The Island of Missing Trees, de Elif Shafak

De ce-am vrut să citesc cartea asta? Pentru că Elif Shafak e pe val sau pentru că e una dintre vocile puternice care luptă pentru drepturile omului sau pentru că ştiam că o să găsesc nişte reţete/meniuri noi? Nu ştiu, curiozitatea a învins şi am reuşit s-o termin. Se spune că scriitorul trebuie să vină cu ceva nou de fiecare dată, să o ia de la început, să încerce noi şi noi feluri de a spune povestea. Puţini o fac. La Elif Shafak am găsit acelaşi stil, cu diferenţa că în mare parte din carte ne vorbeşte un smochin. Partea asta îmi place, e bine scrisă, e o documentare plăcută, aflăm din viaţa copacilor, într-o formă poetică, nu şcolară, apar chiar şi poze, ne apropiem poate de natură, şi aici înţeleg de ce e o carte foarte apreciată de tineri. Un smochin ne povesteşte viaţa lui, de fapt a ei – pentu că este de gen feminin, aşa ne spune – cum trăia liniştită în Cipru, într-o tavernă care-i purta numele: The Happy Fig, şi care aparţinea unui cuplu gay mixt, un turc şi un grec, cum a fost martora unui atentat cu bombă, cum a supravieţuit, cum cei doi patroni au fost răpiţi şi ea a rămas singură, cum a fost invadată de insecte, cum a aflat ştiri de la un şoarece, de la furnici şi ţânţari, cum a ajuns până la urmă într-o grădină din Anglia.
Sunt puţin subiectivă pentru că m-a atras şi pe mine acum mult timp să scriu despre Cipru, despre divizarea insulei, şi, culmea, alesesem şi eu un cuplu gay, probabil pentru că toţi scriitori ştiu că atrage atenţia să scrii despre asta. Dar să nu divaghez: cei care au adus-o în noua ei ţară au fost tot un cuplu mixt: ea turcoaică, Defne, el grec, Kostas, un fel de Romeo şi Julieta moderni, care şi-au ascuns relaţia, însă nu prea au fost în stare să facă vreun sacrificiu pentru ea: Kostas s-a lăsat dus departe din decizia mamei, şi totuşi, când se revăd după mai mult de douăzeci de ani, ea îl acceptă din nou.
Povestea lor începe în 1974 şi este realist redată, credem în întâlnirile lor clandestine şi inocente, în săruturile pe furiş şi în dorinţa care se dezlănţuie în ziua unui atentat. Dar reluarea poveştii lor are un aer de carte comercială, iar Kostas e prea puţin credibil într-o încercare ridicolă să salveze nişte păsări, riscând totul pentru ele, în timp ce pentru femeia iubită nu riscă niciodată nimic. Chiar şi aşa, fără să ştim exact cum şi de ce, este un personaj de care reuşim să ne apropiem, poate datorită singurătăţii lui din prezent, poate prin felul în care se poartă cu Ada, poate chiar prin laşitatea lui.
Dacă ar fi doar atât, am avea deci povestea smochinului şi o poveste de dragoste, dar nu e suficient în ziua de azi, e nevoie de politică, de injustiţie, de ecologie şi climate change.
Sunt de acord, de exemplu, aflăm lucruri despre scindarea insulei în două, despre convieţuirea paşnică a oamenilor până la un moment dat când încep să se învrăjbească,  dar aici deja lucrurile sunt spuse dintr-un fel de obligaţie, şi într-o formă destul de didactică. Iar partea de ecologie, cam la fel, ştim cu toţii situaţia planetei, şi nu asta căutăm într-o carte de ficţiune, nu e nevoie să fie atinse toate punctele hot ale momentului pentru ca o carte să aibă succes, cred. Adică aş fi preferat ca scriitoarea să se concentreze pe povestea proriu-zisă şi să nu existe lecţiile astea forţate prin care ni se spune clar cum stau lucrurile. Nu e o conferinţă totuşi, nu o ascultăm pe Greta vorbind, e o carte de ficţiune a unei autoare care scrie foarte bine, de fapt, dar care lasă la o parte literatura ca să atragă atenţia asupra unor probleme cunoscute.
Un personaj care însă este foarte bine construit, care e autentic şi-şi vede de-ale lui, fără să vrea să rezolve totul este mătuşa Meryem, sora lui Defne: ea a stat tot timpul în umbră, reprezintă valorile tradiţionale, se îmbracă demodat, găteşte întruna, e superstiţioasă, vorbeşte despre djinni, merge la tot felul de persoane dubioase care promit marea cu sarea, nu vrea să iasă în evidenţă cu nimic, şi de-asta reuşeşte s-o facă. Nepoata, Ada, este un fel de personaj central, ea este fiica celor doi, Defne şi Kostas, este o adolescentă de şaisprezece ani care nu face faţă situaţiei, şi ajunge să ţipe în mijlocul clasei, iar de-aici se porneşte un întreg trend pe internet, cu hashtagul canyouhearmenow, cum se întâmplă azi, când imediat orice lucru poate să ia amploare şi să fie preluat şi folosit în toate felurile. Ada este adolescenta tipică şi aici Elif Shakaf revine la comportamente pe care le stăpâneşte perfect, acelea ale tinerelor rebele care sunt la vârsta când nu pot fi fericite orice-ar fi, când caută şi nu-şi găsesc locul, când se zbat şi nu ştiu în ce direcţie să apuce.
Există plăcerea de a povesti, şi asta e esenţial pentru orice carte şi pentru orice scriitor, plăcerea detaliilor, plăcerea scufundării în trecutul unui cuplu, al unei insule, pentru că de fapt Kostas şi Defne, ca şi patronii tavernei cu smochin, sunt exponenţi ai turcilor şi ai grecilor care împart insula.

Alexandra Niculescu

No, thank you – editura Herg Benet, 2014

Kyparissia – editura Litera, 2020