Tramvaie, neni bătrâni, fete tinere și alte cumpărături zilnice

(or, lasă, defazatule cu π/3)
.
Nu știu cum sau când vine bătrânețea, eu încă n-o resimt în gând, în faptă, în comportament sau în stilul de a mă îmbracă și poate tocmai de-asta mă uimesc profund când văd ”neni” puțin mai ”copți”, bătrânicioși de-a dreptul în prezentare, chiar dacă diferența de vârstă dintre noi nu e de nici măcar un deceniu.
Le văd disperarea de a se urca în tramvai înaintea tuturor, chiar dacă ordinea firească le era cu cel puțin două locuri în urma mea și le văd satisfacția de a-și fi pus un scaun sub dosul plat.
Dar până acolo nu pot să nu le sesizez echipamentul standard de comuniști ancestrali, cu tricoul sintetic, bej sau gri cu dungulițe (că rezistă la murdărie, nu-i așa?!) îndesat în pantalonii strangulați cu centura de piele mult deasupra buricului, aș zice că până chiar în dreptul sfârcurilor stacojii, centura aia neagră din piele, cumpărată cu cel puțin treizeci de ani în urmă, adică la care nu poți renunța cam ca la Noul Testament sau la insigna de erou al muncii socialiste, cu toți nasturii tricoului descheiați, de le ies la vedere floacele cărunte dă pă chiepturile flaște, cu pantaloni aidoma, bej, culoare obligatorie (hai, poate crem închis, că și asta duce binișor la murdărie), cu pantofi de-ăia fainii cu împlettură în picioare (negri, asortați la bătrâna centură) și cu nelipsita pălărie tip Iliescu pe scăfârlie, de-aia ca din plasă de țânțari ori vreo etamină scrobită, bej/crem și ea, desigur.
Unul d-ăsta mi s-a arătat și mie azi. O dată la urcarea-n tramvai, când a executat o tangentă la arcul de cerc al tuturor celor care voiau să urce-n tramvai și o adoua oară, la coborâre. Tot așa, sau, geometric vorbind, de data asta mi-a secantat traciectoria, băgându-se a nesimțire peste linia orizontului descinderii mele. Nu i-am zis, zău, nimic, deși-mi venea să-i f… (scuzați pornirea licențioasă, rog!), deci, doar să-i execut un șut marca Hagi în reminiscența aia de cur, de să-i amintesc de recenta sărbătoare a aselenizării, dar am coborât demn, zen chiar, ca un Buda al mersului înspre Kaufland.
Însă zeii întâmplărilor ghidușe mi l-au mai scos de alte două ori în cale, că, firește, omul s-a implementat și dumnealui în hipermarket, să-și cumpere diverse. Și prima dată mi s-a arătat la raionul de pâine, unde eu tocmai îmi alesesem franzela cea mai gonflată și bine prăjită, m-am aplecat de mi-am luat și punguța cerată potrivită ca dimensiune și dădeam să pun pâinea în aparatul de feliat, când, hop, apare comunistul meu, rumen la față de părea că dă să facă un atac de cord și, ZDRANG, își trântește franzela lui înaintea gestului meu neînceput. Și nu i-am zis nimic, căutând să-mi mențin starea lăuntrică de bine.
Dar când a luat-o la goană, trăgând vijelios căruciorul de mână, ca să mi-o ia înainte la casa de marcat, care, între noi fie vorba, nici nu era aglomerată, abia un om era înainte și-și plătea deja produsele, offf…
– Bă! m-am foarte supărat și am reacționat cu această minune de vorbă pe gură.
Comunistul s-a panicat, că nu se aștepta ca un tinerel ca mine să-l ia la pertu, chestie care, sincer, m-a încântat. Motiv pentru care am repetat apelativul:
– Băi acesta… și am lăsat pauză de respiro pentru mine, cât și de adâncire a stupefacției pentru micul comunist. Că era mic. Abia de trecea de 1,60. Sau, ceva pe-acolo, că eu mă simțeam de-a dreptul măreț! Și-am continuat:
– Bă, chiar simți nevoia să fii nesimțit?!
Ei, cu asta l-am atins la organul simțirii, că în orânduirea unde el încă se credea, never ever un mai tinerel nu i-ar fi vorbit cu atâta lipsă de respect.
După care, realmente a urmat cea mai hilară ipostază din ultimul deceniu al existenței mele, pentru că omulețul n-a găsit altceva să-mi replice decât:
– Tovarășe!
Și mi-a spus-o pe acel ton imperativ, încât în ședințele UTC de odinioară aș fi știut că mă voi alege cu măcar un vot de blam, dacă nu direct cu excludere din rândul…
Ulterior ziselor micului om, mi s-a umplut inima de bucurie când casiera a izbucnit în râs, apoi și alte două colege de-ale ei, aflate în apropiere.
Văzându-se pus la colț de râsul societății (deja) multilateral dezvoltate, micuțul nostalgic și-a retras puiul la reducere, pâinea și cele două peturi de bere ”Noroc” și mi-a făcut loc înaintea lui, adică exact acolo unde de drept trebuia să fiu.
Că eu m-am mai oprit la loto, să depun din timp cotizația la Sistemul Național de Matrapazlâcuri Norocoase, e una, că mi-am mai luat și un cremșnit de la cofetăria locului e deja suplimentar, cert e că micul comunist m-a așteptat să întreprind toate aceste manevre numai pentru ca, în momentul în care dădeam să ies din hipermarket, să mi-o poată lua înainte!
L-am lăsat să se bucure, că habar n-am câte alte frustrări o fi avut în cap, ba chiar m-am bucurat gândind că are mai multe decât prostul meu de cap inventează cotidian și-am pășit prin parcarea locului, înspre liniile de tramvai.
Pe la jumătatea distanței deja uitasem de nenea comunistu` ofuscatu`, or poate nu total, că gândurile-mi gândeau profund habar n-am ce, așa încât am depășit zona parcării unde toți nesimțiții-și parchează măgăoaiele de mașini pe locuri rezervate persoanelor cu handicap, am trecut chiar de coșmelia unde se reciclează peturi contra cost, când…
Când, efectiv mi-a atras atenția o apariție drăgălașă pe panourile publicitare, alea montate pe toată laterala dreaptă a parcării. Și cum eu merg aproape zilnic în Kaufland, în subconștientul meu se pare c-am memorat imaginile de pe panouri și nu-mi aminteam de conturul fetei drăgălașe din penultimul panou. Întâmplarea face ca exact acolo să trebuiasă să opresc pentru a abandona căruciorul transportor și să-mi aburc bagajul în spinare, când am sesizat mișcare. Desenul avea cinetică… Şi-am priceput, fraților, că ființa-i vie, și că doar stătea sprijinită de panoul publicitar, doar că rochița-i albă cadra perfect cu ambientul reclamei!
Când m-am dumirit de iluzia optică, nu m-am îndurat să n-o împărtășesc cu subiecta iluziei mele, motiv pentru care i-am strigat:
– Domnișoară, m-ai amăgit!
Și fata s-a uitat la mine ca la prost. Mi-a părut rău, că, deja sunt sigur că fusesem catalogat de prost și de minionul comunist.
Ca s-o lămuresc, să nu credă că-s și eu un libidinos bătrân, care nu și-a luat în acea zi pantalonii de tercot bej, cămașa crem și pălăria tip Iliescu, eu între altele fiind îmbrăcat cu șort bleu-ciel din tercot, deasupra genunchilor, rog, să se vadă încă viața în picioarele mele de fotomodel (aplauze, vă rog!), tricou degradee, din bleu înspre bleumarin, șapcă bleu pe chelia mea stufoasă și pantofi sport bleumarin în lăboacele mele 45+1/2, precum și șosetuțe scurte asortate, cuminți, adică, om de om în pas cu timpul fiicei mele (na, să vezi!!!), nu un decrepit, motiv pentru care i-am grăit:
– Crede-mă, domnișoară, cu gândurile vraiște-n cap și de la o depărtare apreciabilă, cum stăteai sprijinită de panou și-ți priveai în nemișcare telefonul, am crezut că ești de-acolo…
– Adică-s faină, ca pentru reclame? m-a întrebat fătuca, cu aparent, destulă disponibilitate de dialog.
Dar eu eram deja zgândărit de prostovanul ăla de adineauri și mai aveam și-n cârcă cele câteva kilo de cumpărături, așa că (ca prostul, zic acum după consumarea evenimentului, că, se pare, am mai pierdut un tren…), i-am răspuns monosilabic:
– Îhî!
Dar fata n-a dezarmat. M-a privit lung, galeș și lung de peste cinci rânduri de cărucioare și a repetat întrebarea:
– Chiar păream din reclama asta?!
Acum, ziceți voi, ce puteam să-i răspund drăgălășeniei din fața mea? Că nu, nu se potrivea cu panoul? Cum să-i spun asta când tocmai mă lăsasem păcălit de optică? Era, Dumnezeule, CLAR de-acolo!
Că nu era cea mai faină ființă de pe pământ, nu e loc de îndoială, asta pe o scală de la 1 la 10, unde unitatea de jos e Angelina zisă și Jolie și 10-le diamantului e Charlize Theron (ajustată, desigur, cu componente din Jessica Alba & Niclole Kidman & Claudia Schiffer mai tânără), dar iluzia episodului meu bătea liniștă-n optul accepțiunii mele, desigur, vârsta de sub treizeci o avantaja mult în apreciere, precum și zâmbetul, cald și anticipat disponibil, că i-am și spus:
– Zâmbiți minunat, domnișoară!
Ocazie cu care ființa s-a îmbufnat. N-am înțeles de ce, că eu tocmai venisem cu cuvinte de apreciere. Dar, deh, nu te poți pune nici cu mintulicea din capetele tineretului din ziua de azi.
– Lasă… mi-a zis ea, trecând la forma laxă a respectului anglofon, unde ”you” este deopotrivă formă de politețe, lasă, a repetat ea, văd că nu vrei să spui lucrurilor pe nume…
Păi, dragilor, pe care nume trebuia să spun și ce anume?! În altă împrejurare i-aș fi zis fetei nu numai ce voia să audă, că era făinucă, i-aș fi citit după dictare compuneri întregi de laudă scrise chiar de mânuțele ei, dar așa, ăntr-o parcare de hipermarket, ce laudatio trebuia să-i închin?!
Și tot frâmântându-mi creierii a neputință, îl văd pe micul comunist apropiindu-se, cu cele două plase bio încărcate cu cele cumpărate, una de-a stânga, alta de-a dreapta micimii lui, motiv pentru care mi s-a urcat sângele-n cap de nervi, parcă anticipând o nouă interacțiune ideatică. Ceea ce s-a și întâmplat.
– Da, zi-i, mă, că-i faină! m-a îndemnat piticania. Zi-i că-i cea mai frumoasă fință din univers, că nu te doare gura!
Instinctiv mi-am dus mâna înspre mandibulă. Nu, nu mă durea niciun oscior. Nici în maxilar nu simțeam nicio urmă de durere. Și-abia atunci mi-am conștientizat dimensiunea prostiei. Că, ce, doare să mint uneori și pentru numai binele efemer al unui terț? Nu de alta, dar viața e atât de scurtă și moda bej-cremului nici n-am habar când m-o altoi…

Nicolae Cîrstea

Născut pe 9 ianuarie 1968. Pasionat de literatură, film, fotografie, bridge. A fost premiat la concursurile literare: „Rezonanțe udeștene”, „Ioan Slavici”, „Ion Creangă”, „Peregrinări”, „Alexandru Odobescu”, „Marin Preda”, „Desculț prin cetate”, „Vasile Lucaciu”, „Scrisoare către Eminescu”, „Romeo și Julieta de la Mizil”…

www.facebook.com/MrNick.ro/