Un aforism chinezesc (vechi, cum altfel?) zice că dacă cineva ți-a făcut un mare rău, nu e nevoie să te răzbuni pe el. Este de ajuns să te așezi pe malul râului și să aștepți. După un timp îi vei vedea cadavrul plutind pe apă la vale.
Filmul lui Alejandro G. Iñárritu, The Revenant, este o ilustrare ad litteram a proverbului de mai sus. Prin anul 1820, într-o regiune muntoasă și împădurită din Middle West (zona Yellowstone), un pluton de grăniceri, condus de căpitanul Andrew Henry, a plecat într-o expediție de braconaj pe teritoriile indienilor. Unul dintre vânători, care le era și călăuză (Glass, interpretat de di Caprio) este șicanat fără încetare de un camarad al său, Fitzgerald, în timpul unei partide de vânătoare. Cauza antipatiei lui Fitzgerald față de Glass este aceeași care generează crimele și atentatele teroriste care ocupă astăzi primele pagini ale tuturor jurnalelor de știri. Nu, nu este vorba de nici o femeie la mijloc. Nici de fanatism religios. Nu, ci Fitzgerald este pur și simplu rasist.
Glass are un băiat în vârstă de vreo douăzeci de ani, Hawk (șoim), care face parte din expediție. Punctul slab al lui Hawk este acela că mama lui este (a fost) indiancă. Hawk nu este alb, ci metis. Glass își iubește cu devotament fiul. Îl protejează de atacurile psihologice ale lui Fitzgerald ( frecvente referiri peiorative la rasa lui). Știm cât de tare dor atacurile psihologice. Câtă amărăciune a strâns în suflet tânărul etc… Dar tatăl lui (di Caprio) îl învață să fie tare. Să nu dea atenție.
Fiul, ca un demn urmaș al indienilor, rămâne sobru și nu răspunde la provocări, atâta vreme cât el este ținta provocărilor. S-a întâmplat însă ca Glass să fie rănit de moarte de o ursoaică grizzly care avea pui (știm că un mascul sau o ursoaică grizzly singură nu ar pune probleme unui războinic încercat, dar O URSOAICĂ CU PUI – asta este într-adevăr un lucru extrem de periculos). Deci faptul că di Caprio este efectiv călcat în picioare și scărmănat și pe față și pe spate de ursoaică nu trebuie să ne mire de loc. A fost luat prin surprindere. Ursoaica l-a atacat pe la spate. Și nu doar o dată, ci de trei ori l-a lăsat și l-a încolțit din nou. Dar de fiecare dată ursoaica se oprea înainte de punctul culminant și se îndepărta. Di Caprio însă nu se lăsa, ci mai rău o întărâta. În încleștarea finală i-a înfipt ursoaicei pumnalul în beregată și amândoi s-au prăbușit într-o râpă. Ursoaica (cinci sute de kile) a înțepenit deasupra lui di Caprio.
În fine, ca să nu mai lungim, di Caprio este extras de sub leșul jivinei (care va fi jupuită) și lăsat să moară dar nu singur, ci vegheat de fiul său și – surpriză, surpriză – de Fitzgerald, căruia i se promite o primă de trei sute de dolari dacă îi face o înmormântare creștinească lui Glass. Fitzgerald este însă mult prea expeditiv. Vrea să ardă etapele. Cum di Caprio nu mai moare odată, ci doar geme într-una, se oferă să-l eutanasieze prin astuparea căilor respiratorii. Di Caprio nu vrea. Nici Hawk nu prea e de acord. Fitzgerald rezolvă problema americănește și îl îngroapă de viu pe Glass (parțial, capul i-a rămas afară) și-l ucide pe Hawk sub privirile siderate ale lui di Caprio.

Mai departe, filmul este o lungă demonstrație de supraviețuire a la Bear Grylls . Capcane de prins pește, mâncat pește crud, halit cu poftă ficat crud de bizon, adăpostire în carcasa unui cal mort eviscerat (hello, Star Wars).
Ultima scenă este, precum cea din aforismul chinezesc, aplicarea răzbunării la malul apei.
Cam asta despre firul narativ. O poveste tipic hollywoodiană, cu eroi macho, cei buni sunt atacați mișelește pe la spate, dar se răzbună la sfârșit, iar cei răi sunt umiliți.
Despre prestația lui di Caprio, nu pot să spun mare lucru. Meritul este al machiajului – remarcabil. În afară de faptul că geme tot filmul și își rotește ochii bulbucați în cap cu furie sau cu ură (asta este într-adevăr foarte expresiv), nu pare să se remarce prin altceva. După părerea mea, rolul din Marele Gatsby a fost un rol mare, de Oscar, dar aici, în The Revenant, nu m-a convins.
Marele atu al filmului rămâne imaginea, semnată de Emmanuel Lubezki. Dar pentru peisajele magnifice cu munți, lacuri, fluvii, păduri și canioane, trebuie pomenit Dumnezeu.
…………………………………………………
Titlul original: The Revenant
Genul: aventură, dramă
Durata: 2h 36m
Premiera: 22 ianuarie 2016
Regia: Alejandro G. Iñárritu
Distribuția: Leonardo di Caprio, Tom Hardy, Domhnall Gleeson
Notă film: [s3r star=8/10]
Am absolvit fac. Automatica București.
De profesie inginer software, profesor de informatică.
Scriu proză SF/F/H. Colaborez la revistele Gazeta SF și Helion. În 2017 am publicat un roman horror, Noaptea lemurienilor, la editura Pavcon, și un roman mainstream, Regele fluturilor, la editura Coresi. În 2018 am publicat un volum de proză scurtătot la editura Pavcon, Efectul Metamorphis, și un roman horror, Confesiunile Omului – cîine.

Am citit si alte recenzii de filme scrise de tine si de obicei sunt de acord cu ce spui. Acum nu sunt :D Povestea ”tipic hollywoodiana” a fost adaptata dupa intamplarile reale prin care a trecut omul asta: https://en.wikipedia.org/wiki/Hugh_Glass. Au schimbat ei putin pe acolo, dar in mare parte lucrurile asa s-au intamplat. Eu cred ca este cel mai bun film din ultimii doi ani :)
Nu te contrazic, e după o poveste reală. Dar știi cum e, a zis și Mihai azi undeva, că nu mai contează dacă și cât a fost realitate, câtă vreme ceea ce ai dat drumul la public e o creație artistică – opera ta poartă exclusiv pecetea intențiilor tale de autor.
Filmul este într-adevăr extrem de controversat, multă lume îl ridică în slăvi, da tot atâția îl desființează.
Sunt curios care sunt argumentele celor cărora le-a plăcut.
Interesant e că dintre cei care-i aduc obiecții filmului, nu prea mulți se hazardează să spună că-i un film slab. Pentru că nu e. Uite, nici ție nu ți-a plăcut prea mult, Florin, dacă mă iau după recenzie, dar i-ai dat totuși nota 8. Mie mi-a plăcut. Din mai multe motive. În unele cazuri nu contează că povestea a mai fost spusă (referire la firul narativ), contează cum este spusă. În privința filmelor, mai ales. Oricum, totul se rezumă la gusturi. Mie-mi place o prăjitură mai dulce decât îi place altuia, mie-mi place friptura în sânge, altuia-i place bine făcută etc.
Excelenta recenzia asta.. si imi place introducerea. Proverbul ala e mortal.. Nu-l stiam. Chestia asta (sa astept) mi s-a intimplat o data in viata, am povestit-o de curind cuiva.
Cit despre film, nu m-a atras inca deoarece de Craciun, cind eu scriam la povestea cu copiii, fiu-meu se uita chiar la the Revenant. Si fara sa vreau auzeam. Cred ca timp de o ora nu a fost nici un dialog :)
Ultimul val de filme are darul de a isca controverse. Gata cu productiile gen Life is beautiful la care toti cadeau de accord, masterpiece. Acum si la The hateful 8 de Tarantino am auzit la stiri ca in nu stiu ce cinematograf din Canada unii si-au cerut banii pe bilet inapoi la iesire.
Am zis sa nu mai scriu pe graba.. noroc ca tot eu am observat (sper ca nu si altii :) ) ca scrisesem complet gresit „hateful”. Cum am mai spus.. scuza e ca sint la serviciu…
Nu e un film prost, dar cele 12 nominalizări la Oscar i-au ridicat ștacheta extrem de sus. Din cauza asta unii aplică criterii absolute, nu relative. Relativ la celelalte producții din competiție (Marțianul, Mad Max Furry Road, Spotlight), este într-adevăr mai bun. Eu însă îl plasez în istoria de 100 de ani a filmului, care începe cu filme ca Potemkin, der Cabinet des Doctor Caligari, Seven Samurai etc. În ierarhia asta nu prea are șanse să intre, în ipoteza că va câștiga marele șlem.
Este ca in bancurile cu Baba Novac. Toata lumea stia ca e vorba de baba iar cand s-au uitat sub fusta au aflat altceva. Toata lumea crede ca sub blana lui DiCaprio este Hugh Glass dar de fapt dam peste Bear Grylls. Holivudul este o masina de facut bani, vorbim de imagine, publicitate, sponsori si daca mai este loc poate si de creatie. E un film facut pentru box office si Oscar. Si poate este facut pentru generatiile care il stiu pe Bear Grylls si care nu au informatii despre Kurosawa si Toshiro Mifune. Mi-am adus aminte de cei Sapte Magnifici. Yul Brynner, Chrles Bronson, Steve McQueen erau pe acolo. Cum ar fi fost un Revenant cu baietii astia in distributie?
DiCaprio merita premii pentru Lupul sau Gatsby dar nu e tarziu nici acum, mai ales ca s-a vazut si cu Papa si au discutat despre incalzirea globala si s-a uns si cu ultima alifie care-I lipsea din palmares, cea sfanta de la Vatican. Intr-un cuvant e pe cai mari. Tom Hardy a jucat mult mai bine, Spotlight e un film bun dar nimic spectaculos iar cu Hugh Glass nu va ambalati prea tare http://hughglass.org/the-legend/revenant-the-movie/. Revenant nu poate fi cel mai bun film din ultimii doi ani, cel mai bun film este finala Cincinnati Masters 2015, Federer vs Djokovici:).
Eu am adormit de trei ori la film. În afara scenei cu ursoaica, tot ce s-a mai intamplat era prevăzător. Și într-adevar mie mi s-a părut că e povestea maxim a unei săptămâni în care acest „erou” precum în basmele românești unde Toma Alimoș își strângea înapoi mațele și fugea repede cu calul după Manea, așa de repede și cu pricepere se reface și Glass care fiind fără cal se târăște apoi tot filmul și mai și înoată în apa înghețată a vreunui râu. In drumul spre a-și afla răzbunarea salvează doar așa, că poate și e taman la locul potrivit, singura fata vie din poveste. Măcar suntem scutiți de romanță. Mie personal mi-a adus aminte de El Che, filmul pe care nici in ziua de azi nu pot să îl urmăresc și din care țin minte: Che tușește și tușește, Che dă noroc cu camarazii, Che merge cu pușca pe umăr atârnând prin păduri, Che iar tușește, iar dă noroc cu oamenii, iar merge și ici colo politică și una, două împușcături.
Acum despre prestația lui Di Caprio pot să zic că eu în locul lui mă plictiseam la filmări. Tocmai de asta trebuie să îi acordăm creditul că „părea” că trăiește în pielea adevăratului erou. Pe mine m-a convins. Ceea ce e cumva curios la filmul acesta este că îți dorești cadre fără Di Caprio. Răsufli ușurat când vezi un peisaj și atât iar conversația din fort e o binecuvântare și vrei să țină deși știi că e finalul filmului și trebuie să apăra Glass pentru a încheia proverbul acela din bătrâni ” ochii pentru ochii și dinte pentru dinte” . :)
Pe mine ma amuza sincer sa vad incercarile unora de a demonstra ca un film sau o carte despre care majoritatea spune ca este foarte buna este de fapt slaba :D Spun asa, in general, nu doar ce am citit in comentariile voastre. Este la moda. Just enjoy, life’s too short :)
just in case:
https://avauntmagazine.com/ultimate-buckskin-badass
Subiectivitatea este Dumnezeul tuturor opiniilor. Pe de alta parte, exista un fel de elitism de bon ton si sensibil la parfumuri care nu-s folosite de upper class, pentru care, daca o pelicula iese din, sa zicem, mireasma de Visconti, Fellini, Bergman sau Bunuel, orice film este oricum de mana a doua sau a treia.
Cred ca in primul rand, oricare ar fi prestigiul celebritatii adus de un Oscar, destui uita ca Oscarurile nu sunt vreo recompensa de tipul, nu stiu, premiilor Academiei Europene de Film. Nu rasplatesc „filmul de arta”, pur si simplu. Dar il echivalam in mintea noastra – tocmai datorita faimei ce o aduc – cu Nobelul.
Mie mi-a placut mult performanta lui DiCaprio care, oricum, de ani buni, s-a luptat si chiar a reusit sa scape de eticheta lipta pe el ca actor dupa Titanic. La Tom Hardy nu pot decat sa spun ca, aproape intotdeauna, personajul negativ ofera un registru mult mai ofertant ca joc actoricesc si n-am inventat eu apa calda spunand asta. Chiar sper ca Leo sa ia Oscarul meritat.
Eddie Redmayne ramane un contracandidat serios, dar deja pare a se fi specializat in roluri „patologice”, sa spun asa, fara nimic peiorativ in asta. Figura il ajuta, talentul il ajuta, dar tare mi-e teama ca se va lupta si el sa iasa din patternul ala actoricesc.
Cei care dau Oscarul nu prea greșesc. În 1962, când Oscarul pentru cel mai bun film american a fost câștigat de excelentul West Side Story, Fellini a primit un Oscar pentru cel mai bun regizor (La Dolce Vita), iar Bergman un Oscar pentru cel mai bun film străin, Såsom i en spegel (Prin oglinda întunecată). Astea europene sunt filme de artă, americanul W.S.S. e film de divertisment, dar foarte bun în genul lui. Fac și europenii filme de divertisment, dar mediocre spre proaste. Comedia franceză, în ce are ea mai bun, nu se ridică la nivelul celei americane. Nici policier-ul sau filmul noir. Este o lungă discuție de purtat aici. Festivalurile de film europene sunt axate, e adevărat, pe filme de artă, iar tradiția asta a și contribuit la dezvoltarea filmului de artă în Europa. Faptul că filmul de divertisment este sprijinit de americani prin Oscarul lor, nu înseamnă că ei disprețuiesc automat filmul european, vezi cazul din 1962, care nu e singular.
Nici nu am spus ca cei care dau Oscarurile sunt in intr-o totala si eterna eroare. Ma refeream la stilul regizoral, invocat de cei care tind sa fada cinematografia aproape doar prin „filtrul” stilului acelor mari regizori (si, fireste, lista lor e mult mai lunga, erau doar niste exemple aleatorii). Dar orice „top” e, fatalmente, subiectiv sau subordonat, asa cum se intampla adesea si cu Nobelurile pentru literatura sau pace, supus unui trend sau chiar unui interes mai mult sau mai putin evident. In plus, lumea s-a cam schimbat, in general, din anii ’60, ’70… incoace, nu? Inclusiv cinema-ul si valorizarea productiilor.
Ideea de baza este ca a spune ca The Revenant si presatia lui DiCaprio sunt asa, ca o gluma nedemna nici macar de National Geographic, imi pare o exagerare – sau un „rautacism” – marisoara spre foarte mare. Care-s resorturile unei asemenea priviri critice, fireste, nu cunosc.. ele fiind, indubiabil, subiective. Ca si opinia mea de aici.
Am înțeles de la început unde ai bătut. Resorturile opiniilor mele au într-adevăr o doză de subiectiv în ele, și anume reacția negativă în fața supra-evaluării (overvaluation). La prima vizionare filmul nu mi-a produs o impresie pe măsura a ceea ce auzisem despre el. La a doua vizionare mi-am consolidat părerea. DiCaprio are o prestație plată. Pare mai vie decât cea din Titanic, dar nu e scânteietoare.
Ceea ce s-a schimbat în cinematografie din anii 60 încoace ține de gustul și cerințele epocii și de tehnologie. Criterii exterioare, după părerea mea, în judecata de valoare a unui film.
De acord, opiniile asupra valorii unui film sunt subiective, dar nu în proporție chiar de sută la sută. Cu timpul se ajunge la o mediere statistică. Distincțiile primite sunt un indicator bun. Gusturile se formează și se rafinează văzând filme și participând la discuții. Toate astea contribuie la decantarea valorilor adevărate.
Ăsta ar fi și scopul acestei rubrici, o încercare de decantare și lămurire a valorilor în cinematografie.
Mulțumesc pentru intervenție :)
@ Take „Subiectivitatea este Dumnezeul tuturor opiniilor.” Aici ai pus punctual pe I. S-a vazut cel mai clar la recenzia mea pt Closer to the moon, vs cea a lui Florin.
Asa si cu „The Hateful 8”. Acum vreo luna citeam un articol de Andrei Craciun legat de film si Tarantino fiind Dumnezeul marelui ecran si a genului asta. (nu imi amintesc cum ii spune el dar eu zic ca ce a facut Tarantino in ultimele 20 de minute se numeste pornoviolance, la modul stupid de urmarit). Si totusi.. ce mult mi-au placut primele trei sferturi din film. Dialoguri, personaje, poveste, tot, inclusive decoruri.
Asa ca da, Subiectivitatea este Dumnezeul tuturor opiniilor. :)
P.S De DiCaprio cred ca a inceput sa-mi placa dupa Catch me if you can.. film pe care l-am vazut cred de trei ori..
Cornel, pai cam de atunci a inceput schimbarea lui la fata. Si-s aproape 13 ani, orisicat. Si cam tot atatea filme, cu roluri tot mai bune. Dar multi inca ii vad doar chipul…”frumuselul” din Titanic, dulcegaraie, alea-alea.
Se pare ca asociem profunzimea mai alees cu o anume estetica a uratului. Vezi si tendinta de a-l asocia pe Waters, de exemplu, cu master-mind-ul de la Pink Floyd sau pe Lennon cu genialitatea muzicii Beatles. Desi atat Gilomour, cat si McCartney au avut, realmente, cel putin aceleasi merite.
Dar daca sunt, estetic, intr-un anume fel, probabil ca unora li se pare ca nu pot fi, totusi, totusi, atat de profunzi precum unul cu mutra chinuita, nu-i asa?, de nelinistea clara a metafizicului si absolutului.
Comparativ cu filmul lui Spielberg cu care concurează (Podul spionilor), The Revenant iese din tipare. Spielberg merge pe urmele sale bătătorite. Este un excelent povestitor, intriga este introdusă ca în pași de tango (avocatul mai întâi refuză să preia cazul, apoi se răzgândește, în ciuda rugăminților familiei și a dezaprobării generale, clientul este mai întâi sceptic apoi devine sincer și devotat admirator al apărătorului, opinia publică este mai întâi total ostilă avocatului ca la sfârșit să îl considere un erou, etc). The Revenant nu are o intrigă prea stufoasă, el se sprijină pe tensiunea psihologică a salvării și răzbunării. Eu cred că Revenant va lua Oscarul pt best picture. În ce privește Oscarul pt actor principal, DiCaprio concurează cu Fassbender din Steve Jobs. Părerea mea e că ambii puteau face un rol mai bun. Niciunul nu e de neuitat, de nota 10. Ambele roluri, fiecare în genul lui, sunt foarte grele. Nu m-a impresionat că DiCaprio s-a târât în coate și genunchi în noroi, ci m-au impresionat cele două sau trei clipe când pe fața lui au trecut ura (uciderea fiului), sau secvența de final, când se întâlnește cu indianul care l-a ucis pe Fitz, când are o figură aproape mistică, de parcă ar fi stat față în față cu divinitatea. pe de altă parte, Fassbender are un rol infernal, tot timpul celor 2 ore se rățoiește la toată lumea, se ceartă cu toți, jignește și nedreptățește prietenii și colaboratorii, ca în final să și-o apropie pe fiica pe care o persecutase 20 de ani, fapt ce poate fi interpretat ca marea și adevărata lui victorie în plan uman, victoria asupra propriului caracter și temperament. Un rol extrem, extrem de ofertant pentru un actor genial, poate așa cum ar fi fost Paul Newman într-un rol asemănător (Cat on a Hot Tin Roof, tot nominalizat la Oscar dar nu l-a luat).
Frumosul Paul Newman nu a luat Oscarul, din cauza că urâtul David Niven li s-o fi părut mai bun.
Între DiCaprio și Fassbender nu consider că este vreunul nemaipomenit de atrăgător, așa că șansele mi se par deschise ambilor.
Pot spune ca si pe mine m-au impresionat peisajele: „Marele atu al filmului rămâne imaginea, semnată de Emmanuel Lubezki. Dar pentru peisajele magnifice cu munți, lacuri, fluvii, păduri și canioane, trebuie pomenit Dumnezeu.”
Rzbunarea, si mai ales cea pornita dintr-o legatura paterna tata-fiu sau tata -fiica e una dintre cele mai vechi teme ever.
Motiv pt care nu pot sa-mi dau ochi peste cap. Am vazut multe filme pe tiparul asta. The Road, The Patriot, Braveheart (acolo era sotia). Oricum sint o groaza. Mi-a placut mult „reconstituirea” epocii. Costumele, machiajul, salbaticia oamenilor.. in prima scena de lupta m-am simtit realmente acolo.. ce filmare supeeer!
De acord cu ce tot ce a spus Florin. Si cu ce spuen Take de Tom Hardy. Bai, voi ati vazut The Drop, cu Tom Hardy? Vi-l recomand.. trebuie sa va inarmati cu putina rabdare dar filmul merita asteptarea.
The Revenant a pierdut Oscarul, în favoarea lui Spotlight (Reflector), o investigație jurnalistică după modelul unui film din 1976, Toți oamenii președintelui. Alert, dar deja vu. Probabil subiectul anti-catolic a fost mai important între motivațiile juriului.
O mare performanță totuși pentru Innaritu ca-n doi ani să primească două Oscaruri pentru regie, unul pentru scenariu și altul pentru cel mai bun film. Probabil și-au spus că-i ajunge, de-aia Oscarul pentru cel mai bun film de anul ăsta s-a dus la Spotlight. Glumesc – încă n-am văzut filmul câștigător, să pot face o comparație. DiCaprio, după ce a luat, în sfârșit, și Oscarul, să sperăm că nu se va culca pe-o ureche și se va strădui să ofere în continuare roluri foarte bune.
Discutiile despre Oscar pot fi la fel ca cele despre literatura. Leo a luat ceea ce merita de multa vreme. Punct. Spotlight merita pe deplin. Oricum, eu pentru el militam, nu pentru film, in ansamblu, la Oscaruri. N-am vazut Mad Max-ul de acum, deci nu comentez alegerea pentru regizor. M-a mirat alegerea pentru rolul masculin secundar – tocmai pentru ca Tom Hardy facuse un rol asa de aclamat – dar, din nou, inca nu m-am urnit in a vedea filmul lui Spielberg pe care destul il considera plin de clisee patriotarde. Nu stiu, o sa imi dau seama dupa ce l-oi vedea.
Problema noastra e ca de la atatea „glumite” despre un motivatiile acordarii Oscarurilor, aratam asa, ca niste supereroi pentru care Oscarul e un fel firimituri pentru fraieri. Dea-aia „fraierii” de unguri au bifat deja al doilea Oscar pentru cel mai bun film strain. In timp ce noi ramanem… aroganti, nebagati in seama, dar al naibii de glumeti.
Despre filmul lui Spielberg s-a discutat aici: https://liternautica.com/bridge-of-spies-podul-spionilor-2015/ E adevărat că uzează clișee, dar care film nu o face, de la Antonioni încoace? Iar rolul secundar este memorabil.
Nici mie discuțiile despre Oscar nu mi se par productive, însă nu din cauza lor nu luăm noi Oscarul.
Fireste ca nu din cauza lor. Dar, la o adica, ramanem „copiii lui Caragiale”, ca si cand… Iar asta cu Antonioni, e, iarasi, definitorie.:)) Deci, nika nou sub soare de vreo 40 si de ani…incoace, zici… Okdk.
Am văzut filmul exact cu o seară înainte ca DiCaprio să ia Oscarul. Cine critică faptul că e static, e clar că nu știe cu ce se mănâncă arta cinematografică (nu că eu aș fi unul dintre cei care știu, și poate tocmai de aceea am grijă cu criticile – sunt străin de discuția care s-a purtat mai jos, așa că nu mă refer la ceva sau cineva anume). Dar e și adevărat că poate s-a insistat prea mult, în film, pe tehnicile de supraviețuire. Acum, noi cunoaștem tehnicile lui Grylls și ne e ușor să vorbim, dar să presupunem că show-ul său nu ar fi existat, nu ar fi fost totul pentru public o noutate absolută?
Întrebare: Ce semnificație crezi că are, Florin, privirea direct în obiectiv de la final?
Privirea este adresată juriului premiului Oscar și înseamnă: să vă prind eu că nici de data asta nu mi-l dați!
Glumesc.
Ai sesizat secunda de aur a filmului, Pavel. M-am uitat încă o dată la film ( a patra oară) ca să-ți răspund la întrebare, și nu mi-a părut rău. Sunt două evenimente mistice în final: răzbunarea divină (prin mâna indianului) și viziunea soției indience, moarte. Actul de dreptate este al lui Dumnezeu, soția află de el și este mulțumită (se întoarce zâmbind), iar Glass se uită la noi ca să fie sigur că am înțeles și noi, că mesajul a ajuns unde trebuie: există Dreptate divină. Cercul s-a închis, pacea s-a restabilit în Cer și pe pământ. Muzica solemnă, gravă subliniază excelent ideea.