Trei personaje în căutarea unui autor

„Când spectatorii vor intra în sala de spectacol,
vor găsi cortina ridicată.”
Luigi Pirandello – „Şase personaje în căutarea unui autor”

„La început era Cuvântul şi Cuvântul
era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.”
Sfânta Evanghelie după Ioan.

Ție, celui care ne-ai creat, nu-ți plac lucrurile simple și cu atât mai puțin cele perfect clare. Pentru tine, a lămuri complet o anumită situație înseamnă automat a trimite totul către derizoriu, nedemn de luat în seamă. Îți place mai degrabă să te joci cu ceea ce ai creat, sădind și în mințile celorlalți aceeași nesiguranță pe care ne-ai indus-o în primul rând nouă, celor trei creații ale tale: Pavel Ungureanu – tânărul scriitor, David Şerbănescu – copilul ciudat care spune povești minunate și discută cu bunicul lui mort, Titus Şerbănescu – criticul/scriitorul, bunicul lui David.
Cel mai mult îți place să jonglezi cu timpul, făcându-ne pe noi, personajele tale, să alunecăm în lungul axei temporale înainte și înapoi, după bunul plac, ca și cum am fi niște mărgele înșirate pe un fir de ață. Un fir de ață special. Atât de special încât, în cursul întregii povestiri, ordinea nașterilor și morților noastre se va schimba de mai multe ori, ajungând astfel în cele din urmă să ne întrebăm: Care din noi trei i-a creat pe ceilalți doi?
Știm sigur că fiecare dintre noi trei a împrumutat câte ceva din înfățișarea ta și din caracterul tău: David – ochii de un verde-gri metalic și sensibilitatea, Pavel – statura firavă și modul ludic de a-și așterne povestirile, Titus – vanitatea care se ascunde în spatele construcției alambicate și voit prețioase a frazelor sale.
Și mai știm sigur că toți trei suntem creația ta, că ai ales ca fiecare dintre cele trei povestiri să aibă ca autor pe câte unul dintre noi, dar niciunul nu a reușit până acum să-și dea seama care este curgerea firească a timpului, de unde și cu cine a început totul în acest univers pe care l-ai construit și în care ne-am trezit prinși ca într-o matrioșkă în care ordinea păpușilor, în ciuda dimensiunilor diferite, este complet neclară. Probabil ai decis ca nu noi să fim cei care trebuie să ne dăm seama, ci cei care vor citi toate aceste povestiri, în ordinea dorită, fiecare dintre cititori găsind propria rezolvare a tuturor acestor probleme.
 

Aparatul auditiv

Pavel Ungureanu

 
Nerăbdător, David îi urmărește cu privirea, ascuns în spatele perdelelor. Din camera de la stradă aude cheia rotindu-se în broască. Îi vede ieșind pe poartă, îmbrăcați în negru, cu coșurile mari, pline. Aude portierele trântindu-se, motorul pornind și apoi zărește prin gard silueta mașinii trecând din fața casei. Așteaptă de câteva zile momentul acesta, iar acum, în sfârșit își poate pune planul în aplicare. Este convins că el, un copil de 7 ani, poate găsi explicația pe care ei, adulții, nu au reușit s-o afle. Nu are mult timp la dispoziție, așa că trebuie să se grăbească. Măcar să aibă un punct de plecare și apoi îi va convinge și pe ei.
Caută cu privirea prin cameră un scaun potrivit. Iese nemulțumit, în fugă, spre bucătărie. Se oprește mai întâi în fața frigiderului, unde stă preț de câteva clipe, cumpănind. Încăperea plină de mirosuri de sarmale, friptură și colivă se află tocmai în spatele casei. Prin ușa care dă spre grădină nu-l poate zări nimeni, așa că nu mai stă pe gânduri. Deschide ușa frigiderului și ia de pe unul dintre rafturi un baton Kinder. Îl desface la repezeală și mușcă cu poftă. Privirea îi cade pe sticla de suc. Nu se poate abține. Ia un pahar de pe masă, îl umple și bea până la fund. Gâfâie ca după un efort intens. Apucă un scaun și îl târăște cu greu prin toată casa, până în camera de la stradă, unde îl așază în fața șifonierului. Își aduce aminte de batonul de ciocolată și aleargă din nou la bucătărie unde închide ușa frigiderului pe care o uitase deschisă. Se întoarce în cameră, nu înainte de a mai bea o jumătate de pahar de suc. „Ar trebui s-o las mai ușor cu dulciurile și sucul. Mama așa zice. Ultima oară am stat la urgențe până seara târziu.”
Deși este cocoțat pe scaun și ridicat pe vârfurile picioarelor, abia reușește să apuce cele două cutiuțe negre pe care scrie cu litere albe de o șchioapă „Phonika”. Mici broboane de sudoare îi apar pe fruntea lată ce se zărește de sub bretonul pe care și-l dă într-o parte în timp ce se șterge. Lui David îi crește părul foarte repede, iar acum, în vacanță, mama nu l-a mai tuns, astfel încât capul mare și perfect rotund îi este învăluit de bucle de culoarea mierii de salcâm. Este cel mai mic ca vârstă din clasa lui și cel mai mic de înălțime, dar în mod sigur nu cel mai slab, iar acest lucru îl face de multe ori să fie ținta glumelor răutăcioase ale unora dintre colegi. Cei mai mulți dintre ei însă îi iau apărarea. Și asta nu datorită inteligenței deosebite, ci mai ales pentru imaginația lui. David spune cele mai frumoase povești. Chiar și doamna învățătoare l-a lăudat în nenumărate rânduri. De multe ori, pentru colegii săi de clasă, pauzele sunt un prilej de a asculta povestiri pe care băiatul plinuț le inventează pe loc.
Se așază în genunchi în fața canapelei pe care a pus cele două cutii și desface una dintre ele. Înăuntru, pe un strat foarte subțire de nisip cu granule mari, ca de chihlimbar, stă încolăcit melcul de plastic bej al aparatului auditiv, cu tubul său de cauciuc subțire, transparent, prevăzut la capăt cu un soi de umbreluță delicată. Știe deja cum arată și cum se folosește, pentru că bunicul i-a arătat de câteva ori.
În timp ce-și pune aparatul în ureche, David își aduce aminte de discuția pe care o avusese cu bătrânul, cu o lună în urmă. Îl găsise ca de obicei în grădină, în același loc. Știa că obișnuia să se retragă în fundul curții din spatele casei, sub nucul de deasupra balansoarului. Și el și părinții îl surprinseseră de multe ori în ultimele lui zile, legănându-se alene, cu ochii închiși ca și cum ar fi dormit, vorbind de unul singur. Niciodată nu spusese cu cine stătea de vorbă, însă, cel puțin în ultimele zile, discuta atât de concentrat încât nici nu mai auzea când îl strigau la masă. Singura explicație pe care i-o oferise nepotului fusese cea legată de faptul că ținea întotdeauna ochii închiși în timpul acelor conversații: „Fără asta, magia nu funcționează”. David devenise curios din cale afară și hotărâse să găsească singur răspunsul la întrebările și neliniștile tatălui și ale mamei. Îi auzise într-o seară pe amândoi vorbind despre bătrân în șoaptă, să nu-i audă băiatul. Erau de parere că bunicul o luase razna după moartea bunicii și că, mai mult ca sigur, nu mai avea nici el prea mult.
Privește către pozele celor doi bătrâni, așezate pe masă, una lângă cealaltă, în timp ce face ultimele reglaje. Când apasă butonul de pornire, aude mai întâi un țiuit scurt. Apoi nu se mai întâmplă nimic, cu toate că bateria este încă funcțională. Își potrivește mai bine aparatul în ureche, umblă la volum, însă singurul lucru notabil este faptul că reușește să audă foarte clar sunetele îndepărtate ale străzii ce trece prin fața casei. Mușcă din batonul de ciocolată și își încordează auzul, însă fără niciun rezultat. Sunete obișnuite, doar că mult mai clare. Poate că ăsta este și motivul pentru care nu reușește să distingă ceea ce îl interesează în marea de zgomote. În mod sigur, locul ales nu este cel mai bun. Nu degeaba se retrăgea bătrânul în curtea din spate.
Cu cea de-a doua cutie într-o mână și ciocolata în cealaltă, David străbate cu pași grăbiți holurile și coboară treptele din spate, pășind cu picioarele goale în curtea luminată de soarele dimineții începutului de septembrie. Sunetele străzii se pierd unul câte unul, pe măsură ce se îndepărtează de casă. Acolo, sub nucul imens, toate zgomotele dispar. Este liniște deplină. Dincolo de gard, se întinde câmpul imens, iar gardurile vecinilor sunt destul de departe încât să-i ofere tăcerea de care are nevoie.
Se așază în balansoar și scoate din cutie și cel de-al doilea aparat, pe care și-l pune cu dexteritate în ureche. Ia ultima bucățică din baton, face ultimele reglaje și apoi se întinde în leagăn, ținând ambalajul în pumnul strâns. E plăcut aici, în spatele casei, departe de toate zgomotele. Își face vânt cu piciorul stâng și închide ochii. „Fără asta, magia nu funcționează.” Așa îi spusese bunicul cu o lună în urmă. Mai întâi aude țiuitul de început, un fâșâit persistent și apoi, pe măsură ce minutele trec, un murmur continuu ce crește în intensitate se insinuează în urechile lui David, o amestecătură de voci din care trebuie să învețe să distingă una anume. „ Închide ochii și vei începe să auzi”, se strecoară glasul bătrânului, mai întâi ca din depărtare, apoi din ce în ce mai clar. Pumnul micuț al copilului se desface treptat, lăsând hârtia lucioasă să cadă pe pieptul ce urcă și coboară într-un ritm domol și de unde este luată de vântul ușor.
 

Un critic incomod

David Şerbănescu

Niciodată nu urâse pe cineva atât de mult încât să-i hotărască o astfel de soartă, astfel că îi luase ceva timp până se decise. Avea mai multe variante de final, unele mai reușite în mod sigur decât cea pe care o alesese, însă cea asupra căreia se hotărâse în cele din urmă era cea mai bună pentru starea lui de spirit din acel moment și mai ales pentru viitorul lui. Ar fi mințit dacă ar fi spus că nu îi tremuraseră mâinile atunci când scrisese ultimul pasaj al povestirii. În rest, totul nu durase mai mult de o oră.
Din cauza agitației și nervozității crescânde, nici măcar nu-și dăduse seama cu câtă naturalețe curseseră toate frazele dinaintea fragmentului din final. Apoi se oprise brusc, fără să știe sigur dacă soarta pe care i-o decisese personajului principal era într-adevăr cea pe care o avea în minte de când citise ultimul articol din ziar, legat de proaspătul volum publicat.
Totul începuse în urmă cu aproape un an, la nici două săptămâni după ce Pavel reușise să publice pentru prima dată într-o revistă cunoscută. Era o povestire scurtă despre un băiețel de opt ani care aștepta să plece părinții de acasă pentru a putea lua aparatele auditive ale bunicului recent decedat, în încercarea de a elucida misterul din spatele convorbirilor bătrânului cu anumite prezențe misterioase, invizibile.
Primise comentarii favorabile din partea multora, mai puțin din partea lui Titus Şerbănescu. Știa deja faptul că puțini scriitori din noul val reușeau să-l impresioneze pe exigentul critic, dar, încurajat de susținerea celorlalți colegi de breaslă ai acestuia, chiar crezuse că ar putea să-l convingă până la urmă pe Titus că merita admirația lui. Partea cea mai rea nu fusese faptul că îi considerase povestirea slabă, prost scrisă, ci mai ales ironiile deloc fine, însă extrem de acide la adresa stilului împiedicat și amatorist, nelămuririle legate de unele expresii care lui Titus nu reușeau să-i stârnească nici măcar râsul și multe alte observații deloc măgulitoare și din cauza cărora Pavel zăcuse timp de o săptămână într-o stare mai mult decât deplorabilă.
În acea săptămână de „recluziune” cum îi plăcea să-și amintească de ea ulterior, Pavel cotrobăise prin toată casa după absolut toate povestirile pe care le scrisese până atunci, mare parte dintre ele nepublicate, unele publicate în reviste aflate la început de drum care acceptau să promoveze și necunoscuți. Adunase pe biroul lui de lângă fereastra largă a camerei de lucru, câteva teancuri de dosare, mape, hârtii cu tot ce scrisese până atunci și pe care le citi, reciti, corectă în tot acel timp cât se retrase și refuzase orice contact cu cei din jur. În a opta zi se decise să împărtășească și câtorva prieteni apropiați hotărârea de a renunța la pasiunea sa pentru scris, iar aceștia duseseră o îndelungată muncă de lămurire cu el să abandoneze astfel de gânduri. Spre dimineață, după câteva ore de discuții și câteva sticle de vin, reușiseră să-l convingă de faptul că o critică nefavorabilă nu însemna mare lucru pe lângă toate celelalte multe aprecieri, că totul ține poate și de gusturile personale sau poate pur și simplu de frustrările acumulate de un anumit exponent al acelei bresle.
Însă gândul de a-l transforma pe Titus într-unul dintre personajele unei viitoare povestiri, așa cum făcuse de-a lungul timpului și cu alți indivizi la fel de incomozi și care-i creaseră în viață diverse probleme, se contura din ce în ce mai clar în mintea lui Pavel, mai ales după ce și considerațiile critice la adresa următoarelor povestiri publicate veniră din partea lui Şerbănescu, la fel de nemiloase și lipsite de eleganță ca și prima.
Timp de aproape un an de zile Pavel înghițise rând pe rând cuvintele grele ale lui Titus, înfrânându-și impulsul de a scrie povestirea care începea să prindă formă în mintea lui. Ba chiar la un moment dat publicase (ce-i drept într-o revistă electronică) o scrisoare deschisă adresată acestuia, în care își exprima nemulțumirea legată de criticile lui și îi cerea explicații. Evident nu fusese un gest prea înțelept din partea lui, deoarece Titus nici măcar nu se obosise să-i răspundă în vreun fel. Pavel ar fi putut să-l caute la redacția la care lucra, să ceară o întâlnire cu acesta, dar în mod sigur lipsa lui de experiență l-ar fi făcut să se piardă în fața bătrânului critic și ar fi sfârșit în niște bâlbe penibile care l-ar fi pus într-o situație și mai jenantă.
Cronica lui Şerbănescu la adresa volumului publicat îl convinse însă pe Pavel că era timpul să scrie povestirea. Nu mai putea aștepta prea mult, altfel soarta lui în acest domeniu avea de suferit. Timp de două săptămâni îl urmărise pe Titus de acasă la serviciu și înapoi. Se documentase îndeajuns de mult încât să se convingă de faptul că ora la care pleca de acasă sau de la serviciu, traseul, gesturile erau de fiecare dată aceleași, cu foarte mici diferențe de la o zi la alta.
În dimineața în care se hotărî să pună pe hârtie povestea, se trezi la ora 5:30 și se așeză la birou, îmbrăcat în pantalonii scurți și tricoul deșălat în care obișnuia să doarmă, cu imensa cană de cafea și laptopul în față. După nici o oră, avea deja scrisă proza, mai puțin finalul. Încă nu putea stabili dacă sfârșitul avea să fie cel asupra căruia se oprise imediat după ce citise cronica lui Titus sau altele care îi veniseră în minte în cele două săptămâni de documentare. Cât timp se bărbieri, își făcu patul și mâncă, se tot gândi și răzgândi, trecând de la o variantă la alta și revenind la cea inițială. Apoi se plimbă dintr-o cameră în alta, agitat, șoptind pentru sine mărunt din buze.
La ora 7:30 se așeză din nou în fața laptopului pentru a adăuga finalul și a face ultimele corecturi. Degetele îi ezitară câteva clipe înainte de a scrie cele câteva fraze. După ce termină de făcut și corecturile, mai citi încă o dată și, mulțumit, printă cele câteva pagini pe care le perforă și le prinse într-un dosar de plastic. Apoi se schimbă, se admiră preț de câteva clipe în oglindă, își privi ceasul și ieși din apartament. Sună la taxi și în câteva minute se afla deja în drum spre parcul din fața Colegiului Național Hașdeu. Când coborî din mașină, își puse ochelarii de soare pentru a nu fi recunoscut și se așeză pe o bancă, în apropiere de una dintre intersecții, față în față cu biserica veche de peste stradă. Își puse dosarul în poală, îl deschise și mai citi o dată finalul:
„Din spatele microbuzului parcat lângă intersecție, pe trecerea de pietoni, se ivi brusc silueta lui Titus cu țigara fumegând în colțul gurii, privind pierdut în gânduri, undeva în fața picioarelor. Șoferul mașinii de teren ce tocmai depășea în viteză reacționă, dar nu îndeajuns de rapid. Se auzi sunetul ascuțit și prelung al frânelor, o bufnitură înfundată și câteva țipete ale unor femei. Apoi lângă banca pe care stăteam ateriză un pantof. Îl privii câteva clipe în tăcere. O tăcere plină de mulțumire.”
Se uită din nou la ceas. Nu mai era mult. La ora cunoscută, zări silueta deșirată, nasul coroiat și proeminent și părul aproape alb al lui Titus venind agale dinspre centrul orașului, cu geanta pe umăr și țigara în mâna dreaptă. Părea că măsoară trotuarul pe care pășea, fără ca nimic din ceea ce se întâmpla în jur să aibă vreo legătură cu persoana lui. Apoi Titus dispăru, ascuns în spatele microbuzului oprit lângă intersecție, pe trecerea de pietoni și din care călătorii încă nu apucaseră să coboare. Pavel întoarse capul, așteptând. Auzi scrâșnetul ascuțit al frânelor pe asfalt, bufnitura, țipetele femeilor și apoi văzu pantoful aterizând în fața lui.
 

Din viitor către trecut și invers

Titus Şerbănescu

Este uimitor cât de repede poate să te arunce un copil într-o stare de confuzie totală, cum câteva cuvinte îți pot arunca în aer logica, te pot împinge la a-ți reconsidera reperele spațiale și cele temporale și-ți pot pune la îndoială modul de a privi și înțelege lumea. Dar mai ales este uimitor cum o situație banală, un gest, imaginea cuiva îți pot readuce în minte întrebări pe care, ca adult, ai ajuns să le consideri absurde, ca și cum undeva între copilărie și adolescență, cineva te-ar reprograma, îndreptându-ți atenția de la universul exterior la cel interior, uitând cu desăvârșire de primul.
Același lucru se întâmplase și cu Pavel în acea după-amiază. Vorbele băiatului încă îi răsunau în minte când părăsi parcul, cu pas abătut. Puștiul rostise frazele cu acea naturalețe specifică vârstei și a celor cu o inteligență peste medie, menită să elimine orice urmă de îndoială asupra celor spuse, lăsându-l fără replică. Pavel înghițise în sec, cu buzele înțepenite într-o grimasă ciudată, frământându-și mâinile care, dintr-o dată nu-și mai găseau locul, la fel ca și privirea. Întârzia să se ridice de pe bancă și să plece, convins fiind totuși că nicio lămurire suplimentară, cât de mică nu avea să vină de nicăieri. Ar fi trebuit să-l întrebe, să insiste, însă fusese luat prin surprindere, fără a mai avea timp să reacționeze.
Nu-l zărise decât mult după ce coborâse scările spre bazinele de înot pline ochi cu copii și tineri. Pavel își făcea ca de obicei plimbarea de după-amiază, respectând același traseu și același ritual pe care le păstra de câțiva ani: podul dintre cele două lacuri, poarta din fața bazinelor de înot, amfiteatrul și din nou podul. Apoi cobora către bazine, unde își alegea o bancă liberă pe care să-și poată citi în liniște cartea sau pur și simplu să stea și să îi privească pe cei care se plimbau, care făceau plajă sau jucau fotbal, tenis sau volei.
Avea întotdeauna un volum pe care îl ținea în geanta de umăr de care nu se despărțea aproape niciodată în plimbările sale. Când pleca de acasă nu avea de unde să știe dacă, ajuns în parc, avea sau nu chef de citit. Nu era chiar locul ideal pentru o astfel de activitate, însă în toți acești ani de când făcea acest lucru zi de zi (mai puțin în zilele în care vremea nu îi permitea) căpătase abilitatea de a se detașa complet de tot ceea ce se întâmpla în jurul lui, odată ce deschidea cartea și începea să citească. Putea rămâne astfel ore în șir, fără ca nimic să nu-l deranjeze și să-l scoată din starea aceea.
Atunci când nu citea, prefera doar să stea pe bancă, picior peste picior și să-i privească pe ceilalți, activitate utilă în profesia de scriitor pe care și-o alesese încă din liceu. Uneori își scotea agenda cu copertă de piele maronie, lucioasă în care își nota diverse lucruri care i se păreau pe moment interesante. Multe dintre povestirile pe care le scrisese de-a lungul timpului își aveau punctul de plecare într-o astfel de notiță.
În după-amiaza cu pricina, după ce parcuse rapid îngusta plajă cu privirea, pătrunse pe aleea din stânga, umbrită de cele două șiruri de copaci, spre terenurile de sport. Abia spre capăt găsi o bancă liberă, având terenul de tenis în spate. Își așeză geanta lângă el și privi către terenul de fotbal unde cele două echipe de copii erau în mijlocul meciului. Scoase cartea din geantă și o puse pe genunchi, încă nedecis. În spatele lui, pe terenul de tenis cele două cupluri care jucau la dublu își pasau fără pricepere mingea, sub privirile plictisite ale altor două tinere tolănite direct în iarbă.
Căldura sfârșitului de august era mai ușor de suportat acolo sub coroanele înghesuite unele în altele ale castanilor. După ce luă câteva înghițituri din sticla pe care o umpluse cu apă proaspătă de la cișmeaua din fața parcului, Pavel își scoase un șervețel cu care șterse firavele broboane de sudoare de pe fruntea lată. Linia părului în care apăruseră de câțiva ani firele albe se ridica din dreptul frunții înspre creștet pentru ca apoi înspre tâmple, să coboare din nou, formând două potcoave ce prevesteau viitoarea chelie. Nasul lat își lăsa umbra prelungă peste buza superioară și mustața firavă printre firele căreia se zărea alunița de culoarea untului de arahide. Din cauza acesteia, Pavel nu-și răsese mustața decât de trei sau patru ori până atunci. Din cauza ei și a faptului că fără acea umbră de păr de deasupra gurii arăta ca un copil bătrân, cu trupul firav sub pielea căruia oasele fragile făceau unghiuri ascuțite, cu brațele și picioarele lui subțiri și încheieturi delicate, ca de femeie.
Deschise cartea și citi același pasaj de câteva ori, pentru ca de fiecare dată să-și dea seama că pe parcurs atenția îi fusese distrasă de copiii de pe terenul de fotbal, așa că renunță. Băgă cartea înapoi în geantă, se rezemă și se așeză picior peste picior, privind către cele două echipe ce alergau de colo-colo, în dezordine.
Zâmbi, amintindu-și cum în copilărie, el și prietenii aveau același stil haotic de a juca, înghesuindu-se cu toții în jurul balonului de cauciuc. Privit de sus, meciul ar fi arătat ca o masă de trupuri mișcându-se după minge după un algoritm mult prea complicat pentru a-l descifra, o masă compactă însoțită de strigătele ce ricoșau din pereții blocurilor din jur. Acolo, în spațiul unde abia după foarte mulți ani avea să se asfalteze pentru parcarea încăpătoare, era spațiul lor de joacă în care, în perioada vacanțelor, se adunau în jur de 20 de copii. Copii de muncitori, în general, oameni simpli ducând vieți modeste în cutiile de beton ridicate pe vremea lui Ceaușescu. Nu și-i mai amintea chiar pe toți, dar avea vie în minte bucuria jocului pe care o descoperise acum și la copiii din fața lui.
Gândurile îi fură întrerupte de mingea ce se lovi ușor de piciorul lui stâng și apoi ricoșă în cel al băncii. Se aplecă să ia mingea, iar când privi chipul băiețelului trimis de către ceilalți, avu senzația certă că nu era prima dată când îl întâlnea pe acel puști. Nu-și dădu seama pe moment ce anume îl tulbură mai mult: zâmbetul misterios pe care copilul i-l aruncă atunci când îi întinse balonul sau faptul că îi mulțumi, spunându-i lui Pavel pe nume. De când se știa, memoria era unul dintre lucrurile pe care Pavel se bizuia cel mai mult după imaginație, de care făcea paradă cu orice ocazie și care se părea că îl trădase pentru moment.
Faptul că își aduse aminte imediat unde anume mai întâlnise chipul acela cu frunte lată peste care se lăsau buclele lungi de culoarea mierii de salcâm, până deasupra ochilor de un verde-gri metalic, nu îi risipi deloc neliniștea, ci dimpotrivă. Simți un gol în capul pieptului în spatele căruia bătăile inimii deveniră din ce mai puternice și sângele urcându-i în obraji, în timp ce-și spunea în gând că așa ceva nu se poate. Continuă să privească spre terenul de fotbal, fixându-l pe puștiul blond, repetându-i numele în gând. Ar fi trebuit deja ca la ora aceasta să se îndrepte spre casă, dar acum trebuia să-și dea seama cum de era posibil ca așa ceva să se întâmple. Se trezise brusc ca într-un vis din care nu reușea deloc să se desprindă, dar în care absolut totul în jurul lui era cât se poate de real.
Soarele coborâse mult spre asfințit când meciul se încheie, iar puștanii se strânseră în fața lui, pe cealaltă parte a aleii, unde își puseseră rucsacii în iarbă, grămadă, unul peste altul. Pavel privi mai întâi spre copilul plinuț, apoi în lungul aleii ca și cum s-ar fi temut ca nu cumva cineva să-i ghicească intenția, apoi strigă cu neîncredere: „David!”. Câțiva dintre ei priviră către domnul care stătea pe bancă, picior peste picior și-i făcea semne puștiului blond să se apropie.
– Te cheamă David, nu?
Băiatul confirmă, dând din cap și zâmbind straniu, ca și prima dată.
– De unde mă cunoști? continuă Pavel, având aceeași senzație că se află într-un vis ciudat.
– Mi-a povestit bunicul meu despre dumneavoastră, răspunse puștiul, așezându-se în genunchi ca să-și lege șireturile adidașilor. Apoi ridică privirea către Pavel și încercă să-l lămurească mai departe: Pe bunicul meu îl cheamă Titus și e scriitor sau ceva de genul ăsta. A surzit de vreun an și ceva de când a murit bunica, dar acum nu mai trebuie să țipăm la el ca la început ca să ne audă. Acum are niște aparate pe care și le pune la urechi și cu care aude. El zice că uneori o aude și pe bunica, dar mama și tata nu-l cred. Mi-a spus că ați scris o poveste despre mine și despre el și aparatele lui și că atunci când o să fiu mare, o să fiu și eu tot scriitor și o să scriu o poveste despre el și despre dumneavoastră.
David se ridică în picioare, privind chipul siderat al bărbatului de pe bancă. Apoi unul dintre ceilalți băieți îl strigă, iar puștiul blond își ceru scuze și plecă în fugă spre ceilalți.
Pavel rămase multă vreme în tăcerea ce se așternu peste parcul rămas aproape pustiu, neîndrăznind să se ridice, rulându-și cu repeziciune gândurile în minte, într-un vârtej amețitor. Într-un târziu, la lumina galbenă a felinarelor ce se aprinseră în lungul aleii, Pavel își luă geanta pe umăr și porni spre casă, repetând obsedant în gând numele băiatului: David Şerbănescu.

Gabriel Florin Macsim

Născut în orasul Buzau, jud.Buzău, la data de 30 aprilie 1977. Absolvent al Fac. de Matematică și Informatică din cadrul Universității București în anul 1999, titlul de doctor în matematică obținut la Facultatea de Matematică și Informatică, Universitatea București.
Lucrez ca profesor de matematică la Școala Gimnazială Măgura, din anul 2007.
Printre preferințele mele literare se numără Gabriel Garcia Marquez, Jose Saramago, Mario Vargas Llosa, Julio Cortazar, J.M.Coetzee, Richard Ford, Jonathan Franzen, Jonathan Safran Foer, James Joyce, Orhan Pamuk, Mircea Cărtărescu, Ștefan Bănulescu.