nu voia să creadă în așa ceva, Nae mă aproba timid. Gicu Magelan a adus paharele cu vin, s-a așezat pe un taburet vopsit cu verde și a întins paharul să dăm cu toții noroc. Îi tremura mâna de emoții ori din cauza nervilor. A dat paharul peste cap și a plecat. „Mage, de ce ți-e teamă de moarte?” Întrebarea mea l-a iritat și a trântit săpunul în valiză. La rândul său m-a întrebat cum pot să fiu atât de indiferent. Am dat din umeri și am încruntat puțin fruntea. „E ușor să mori, mai greu e să trăiești”, am zis aranjându-mi părul într-o parte. Îmi sprijineam coatele pe genunchi și bărbia în palme. „Adică e firesc să mori”, am continuat ideea, „Nu-ți fă griji pentru moartea ta, îngrijorează-te pentru cei care continuă să trăiască.” Raționamentul acesta îl deranja, deoarece în viziunea lui viața era un dar divin și reprezenta tot ceea ce era mai frumos. „Sigur asta n-a spus-o unul mort de foame.” Nae a intervenit și ne-a cerut să încetăm discuția lipsită de sens, vedea mai utilă una despre fuga de război. Auzind propunerea, cei prezenți s-au luminat la față. Cuvintele lor se pierdeau în sufrageria mică, înghesuită cu mobilierul vechi, iar la mine mai ajungeau doar niște zgomote produse de corzile vocale, pe care nu reușeam să le deslușesc, nici nu intenționam.
Mă plictisea subiectul respectiv și nu plănuisem să-mi pierd timpul cu așa ceva. Le-am zis că aștept ca să schimbe ei lumea. Voiam să-mi petrec ziua pe străzile orașului. Afară se răcorise. Soarele se ascundea după casele mărunte, pomostite, văruite pe exterior cu diferite culori, înconjurate de garduri firave din bețe. Vântul adia și hainele întinse pe culme fluturau, scuturându-se de apă. De la o zi la alta se înmulțeau pânzele negre, prinse pe zidurile clădirilor, alături de care stăteau cănile cu apă. Loveam fiecare piatră întâlnită pe stradă. În drumul spre casă l-am vizitat pe nea Gică, cizmarul. A început să plângă la aflarea veștii. Invoca ajutorul divin, doar el ne mai rămăsese. Îmbrățisarea lui mi-a făcut plăcere. Apoi am salutat-o pe baba Bița, care mi-a dat mai multe borcane cu compot și dulceață, să am în armată. M-a strâns de mână și a spus o rugăciune în șoaptă, asigurându-mă că în fiecare zi se va ruga pentru mine și o să văd eu cum mă ajută Dumnezeu. Deși nu mi-am dorit, în cale mi-a ieșit Elena, îmbrăcată cu o rochie neagră, lungă până în pământ. Căra un coș cu pâine. M-am întrebat în gând cine e străina din fața mea, care nu mai mă atrăgea în nici un mod. Găsisem că avea nasul mare, ochii mici, fruntea mult prea lată, bărbia ascuțită. Cândva toate astea nu mă deranjau. De când ne-am văzut ultima dată, în urmă cu doi ani, îi căzuse și un dinte, ușor de remarcat. Am considerat că e mai potrivit să nu-i vorbesc. Orgoliul nu-mi permitea să mă comport de parcă nimic nu s-a întâmplat între noi, ca și cum niciodată n-am ținut-o în brațele mele. Probabil la un moment dat s-a gândit să se întoarcă înapoi, altfel nu înțeleg de ce s-a oprit în mijlocul drumului. A continuat să se deplaseze spre mine, evitându-mi privirea. Am zâmbit în apropierea ei, aducându-mi aminte cum străina aceasta îmi spunea că mă iubește, iar a doua zi se logodea cu Tudor Nicolescu, băiatului doctorului. Aș fi putut s-o insult, să-i spun să se ducă naibii, ea și toată familia ei. Totul între noi se terminase și mă bucuram. Într-o zi, nu foarte îndepărtată, aș fi ajuns în punctul în care mă întrebam ce caut lângă o astfel de femeie. Nici atrăgătoare, nici inteligentă. A fost doar prima care mi s-a aruncat în brațe la o vârstă fragedă din adolescență.
Am ajuns acasă și am smuls doliul de pe zid, convins că fac loc altuia, parcă îmi săpam singur groapa. „Odihnește-te în pace, tată!”, am zis cu voce tare, „dar trebuie să trăim și noi.” Mama s-a supărat, mi-a vorbit despre tradiția de a ține un an de zile doliul la casă și despre toate bârfele din oraș „O să spună lumea că l-am uitat pe tac-tu.” „Chiar te rog să-l uiți. Acum ne gândim la viață, mamă. De câte ori văd cârpa asta, îmi vin în minte toți morții. Vreau să trăiesc fără frică de moarte. Măcar azi.” Am dat foc doliului și m-am culcat.

Constantin

.