Toate amintirile au miros de mortăciune

„Viața asta nu merită trăită”.
Pun privirea în podea și ridic din umeri. Analizez ce este viața, ce înseamnă „a merita”, „a trăi”. Evit să-ți răspund și mă lovești cu pumnii în umăr ca să spun ceva. „Orice”, insiști. Dintr-o dată începi să plângi și cauți brațele mele, să te înconjori cu ele. Mă smucesc din mâna ta, lăsându-te să jelești. Îmi lipesc fruntea de fereastră, încercând să estimez distanța de la etajul șapte până la parter. Cândva șapte era numărul meu norocos, pentru că m-am născut în luna a șaptea. La șapte ani am primit cadou singurul ceas din viața mea, care s-a oprit într-o dimineață, la ora șapte, în timp ce mergeam spre școala numărul șapte.
„Și ce ne-am face fără viața asta, care nu merită trăită?”
Te oprești preț de câteva secunde, probabil ca să respiri. Te sprijini în palme și mă privești neputincioasă. Mă întorc cu privirea spre tine:
„Spune, ce am fi fără viața asta?”
„Câine”, răspunzi grăbită.
Nici nu înțeleg răspunsul tău, credeam că o să-mi vorbești despre neant. Că până la urmă de unde venim și unde ne ducem? Și aș spune că totul e nimic, dacă mi-aș pierde naivitatea de a crede în visele în care vorbesc cu bunicii, tata sau prieteni dragi. Toți m-au părăsit. De ce n-ar fi și ei câini ca ăsta puturos care doarme toată ziua în patul nostru? De ce n-ai fi și tu un câine, să-mi înțelegi supărarea asta, să mă împingi cu nasul ăla uscat și puțin crăpat, negru ca o cremă de pantofi, din care mâncai când erai mic și te certam, caracterizându-te un câine rău?
Totul e nimic. Își spun cei care se cred existențialiști. De fapt, în general, ăștia sunt cretini. Existențialismul în sinea lui e o realitate. Pe când, așa numiții atei hotărâți sunt de fapt cretini legați la ochi. Și nu că ar trebui să-l vadă pe Dumnezeu, dar pierzându-și viața să tot nege existența forțelor divine, de fapt uită să mai trăiască. Și ajung la naiba cu satisfacția că, surpriză!, nu e nimic dincolo. Pentru ei totul e materie, dar nimeni n-a explicat de ce ți se înmoaie picioarele când ai un mare succes ori o mare nenorocire. De ce? Și da, totul e materie, însă mai există și o formă, în orice materie, altfel ar fi imposibilă reproducerea.
Nu există „nimic”, draga mea. Putem să murim și vom fi o amintire. Dacă nu ne-am fi născut niciodată, am fi fost, totuși, dorința unui cuplu de a avea copii. Și dacă suntem aici, nu suntem datorită unei evoluții, ci unei întâmplări. Oamenii l-au căutat pe Dumnezeu ca de fapt să spună că totul e nimic. Ce chestie! Oamenii îl neagă pe Dumnezeu făcând referire la nimic. Însă, prin acest procedeu, nimicul ăla nu devine, cumva, un „ceva”? Un gând. O prostie. O posibilitate. Poate o certitudine.
Iubita mea, viața merită trăită. De asta sunt sigur. „O viață de om nu valorează nimic, dar nimic nu valorează cât o viață de om”, spunea Marlaux. E de la sine înțeles că nu există nici un mod de măsurare a valorii acestei vieți, dar simplă ei existență ne determină s-o acceptăm.
„Ca niște prizonieri?”
Nu. Nu fi tristă. Putem oricând evada cu ajutorul unei funii, al unui cuțit care ne sfâșie venele sau printr-un pas peste fereastră. Putem evada și n-am fi „nimic”.
Totul e o întâmplare, ca ziua în care ne-am cunoscut în 133. Mai știi când la Romană șoferul a virat brusc stângă, iar instantaneu te-ai prăbușit peste mine? Ai coborât pe Calea Victoriei, continuând să-ți ceri scuze, de parcă puteam să te aud după ce s-au închis ușile. Între timp observasem că ți-a căzut telefonul și m-am oprit la următoarea stație, în fața Facultății de Sculptură. Am luat-o la fugă spre tine, iar tu mă așteptai acolo, ca și cum uitasei să-mi spui ceva. „Ce întâmplare frumoasă”, ai zis în cafenea. „Ce întâmplare că plouă în seara asta”, mi-ai mărturisit când te-am cerut în căsătorie. „Ce întâmplare că un porumbel alb s-a așezat pe mașina noastră”, ai spus în ziua nunții. „Ce întâmplare că băiatul nostru s-a născut în aceeași zi cu tine”.
Și acum îmi ceri să-l omor?
„Nu-l omorâm, îl eliberăm”.
Trupul meu suportă fiecare durere care se zbate în corpul lui. Așa a fost mereu dat. Seara când avea febră eu mă trezeam înaintea ta, din cauza căldurii din mâini și picioare. La fotbal și-a rupt mână, iar în momentul ăla m-a străbătut un junghi puternic în braț. Dacă el plângea, aveam deja ochii umezi. Dar când se bucura, bucuria i-o lăsam doar lui.
Să-l omor pentru că suferă? Ar trebui să omorâm toți oamenii de pe planeta asta și pe noi doi. Suferința nu e un motiv să mori. Nu știu cine te-a mințit că viața trebuie să fie o bucurie. Fericirea e doar recompensa de a învinge suferința, adesea, pentru scurte momente.
„E sinucidere asistată”, încerci să-mi explici, dar te întrerupt:
„E moarte și copilul meu nu merită să moară. Nu din decizia mea”.
În plus, să-l mai și privesc? Să-i spun ce? Să se ducă la Dumnezeu sau să moară liniștit că oricum nu e nimic interesant dincolo, toate lucrurile frumoase sunt aici, însă el nu le va descoperi niciodată?
„Poate și el își dorește.”
De fapt, ce să știi tu, care încă mai stai să răsfoiești cartea prostului de Radu F Constantinescu? Mi-e jenă de societatea asta care se lamentează în fața fiecărui obstacol, de parcă nimeni, niciodată, nu a mai fost într-o astfel de situație. Am ajuns într-o vreme în care criticăm aproape orice. Ni s-a spus că e demn să te sinucizi când suferința e prea mare, dar nimeni n-a discutat despre satisfacția de a trăi luptând cu suferința. E adevărat că n-am trecut prin astea. La fel cum e adevărat că, după cum știm, dacă suntem doar trupuri pierdute în țărână și amintiri, atunci de ce să renunțăm atât de ușor și repede la o viață?
Cum poți să privești copilul, gândindu-te să-l omori? Nu ți-e jenă de tine?
Începi iarăși să plângi. Îmi ceri să nu te mai condamn, că nu ești vinovată pentru toate astea. Îmi cazi în genunchi și mă rogi să-i înțeleg suferința. Mă strângi în brațe, iar capul tău lipit de abdomenul meu mă excită. Nu ne-am mai futut de când Bogdan s-a îmbolnăvit. Șapte luni.
„Vrei să-ți spun realitatea? Bogdan o să moară și noi o să ne futem, sperând că destinul o să ni-l redea pe Bogdan. O să ne futem în tristețe, cu silă, folosindu-ne de trupurile astea obosite și plictisite. Mai mult mă voi masturba, în schimb tu o să găsești repede pe unul să te pună cu cracii în sus, în numeroasele tale ieșiri în oraș cu prietenele, când te întorci beată și îmi ceri să te fut sălbatic, însă îți mărturisesc că peste câteva ore voi pleca la muncă. Și totul, într-un final, va fi numai o amintire. Și Bogdan, și eu, și muia asta pe care mi-o faci acum.”

Constantin

.